Mihai Răzvan Ungureanu (n. 22 septembrie 1968, Iaşi) este un istoric şi diplomat român, care a deţinut funcţia de ministru de externe al României între anii 2004-2007. În prezent este director al Serviciului de Informaţii Externe al României.
A absolvit în anul 1992 Facultatea de Istorie-Filosofie din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza” din Iaşi. În anul 1993 a susţinut masteratul în Studii Ebraice la Oxford Centre for Hebrew and Jewish Studies din cadrul Universităţii Oxford, iar la 27 martie 2004 a obţinut doctoratul în istorie modernă la Facultatea de Istorie a Universităţii “Al. I. Cuza” din Iaşi, cu o teză cu tema “Convertire şi integrare în societatea românească la începutul epocii moderne”, avându-l ca îndrumător ştiinţific pe acad. prof. dr. Alexandru Zub.
După absolvirea Facultăţii în anul 1992, Mihai Răzvan Ungureanu a devenit pentru o scurtă perioadă profesor la Liceul de Filologie-Istorie “Mihai Eminescu” din Iaşi. Din acelaşi an, este angajat drept cadru didactic universitar de Istoria modernă a României la Facultatea de Istorie a Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi, deţinând pe rând următoarele grade didactice: preparator (1992-1995), asistent (1995-1998), lector (1998-2004) şi apoi conferenţiar (2004-2006). În anul 2007, devine profesor universitar de Istoria modernă a României la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti.
În paralel cu activitatea didactică, conf. dr. Mihai Răzvan Ungureanu a desfăşurat şi o bogată activitate ştiinţifică, fiind membru al Societăţii Române de Heraldicã, Sigilografie şi Genealogie a Academiei Române, filiala Iaşi (din 1993), membru al board-ului ştiinţific al Fundaţiei Soros pentru o Societate Deschisă, Iaşi – Bucureşti (1996-1998), director al Centrului de Studii Româneşti din Iaşi al Fundaţiei Culturale Române (1996-1999), membru al European Association for Jewish Studies din Oxford, Marea Britanie (din 1997), Senior Fellow al Oxford Centre for Jewish and Hebrew Studies, St. Cross College, University of Oxford, Marea Britanie (din 1998), membru al Consiliului Institutului de Studii Genealogice şi Heraldică “Sever Zotta” din Iaşi (din 1998) etc.
Mihai-Răzvan Ungureanu a susţinut cursuri la o serie de instituţii de învăţământ superior din ţară şi de peste hotare: profesor invitat (Gast Wissenschaftler) la Departamentul de Istorie Europeană, Universitatea Albert-Ludwig din Freiburg im Breisgau, Germania (1993-1997), profesor asociat la Şcoala de Studii Slavone şi Est-Europene, Universitatea din Londra, Marea Britanie (1996-1998), lector la Şcoala NATO (SHAPE) din Oberammergau, Germania (din 2001), lector asociat la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti (din 2002), lector la Centrul de Studii de Securitate “George C. Marshall” din Garmisch-Partenkirchen, Germania (din 2003). De asemenea, din anul 2005, este şi profesor asociat la Universitatea Naţională de Apărare.
1. Consideraţi că România de azi este diferită de cea anterioară anului 1989? Din această perspectivă, se poate vorbi, din perspectiva dumneavoastră, de o magistratură de dinainte de 1989 şi de una de după 1989?
Nu cred că sistemul legislativ, după care un magistrat judecă, sau cadrul procedural în limitele căruia este ţinut să judece poate defini o frontieră de conţinut între activitatea depusă de acest corp profesional înainte şi după 1989. România a beneficiat întotdeauna de un corp de oameni profesionişti, dedicaţi interpretării şi aplicării legii, indiferent care erau obiectivele de politică normativă ale societăţii. Cred că aceasta ar trebui să reprezinte starea de normalitate, în care factorul politic, indiferent de regimul ideologic care îi dă contur, este responsabil de identificarea şi normarea acelor aspecte din viaţa cetăţii pe care le consideră importante pentru funcţionarea noastră corectă ca indivizi – părţi ale unui sistem social, autoritatea judecătorească fiind chemată să vegheze la respectarea normelor edictate. Nu încerc prin aceasta să validez etica ansamblului legislativ sub care funcţiona justiţia română înainte de anul 1989; cred însă că nu trebuie să responsabilizăm judecătorii pentru conţinutul nedemocratic al unora dintre legile regimului trecut sau cu modul în care era organizată administrarea actului de justiţie.
Consider însă că anul 1989 a marcat un punct de cotitură în consolidarea identităţii profesionale şi în asigurarea garanţiilor legale pentru funcţionarea imparţială a puterii judecătoreşti. Constituirea organismelor specifice de pregătire şi de organizare profesională, prin înfiinţarea Institutului Naţional al Magistraturii şi a Consiliului Superior al Magistraturii, a dat curs unui imperativ social încă actual: nevoia de a beneficia de serviciile unui corp profesional puternic, educat şi suficient de matur pentru a se autoguverna şi pentru a recunoaşte limitele democratice ale acestui exerciţiu. Garanţiile de independenţă profesională conferite asupra sistemului judiciar nu au fost un capriciu al efervescenţei postrevoluţionare, ci un imperativ al societăţii democratice.
2. Ar trebui trecută cu vederea colaborarea unor magistraţi cu serviciile Securităţii, dată fiind experienţa şi competenţa acumulată (ştiut fiind că un bun specialist se formează în mulţi ani) sau ar trebui ca aceste persoane să fie expuse şi îndepărtate din profesie? Soluţia din Germania de Est, unde, după căderea zidului şi reunificare, judecătorii din perioada comunistă au fost îndepărtaţi, este cea mai bună?
Nu cred că avem voie, ca oameni care am trăit împreună aceeaşi istorie, să aruncăm anatema asupra unui întreg corp profesional, doar pentru că a avut neşansa de a lucra într-o anumită perioadă istorică sau sub un anumit regim politic. Aşa cum actul de justiţie se aplică particularizat la speţă, consider că eventuala implicare a unui judecător în activităţi de poliţie politică trebuie analizată şi, acolo unde este cazul, sancţionată. În aceşti termeni înţeleg filosofia care fundamentează legea română în materie: o răspundere bazată pe vinovăţie individuală, pentru fapte comise contra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului, a căror săvârşire este probată. Legiuitorul român a dat dovadă de înţelepciune când a decis să nu acorde preeminenţă unui demers represiv bazat pe răspunderea colectivă, prezumată absolut, a unui întreg corp profesional.
3. Consideraţi că şi în prezent, în lume şi în România, puterea politică exercită influenţă sau control asupra magistraţilor? În ce modalitate? Prin ce pârghii?
Autorităţile de stat legitimate constituţional să diriguiască treburile ţării au o singură modalitate de expresie politică în raport cu puterea judecătorească: politica normativă, care exprimă dreptul legiuitorului de a decide cum trebuie protejate valorile societăţii. Într-un stat democratic nu există altă formă de interacţiune a factorului politic cu autoritatea judecătorească. Construcţia sistemului judiciar în ultimii douăzeci de ani a eliminat într-o mare măsură pârghiile legale, administrative sau logistice prin care un judecător să fie făcut dependent de orice este extrinsec legii şi propriei sale conştiinţe. Mai rămâne ceea ce nici o lege nu poate să reglementeze: felul în care fiecare dintre noi, judecători sau nu, ne raportăm moral la paradigmele deontologice ale profesiilor noastre; modul în care înţelegem să clădim şi să ne apărăm demnitatea propriei conduite. Revenim astfel la autoguvernarea la care mă refeream mai devreme şi care dă consistenţă principiului independenţei puterii judecătoreşti; aceasta are un corelativ implicit: responsabilitatea magistraţilor de a denunţa ei înşişi orice încercare a fi influenţaţi sau controlaţi de factorul politic.
4. Dacă ar trebui să vă adresaţi unei instanţe din România, pentru a vă ocroti un drept, aţi avea încredere în sistem, în general, şi în judecător, în special? Există vreo diferenţă între ceea ce ar trebui să fie un judecător şi ceea ce el este, în realitate? Ce socotiţi că ar trebui să facă membrii acestui corp profesional pentru întărirea independenţei şi sporirea încrederii publicului în actul de dreptate? Cum ar trebui să se comporte un judecător? S-a născut oare judecătorul ideal?
Dacă prin „judecătorul ideal” înţelegem magistratul care „împarte dreptatea” într-un mod competent şi echidistant, atunci vreau să cred că sistemul judiciar românesc este format în primul rând din judecători ideali. Nu cred că justiţiabilul caută în instanţă un ideal filosofic. Odată ajuns într-o formulă contencioasă îşi rezervă dreptul de a fi pragmatic: vrea să fie tratat cu respect de un profesionist, ale cărui hotărâri să fie articulate doar de lege şi de propria sa conştiinţă şi care să îi ofere o soluţie motivată într-un termen scurt. Sunt cerinţe naturale ale produsului activităţii jurisdicţionale oriunde în lume şi sunt tot atâtea criterii de cuantificare a încrederii în sistemul judiciar.
Problema încrederii în activitatea judiciară, îngrijorare prezentă în discursul public, reflectă însă o confuzie la clarificarea căreia ar trebui să participe inclusiv cei vizaţi de această retorică: suprapunerea între încrederea în sistemul judiciar şi încrederea în sistemul legislativ. Judecătorul interpretează şi aplică legea, nu o formulează. Nu îşi edictează nici regulile de procedură care îi guvernează activitatea şi care formează de atâţia ani obiectul criticilor privind lipsa de celeritate a procedurilor judiciare.
Din acest motiv, nu cred că soluţiile privind sporirea încrederii publicului în actul de justiţie pot suporta un autorat unic şi nici nu este echitabil să cadă exclusiv în sarcina unei singure puteri a statului român. Cred că este momentul, după două decenii reaşezare a sistemului judiciar românesc, cu reuşitele şi eşecurile acestui proces, să abordăm cu mai multă responsabilitate rolul care ne revine tuturor în efortul de îmbunătăţire a actului de justiţie românesc.
Related posts:
1 Comment
Redacţia RFJ
Interviul a fost tradus in limba engleza si publicat pe site-ul Serviciului de Informaţii Externe la adresa http://www.dci.ro/En/Interviuri/interviu26.html