Gabriel Lefter,[1]
Judecător dr., Curtea de Apel Constanța
Motto: Lupta pentru drept este un act de autoafirmare etică, o datorie înaintea sinelui și a comunității
La 16.12.2022 a intrat în vigoare un pachet de legi privind organizarea şi funcționarea întregii Autorități judecătoreşti (art. 124-134 Constituţie): Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi Legea nr. 305/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.
Ulterior, acest veritabil annus mirabilis al organizării judiciare s-a încheiat cu adoptarea unui nou Regulament de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti (Hotărârea nr. 3.243/22.12.2022 a Secţiei pentru judecători a Consiliul Superior al Magistraturii, publicată în M. Of. nr. 1.254 bis/27.12.2022).
Maniera ameţitor de sinuoasă („consultări” ultrarapide cu magistraţii şi instanţele, dezbatere publică aproape simulată, dezbatere parlamentară în procedură de urgență, un mirific consens democratic între puterea executivă care a propus proiectele, instituţiile autorității judecătoreşti care le-au avizat şi completat fericit şi puterea legislativă, care parcă vrăjită de armonia serafică dintre iniţiatori şi destinatari, a binecuvântat proiectele etc.) în care acest pachet de legi a ajuns să reglementeze cele unele dintre cele mai importante instituţii implicate în separaţia şi echilibrul puterilor are aptitudinea de a pune în discuţie însăşi legitimitatea puterii judecătoreşti şi a fiecărui judecător.
Pentru că teoria clasică a separației puterilor este de mult depășită de realitățile sociale fireşti (în care guvernul și parlamentul sunt de aceeaşi parte a baricadei politice, fără ca legislativul să mai reprezinte un obstacol eficient în calea posibilelor excese ale executivului), garanția independenţei judiciare echivalează cu însăşi funcţionarea statului în sistem de control şi de echilibru (checks and balances) ca un stat democratic, în care cele trei puteri se responsabilizează pe fiecare dintre ele în interesul societăţii în ansamblu[2].
Se arăta de Montesquieu în „Despre spiritul legilor” că „nu există, libertate, dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea legislativă şi de cea executivă. Dacă ea ar fi îmbinată cu puterea legislativă, puterea asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar fi arbitrară, căci judecătorul ar fi legiuitor. Dacă ar fi îmbinată cu puterea executivă, judecătorul ar putea avea forţa unui opresor.”
Independenţa puterii judecătoreşti semnifică, printre multe altele[3] şi independenţa în cadrul autorităţii judecătoreşti nefiind suficiente garantarea independenţei în Constituţie, numirea în funcţie în baza unor criterii obiective care exclude influenţele politice, reglementarea inamovibilității judecătorilor în Constituţie, asigurarea prin lege a unei remuneraţii care să fie corespunzătoare demnităţii profesiei şi responsabilităţilor pe care le au judecătorii[4].
Astfel, judecătorul trebuie să fie independent faţă de colegii săi magistraţi pentru că ideea fundamentală este aceea că judecătorul, în exercitarea atribuţiilor sale, nu este angajatul nimănui; acesta este deţinătorul unei funcţii de stat[5].
O ameninţare potenţială recunoscută[6] împotriva independenţei judecătorilor poate apărea din cadrul ierarhiei judiciare interne când, depăşirea rolului președinților de instanțe ar putea afecta independența și imparțialitatea fiecărui judecător şi, în consecinţă independența instanțelor judecătorești[7].
Or, constatând centralizarea crâncenă a puterii de decizie în instanțe în favoarea conducătorilor acestora şi, apoi, implicarea C.S.M. în orice aspect al funcționarii instanţelor (se pare că garantul independenţei justiţiei nu funcţionează după principiul aquila non capit muscas[8]), travaliul înverşunat de eliminare a oricărei posibilități de exprimarea opiniei judecătorilor în privinţa oricărei probleme de organizare şi funcţionare a instanțelor şi tăcerea care a acoperit ca un cancer orice discuţii despre noile legi ale justiţiei, mi-a venit în minte întrebarea: Ce este lătratul ?[9]
Ronald Wilson Reagan, cel de al 40-lea preşedinte al USA (1981-1989) a fost cunoscut pentru umorul şi povestirile sale pe care le folosea pentru a aborda probleme foarte serioase. Acesta este una dintre multele anecdote spuse în cadru oficial care, ulterior, au fost etichetate drept „glume clasice”:
Un câine american, un câine polonez și un câine rus s-au întâlnit, iar câinele american le spunea cum stau lucrurile în țara lui.
El a spus: „Știţi voi, latri… după ce latri suficient de mult, vine cineva şi îți dă niște carne”.
Și câinele polonez a spus: „Ce este carnea?”
Și câinele rus a spus : „Ce este lătratul ?”[10]
Tăcerea – în sensul proverbului popular sicilian „Cine este surd, orb, mut şi va trăi o sută de ani în pace” este – aşa cum spunea Ch. de Gaulle – arma decisivă a puterii, iar noile legi ale justiţie ar putea fi instrumentele prin care s-a canonizat în instituţiile din autoritatea judecătorească Spirala Tăcerii.
Spirala tăcerii[11] este o teorie ce încearcă explicarea fenomenelor de conformare socială consacrată de profesoara de științe politice Elisabeth Noelle-Neumann, care arată cum grupurile sociale/profesionale îşi induc controlul prin dirijarea anterioară a controlului personal, ca urmare a conștientizării eventualelor consecinţe neplăcute (şi, mai ales, complet indezirabile) ale comportamentului posibil al unei persoane. Autoarea arată, în esenţă, că presiunea (socială, profesională etc.) pe care o percep membrii unui grup îi determină pe aceştia să-și ascundă punctele de vedere, încetând să-şi mai exprime opiniile, atunci când sunt în minoritate, temându-se de izolare socială/profesională.
Noile legi ale justiţiei înlătură principiul coparticipării judecătorilor la conducerea instanțelor, conferă președinților de instanţe (de curţi de apel, în special) largi puteri discreționare privind cariera profesională a judecătorilor „din subordine” şi privind conducerea instanţelor din circumscripţie şi, simultan, lasă loc unor avertismente subînțelese la adresa judecătorilor care nu se raliază viziunii manageriale.
Iar cea mai evidentă consecinţă a conștientizării controlului absolut al vieţii profesionale a judecătorilor este nesiguranţa, care îi va determina pe indivizi să evalueze în permanenţă contextul şi consecinţele propriilor opinii, nesiguranţă care va conduce la cenzurarea acestor opinii – conform lui E. Noelle-Neumann .
Cum se manifestă acest control al preşedinţilor în privința tuturor aspectelor ale vieţii instanţelor ?
Compunerea colegiilor de conducere ale instanțelor este practic stabilită de preşedinte: colegiul de conducere este alcătuit din membrii de drept preşedintele, vicepreşedintele sau vicepreşedinţii, după caz şi preşedinţii de secţie, doar doi din membrii colegiului fiind alei de adunarea generală; vicepreşedinţii şi preşedinţii de secţie sunt numiți de Secţia pentru judecători a C.S.M. fără concurs sau examen, la propunerea preşedintelui instanţei.
Regulamentul privind numirea în funcţii de conducere a judecătorilor (Hot. S.J. a C.S.M. nr 188/2020) nu a fost modificat pentru punerea în acord cu dispoziţiile Legii nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor dar criteriul pentru formularea propunerii preşedintelui nu poate fi decât „coeziunea managerială”[12], respectiv, „compatibilitatea planului managerial întocmit de candidat cu cel al preşedintelui instanţei”.
Desigur, se poate întâmpla ca în funcțiile de conducere să acceadă autocraţi luminaţi, care să propună şi să realizeze schimbări prin care, deopotrivă, să amelioreze starea justiţie şi să îmbunătățească statul personalului implicat în realizarea dreptății (iar aceste scopuri erau mai greu de atins cu necontenitele discuţii din colegii privind oportunitatea şi eficacitatea măsurilor pe care le-ar lua președintele instanţei).
Istoria ne-a învățat permanent însă că înlăturarea controlului, scurtarea lanțului de comandă şi decizie şi câștigurile în viteza de reacție şi eficienţă sunt (dacă sunt) avantaje doar pe termen scurt: liderul autoritar (ipotetic mărinimos) îşi exercita autoritatea afabil, dar tot discreționar (netolerând insubordonarea), promovând (uneori ostentativ) menținerea unei libertăţi limitate aspectele mărunte, principala preocupare fiind bunăstarea şi securitatea personală (şi, uneori, în limita utilității lor, a simpatizanţilor care ajută în actul de conducere); în plus, despoţii luminaţi au fost aceia care au condus la raţionalizarea statului şi modernizare pe calea reformelor ce promovau libertatea, iar nu aceia care doar le declarau sau chiar modificau normele în sensul creșterii autorității lor şi apoi se bucurau olimpian de noile privilegii pe care pretind că le exercită în interesul celor conduşi
Apoi, la fel de probabil poate fi ca președinții de instanţe să propună în celelalte funcţii de conducere persoane care să le evidențieze greșelile, cu care să aibă discuţii contradictorii, dar constructive în privinţa direcției în care trebuie orientată eficienţa şi eficacitatea instanţei[13], dar mai degrabă ascultarea va fi criteriul de analiză a coeziunii, iar aprobarea va fi subînțeleasă propunerii în funcţie.
Aceasta cu atât mai mult cu cât numirea în funcţiile de conducere înseamnă o indemnizație mai mare, posibilitatea degrevării parţiale de activitatea de judecată şi, în final, – potrivit proiectului de lege privind pensiile de serviciu – chiar posibilitatea obținerii unei pensii prin raportarea la indemnizația (mărită faţă de funcţie de execuţie) aferentă funcției de conducere, chiar dacă la data pensionării nu se mai exercita această funcţie.
Proporția membrilor aleşi de adunările generale (invariabil, 2) faţă de membrii de drept (de la 13 la Curtea de Apel Bucureşti, 12 la Tribunalul Bucureşti sau 4 la cel mai mic tribunal din ţară) creează premiza ca – cu excepţia situațiilor de la judecătoriile unde nu sunt vicepreşedinţi şi nici nu sunt organizate secţii – discuţiile din colegiile de conducere să devină pur formale [şi aceasta unde, în analiză, nu erau chiar propuneri ale preşedinţilor de secţii şi ale președinților de instanţe (cum este cazul înfiinţării şi desfiinţării, compunerii şi configurării completurilor de judecată); se poate concluziona că anumite chestiuni din lăuntrul instanțelor, cum sunt şi înfiinţarea şi compunerea completurilor de judecată devin o problemă din lăuntrul unui grup restrâns de judecători, preşedinţilor de secţii şi președintelui de instanță care, pe de o parte, propun şi, pe de altă parte, le aprobă[14]].
Poate cel mai mare pericol vine nu atât din lipsa caracterului nereprezentativ al colegului ci din structura lui omogenă – persoane cu funcţii de conducere dependente administrativ de preşedintele instanţei (dar şi între ei, propunerea de numire în funcţiile de vicepreşedinte şi președinte de secţii se avizează de colegiul alcătuit din ceilalţi președinţi de secţii ajungându-se la un rizibil aviz reciproc) -, premisă sigură de apariţie a fenomenului de gândire de grup şi de transformare a colegiului în instrument de ratificare a voinţei preşedintelui şi de acoperire a eventualelor greşeli ale acestuia[15].
Sau, în termenii lui Tocqueville, ceea ce i se poate reproşa în primul rând acestei forme de organizare a justiţiei este forţa sa irezistibilă şi garanţiile prea puţine în calea autoritarismului: odată ce un judecător a obţinut conducerea unei instanţe, întreaga putere publică trece în mâinile sale; simpatizanţii săi ocupă toate posturile şi dispun de toate resursele organizației.
Compunerea comisiilor de evaluare de la nivelul fiecărei curți de apel a judecătorilor la „concursul” de promovare efectivă este stabilită de Secţia pentru judecători a C.S.M. dintre judecătorii propuși de colegiul de conducere al curții de apel şi, indirect, de preşedintele acestei instanţe (preşedintele curții de apel este şi preşedintele colegiul de conducere şi preşedintele comisiei de evaluare); apoi, preşedintele curții de apel în calitate de preşedinte al comisiei de evaluare va avea ultimul cuvânt în stabilirea rezultatului evaluării pe cale „medierii” pe care o asigură potrivit art. 140 alin. 8 din lege.
„Concursul” de promovare efectivă (al judecătorilor care au trecut concursul de promovare pe loc) constă în susţinerea unei probe având ca obiect evaluarea activităţii şi a conduitei candidaţilor în ultimii 3 ani de activitate efectiv desfăşurată.
Nici Regulamentul privind organizarea și desfășurarea concursului de promovare a judecătorilor (Hot. S.J. a C.S.M. nr 1.348/2019) nu a fost modificat pentru corespunde noilor realități ale statutul judecătorilor și procurorilor din Legea nr. 303/2022, dar se pare că interviul candidatului în faţa comisie de evaluare nu mai există în noua procedură de promovare efectivă (deşi simpla neprevedere în lege nu ar trebui să fie izvorul unei astfel de concluzii căci, nici în Legea nr. 303/2004 interviul nu era reglementat).
Printre altele, evaluarea se face în baza informaţiilor existente la „dosarul profesional”, instituţie ce nu are o reglementare legală cu privire la natură juridică, conţinut, informarea judecătorilor cu privire la acest conținut şi posibilitatea contestării lui, etc., cu excepţia obligativității asigurării gestionării dosarelor profesionale de compartimentul resurse umane de la curţile de apel şi la tribunale şi a unor prevederi insignifiante referitoare la depunerea la dosar a unor declaraţii (vizând apartenenţa sau neapartenenţa ca lucrător sau colaborator al organelor de securitate, ca poliţie politică şi rudele sau afinii care exercită o funcţie sau desfăşoară o activitate juridică) şi a deciziilor de acordare a concediilor de creştere a copilului sau a concediilor fără plată.
Candidatul este analizat de comisia de evaluare pe baza unor criterii pur subiective şi sunt nemăsurabile precum „atitudinea corespunzătoare”, „capacitatea de a colabora” sau „comportamentul şi comunicarea”; Secţia pentru Judecători a C.S.M. capătă, în premieră, atribuţii care excedează celor pur organizatorice, fiind organul în faţa căruia se poate contesta evaluarea făcută de comisia de la nivelul curţilor de apel şi care stabileşte astfel punctajul definitiv al candidatului[16]; fără nici o justificare aparentă, există o inconsecvenţă frapantă a reglementarii, fiind complet de neînțeles de ce, la concursul de promovare efectivă, Secţia pentru Judecători a C.S.M. devine comisie de contestații, iar la concursul de promovare pe loc există o veritabilă comisie de contestații, formată din judecători cu grad de curte de apel şi ICCJ şi formatori I.N.M. (desemnată în aceeaşi manieră ca şi comisia de elaborare a subiectelor)
Criteriile de evaluare la promovarea în funcţii de execuţie sunt aceleaşi cu cele din procedura de evaluare a performanţelor profesionale pentru judecători de la criteriile „eficienţa activităţii – redactările şi pronunţările peste termenul prevăzut de lege”, „calitatea activităţii – calitatea redactării hotărârilor judecătoreşti” şi „calitatea activităţii – conduita în timpul şedinţei de judecată şi în exercitarea altor îndatoriri profesionale”.
După cum arătam cu altă ocazie[17], la evaluarea profesională, 99 % sau chiar, în majoritatea cazurilor, 100 % dintre judecătorii fiecărei instanţe obţin calificativul maxim, „Foarte bine”, iar permanenta situare a cvasimajorităţii judecătorilor în rândul celor cu activitate profesională remarcabilă din toate punctele de vedere contravine oricărei modalități de reprezentare grafică a probabilităţii de repartizare unor a valori în funcţie de o medie standard, indiferent că se foloseşte Curba lui Gauss sau distribuția Paretiană – cunoscută sub numele power law distribution sau regula 80/20.
Or, dacă această manieră de evaluare nu a condus la rezultatele urmărite în procedura de evaluare a performanţelor profesionale pentru judecători, nu există niciun motiv pentru care să se aprecieze, deodată, că va conduce la diferenţieri obiective între candidaţii pentru același post la o instanţă superioară şi, dintre concurenţii pentru aceleaşi posturi, la selectarea doar a acelora cu o gândire coerentă, clară şi lipsită de ambiguităţi şi de contradicţii, în urma căreia să rezulte un silogism juridic fără cusur.
Toate documentele internaţionale privind independenţa judecătorilor subliniază că promovarea judecătorilor trebuie să se întemeieze pe merit şi trebuie să aibă la bază factori obiectivi, în special calificarea profesională, integritatea şi experienţa[18].
Repetarea ad nauseam a discuțiilor privind lipsa caracterului meritocratic a procedurilor de promovare în justiţie (în principiu, cvasimajoritatea acestora, cu excepţia concursului de admitere a judecătorilor şi procurorilor şi a examenului/concursului de promovare pe loc) a făcut ca, în prezent, soluţiile noilor legi ale justiţiei să nu provoace nici o tresărire referitoare la pericolul „riscului apariţiei favoritismului, conservatorismului şi a nepotismului (sau a “clonării”), care există dacă numirile sunt făcute într-o manieră nestructurată”[19].
Într-o tară în care, cum arata plastic un autor, „deși comunismul a căzut, sistemul PCR funcționează”[20], discuţii despre „mitul meritocraţiei” şi despre „neajunsurile meritocraţiei” – în esenţă, o dezbatere a ideilor lui Adrian Wooldridge[21] şi, respectiv, Michael Sandel[22] – nu îşi vor găsi locul.
Şi asta pentru că nu avem o cultură „care cultivă claritatea, transparența, lumina” unde „impostorii se descurcă și ei cum pot, dar nu fac prea mare brânză, săracii, că există prea multe filtre sociale ca să le poată fenta pe toate”[23], ci una despre care se arată că[24] „normalitatea … se traduce prin faptul că nu vrei ca oamenii care sunt imediat sub tine să fie mai deştepţi sau mai oneşti”.
După cum vrem ca mașinile noastre să fie reparate de cei mai buni mecanici şi casele noastre să fie văruite de cei mai buni zugravi, la fel vrem ca doctorii care ne vor opera sau judecătorii care ne vor judeca să fie cei mai buni. Cum este firesc ca un tenor ce cântă la Teatro alla Scala din Milano să fie mai bun decât unul ce are spectacole la un teatru de operă din provincie, la fel de normal este ca un magistrat ce judecă la o curte supremă națională (care, în opinia mea, ar trebui să fie echivalentul Scalei) sau la o curte de apel unde hotărârile rămân definitive, să fie mai bun decât un judecător de la instanţă de baza organizării judiciare.
Această diferenţă nu se poate face decât prin aplicarea unor criterii meritocratice de promovare în funcţii de execuţie şi de conducere care impuneau stabilirea unor standarde obiective de evaluare de natură a exclude orice aparenţe de influențe nepotrivite.
Dispariţia meritocrației poate avea un impact devastator pentru magistraţi a căror carieră profesională va fi lipsită de sens în absenţa unor perspective stabile de evoluţie personală și profesională.
Înăbuşirea aspirațiilor de dezvoltare pe parcursul vieții, răpirea satisfacției reușitei profesionale şi limitarea posibilităților de autorealizare, de creştere şi devenire ca om va muta atenția judecătorilor de la nevoile superioare de stimă şi autorealizare (în sensul Piramidei nevoilor a lui A. Maslow) la nevoile inferioare de siguranţă vizând securitatea locului de muncă şi condiţii de muncă lipsite de pericol. Iar preocupările vizând realizările personale, promovarea în locuri de muncă mai solicitate şi inclinarea către continua perfecționare şi cunoaștere nu vor mai fi motivante pentru cei care vor considera că un anumit obiectiv, deşi dezirabil nu mai poate fi atins[25].
Şi, ce spune teoria economică că vor face aceia care apreciază că nu sunt trataţi corect prin comparaţie cu alte persoane care desfășoară activități similare în circumstanțe asemănătoare ?[26] Îşi vor reduce propria contribuţie la bunul mers al organizaţiei (volumul de muncă, eforturile abilităţile, educaţia, experiența şi calificarea învestite) sau, neputând obţine o recunoaștere superioară (beneficii, remuneraţie), vor părași locul de muncă (poate astfel se explică recentul „valul” de pensionari din magistratură – nu doar o forma de a scăpa de incertitudini, nu doar o manifestare a lipsei de speranța într-un viitor mai bun, ci un răspuns firesc la modul în care magistraţii sunt trataţi).
Acelaşi consecinţe distructive vor exista şi pentru instanţe care, în contextul dezinteresului judecătorilor pentru creșterea performanţelor lor profesionale, se vor confrunta cu scăderea calității şi eficienţei activităţii şi, în final, cu scăderea a încrederii publice în sistemul judiciar, menţinerea şi consolidarea calităţii acestui sistem.
Tăcerea cultivată în jurul prevederilor noilor legilor ale justiţiei ce par a înlătura meritocraţia în sistemul judiciar, ce conferă autoritate de dominus et deus președinților de instanţe (în special, președinților de curţi de apel), ce reduc spre desfiinţare coparticiparea judecătorilor la conducerea instanţelor (în colegiile de conducere şi adunările generale votul preşedintelui instanţei este decisiv în caz de paritate de voturi) poate semnifica fie acordul faţă de noua situaţie de drept … fie teamă care, la rândul ei, nu e altceva decât neîncredere profundă într-un viitor mai bun.
Teamă că planificările de ședință sau de permanență nu se vor face echitabil şi nu se poate face nimic faţă de aceasta.
Teamă că exprimarea unei opinii cu privire la oportunitatea delegării unui judecător la instanţa superioară va afecta, la concursul de promovare efectivă organizat de instanţa superioară, şansele celor care își exprimă părerea.
Teama că nu vor fi aprobate de conducere participările la seminarii, cererile de concedii de odihnă sau orice solicitare ce ţine de bunăvoinţa preşedintelui.
Teama că evaluarea profesională ar putea să nu fie obiectivă.
Teama că grefierul bun care îţi era repartizat îţi va fi luat.
Teama că evaluarea din cadrul concursului de promovare efectivă nu se va baza pe merit şi nu va reflecta calificările, abilităţile şi capacitatea tuturor candidaţilor.
Teama că poţi fi oricând subiectul unei verificări disciplinare[27], iar dovedirea caracterului ei neîntemeiat poate însemna lungi perioade de luptă judiciară (asemenea oricărui justițiabil obișnuit nevoit să apeleze la serviciul public al justiţiei şi stăpânit de aceleaşi angoase) …
… în esenţă, teama că statutul (cu micile, multele şi, aparent, insignifiantele sale prevederi) care îţi garanta liniştea pronunțării unor hotărâri judecătorești doar „pe baza propriei aprecieri a faptelor şi în concordanţă cu spiritul legii, fără influenţe externe, sugestii, presiuni, ameninţări şi fără vreun amestec, direct sau indirect, indiferent de la cine ar proveni şi sub ce motiv”[28] nu mai este dăltuit în granit, ci scris pe nisip.
Sigur, se poate spune, asemenea regretatului prof. V. M. Ciobanu, că „toate principiile valorează atât cât valorează oamenii. Întreaga valoare a puterii judecătoreşti depinde de oamenii care o vor exercita”[29] şi că, între slujitorii zeiţei Themis (care toţi trebuie să dea dovadă de conştiinţă, echilibru, curaj, obiectivitate, înţelegere, omenie şi erudiţie) teama nu îşi va găsi niciodată locul.
Dar, aşa cum Terențiu sau Nichita Stanescu o spuneau, oameni sunt şi judecătorii şi nimic din ceea ce este uman nu le este străin şi, aşadar, au pasiuni şi afinităţi, convingeri şi prejudecăţi, dorinţe şi temeri, opinii despre evoluţiile sociale. A fi magistrat nu înseamnă a fi mai puţin om, aşa că în judecători există acelaşi calități şi defecte ca în orice oameni, valoarea lor de profesioniști trebuind apreciată după felul în care își folosesc calitățile îşi conștientizează şi stăpânesc defectele.
De aceea, cultura instituțională în care oamenii din instanţe se vor manifesta (știut fiind că mediul îi va schimba pe cei care participă la activitățile de muncă, iar nu invers) va fi aceea care va determina măsura reliefării calităților şi defectelor judecătorilor.
Devin astfel relevante descoperirile lui S. Asch[30] care a efectuat un experiment pentru a investiga în ce măsură presiunea socială din partea unui grup majoritar ar putea afecta o persoană să se conformeze. Experimentul viza aprecierea lungimii uneia dintre trei linii, vădit diferite, prin comparaţie faţă de o altă linie, fiind astfel conceput ca răspunsul să fie absolut evident; fiecare participant trebuia să dea răspunsul, iar subiectul analizat dădea ultimul răspuns; dacă participantul la „testul de vedere” a dat un răspuns incorect, s-a afirmat că acest lucru se datorează presiunii grupului alcătuit din complici ai psihologului ce conveniseră în avans care ar fi răspunsurile lor (prin ipoteză, greşit în privinţa aprecierii lungimii liniei).
S-a constatat că, aproximativ o treime dintre participanții care au fost plasați în această situație s-au conformat opiniei evident incorecte a majorităţii, în timp ce în grupul de control (unde nu existat o presiune de a se conforma din partea complicilor psihologului), mai puțin de 1% dintre participanți au dat răspunsul greșit[31].
La fel de importate sunt concluziile faimosului experiment realizat de S. Milgram care a încercat, să evalueze obediența la autoritate, respectiv, rezistența la autoritate a individului, atunci când acesta se găseşte într-o situaţie care contravine principiilor sale morale, dar conducătorul experimentului îl împiedica pe acesta să ia decizia corectă folosind un set standard de expresii precum: „Vă rog să continuaţi!”, „Experimentul cere ca dumneavoastră să continuaţi!”, „Este absolut necesar ca dumneavoastră să continuaţi!”, „Nu sunteţi în situaţia de a alege, trebuie să continuaţi studiul!” [32].
Rezultatele experimentului (repetat de-a lungul timpului cu aceleaşi constatări) au fost absolut şocante: 65% dintre participanţi au folosit aparatul utilizat într-o manieră care însemna moartea unui alt participant (prin presupusa administrare de şocuri electrice la un nivel de 450 volţi); niciunul dintre participanții care au refuzat să administreze șocurile finale nici nu au insistat ca experimentul să fie încheiat și nici nu au părăsit camera pentru a verifica starea de sănătate a „victimei” fără a cere permisiunea de a pleca.
Principalele cauze ale acestui comportament obedient revoltător s-au găsit în dorinţa de a respecta angajamentele, „datoria socială”, în nevoia de a fi consecvent cu alegerile făcute la un moment dat, în conformismul în raport cu persoanele din jur, în frica de mustrare sau de pedeapsă în caz de nesupunere, dorinţa de a fi pe placul superiorilor, în confortul pe care îl oferă „supunerea”, în comparaţie cu rezistenţa, revolta, detaşarea de grup[33].
În fine, se impune a fi amintită şi teoria neajutorării învăţate, care descrie comportamentul manifestat de un subiect după ce a suportat în mod repetat stimuli adversivi asupra cărora nu avea niciun fel de control; acest comportament este cauzat de acceptarea de către subiect a neputinței lui şi constă în întreruperea încercărilor lor de a scăpa sau de a evita stimulul adversiv, chiar și atunci când astfel de alternative de a scăpa sunt prezentate fără echivoc; acest comportament nu a putut fi modificat la subiecții experimentelor lui M. Seligman (câini cărora li se administrau uşoare șocuri electrice) nici cu amenințări, nici cu recompense și nici cu prezentarea unor acţiuni care să conducă la evitarea stimulului adversiv[34].
Ulterior[35], se pare că autorul a revenit asupra concluziilor lui şi a afirmat că „circuitele neuronale care stau la baza fenomenului de neputință învățată sugerează cu tărie că neputința nu a fost învățată în experimentele originale. Mai degrabă pasivitatea și anxietatea crescută sunt reacția implicită a mamiferelor la evenimentele rele prelungite.” De aceea, s-a afirmat că neajutorarea nu este învățată, ci este înnăscută, naturală, născându-ne neajutorați și trebuind să învățăm să ne asumăm responsabilitatea.
Dintre toate defectele oamenilor, obedienţa – în sensul de supunere oarbă – (în general, o „calitate” foarte apreciată de superiori) nu ar trebui niciodată, indiferent de situaţie, să se regăsească printre magistraţii care au vocaţia dreptăţii.
Inerţia, indiferenţa şi tăcerea nu sunt compatibile cu cerințele profesiei de magistrat[36] care permanent trebuie să aibă capacitatea şi curajul de a îmbunătăți mediului social intra-organizaţional în care îşi desfăşoară activitatea profesională, de a recunoaşte prejudecăţile şi preferinţele împărtăşite, normele sociale interne care maschează deficienţe organizaţionale şi de a vorbi despre ele în situaţii formale, în şedinţe profesionale şi administrative, pentru a contribui la întărirea unui mediu organizaţional favorabil manifestării independenţei individuale şi calităţii activității de judecată.
După cum se arată în Comentarii la Principiile de la Bangalore, par. 138, există un număr restrâns de împrejurări în care judecătorul se poate exprima în public în legătură cu o chestiune controversată. Dar judecătorul are dreptul la libertatea de exprimare şi libertatea convingerilor – ca orice cetățean – în privința aspectelor care pot afecta direct funcţionarea instanţelor, independenţa puterii judecătoreşti (aici sunt cuprinse şi salariile şi beneficiile judiciare), aspectele fundamentale ale administrării justiţiei sau integritatea personală a judecătorului.
Or, întărirea autorităţii președinților de instanţe în defavoarea coparticipării judecătorilor la organizarea şi funcţionare acestora, implicarea C.S.M. în majoritatea aspectelor funcționarii instanţelor şi suprimarea posibilităților de exprimare a opiniei judecătorilor în privinţa problemelor stringente la sistemului (inclusiv prin ignorarea constanţă a poziţiilor publice – o altă metodă ce ţie de psihologia behavioristă) au condus la instaurarea unei tăceri maladive care afectează înseşi bazele statutului magistraților [vizând, printre multe altele: remuneraţia corespunzătoare demnităţii profesiei şi responsabilităţilor şi echitabilă (inclusiv în raport cu creşterea preţurilor) şi dreptul la pensie raportată în mod rezonabil la nivelul de remunerare a judecătorilor în funcţie, funcţionarea C.S.M., funcţionarea Inspecției Judiciare şi regimul răspunderii disciplinare, evaluare profesională a judecătorilor, compunerea colegiilor de conducere, procedura de promovare efectivă a judecătorilor (inclusiv la Î.C.C.J.) concursul pentru numirea în funcții de conducere[37] şi numirea în celelalte funcții de conducere].
Direcţia în care se îndreptă autoritatea judecătorească va fi, în mod firesc, dată de opţiunile celor de al vârful sistemului.
Cu toate acestea ţine numai de cei care, în viaţa de zi cu zi a instanţelor, asigură aplicarea dreptului dacă locul în care efectiv vom ajunge va fi unul în care toţi judecătorii vor putea soluţionarea eficient cauzele cu care sunt investiţi, cu costuri rezonabile, în timp util şi în mod absolut independent, conformându-se numai dreptului.
Iar incertitudinile privind statutul magistraților, scepticismul privind oportunitatea unor soluţii legale (mai noi sau mai vechi) privind organizarea judiciară, neîncrederea şi nesiguranța privind însuşi viitorul justiţiei nu dispar doar pentru că – găsindu-ne, aşa cum arată specialiştii, sub presiunea grupului, în imposibilitatea rezistenței la autoritate sau în dificultatea asumării responsabilității – nu vorbim despre ele.
„…And no one dared
Disturb the sound of silence” ?
[1] E-mail profesional: sandu.lefter@just.ro
[2] Paragraful 9 din Avizul nr. 18 (2015) al Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE), „Poziţia puterii judecătoreşti şi relaţia ei cu celelalte puteri ale statului în democraţia modernă”.
[3] A se vedea Principiile fundamentale ale Naţiunilor Unite privind independenţa puterii judecătoreşti (1985), Principiile de la Bangalore privind conduita judiciară (2002) sau Declaraţia privind etica judiciară adoptată de Adunarea Generală a Reţelei Europene a Consiliilor Judiciare, în cadrul întâlnirii de la Londra, 2010
[4] A se vedea opinii ale magistraţilor vizând independenţa puterii judecătoreşti în Revista Dreptul nr. 9/2015 în care se abordează tematica Rolul justiţiei în sistemul puterilor în stat.
[5] Pct. 64 din CCJE (2001) Avizul nr. 1 (2001) al Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) în atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei referitor la standardele privind independenţa puterii judecătoreşti şi inamovibilitatea judecătorilor.
[6] Idem, pct. 66
[7] Deşi CCJE a adoptat din 2016 Avizul nr. 19 privind Rolul președinților de instanțe, concluziile și recomandările acestuia (printre care şi aceea ca procedurile de numire a președinților de instanțe să urmeze aceeași cale ca și cea de selectare și numire a judecătorilor, inclusiv la Î.C.C.J.) nu au răzbătut în legislaţia nou adoptată; cu atât mai puţin, avizul nu face parte din bibliografia concursului pentru funcţii de conducere.
Pentru curioşii care nu au găsit documentul pe site-ul C.S.M., avizul este disponibil pe https://rm.coe.int/16806f9a8f
[8] Este complet de neînţeles de ce însăși Secţia pentru judecători a C.S.M. trebuie să aprobe înființarea tuturor completurilor specializate de la toate instanţele din ţară, începând cu curțile de apel şi terminând cu judecătoriile rurale.
[9] Ronald Wilson Reagan, cel de al 40-lea preşedinte al USA (1981-1989) a fost cunoscut pentru povestirile și umorul pe care le folosea pentru a aborda probleme foarte serioase; acesta este una dintre multele anecdote spuse în cadru oficial care, ulterior, au fost etichetate drept „glume clasice”.
[10] Din categoria glumelor pe care doar cei care şi-au trăit măcar începutul adolescenţei înainte de 1989 le înțeleg, geneza legilor justiției mi-a reamintit de bancul: Bulă întrebat la ora de pregătire politică a fost întrebat ce este politica externă şi ce este politica internă. „Se plimbă cu vaporul/
Ceaușescu și poporul!” zice Bulă că este politica externă . „Şi politica internă ?” întreabă tovarăşa profesoară. „Se plimbă cu bărcuța/Ceaușescu și Lenuța!” răspunde Bulă.
[11] Elisabeth Noelle-Neumann Spirala tăcerii. Opinia publică – învelișul nostru social, Ed. Comunicare.ro, 2004
[12] Mereu m-am întrebat cât ar fi menţinuţi în funcţii (şi chiar inițial învestiţi în aceste funcţii) de acţionari ale căror interese sunt real legate de buna funcționare a organizaţiei, dacă cei de la conducerea instituțiilor din sistem care „exercită atribuţii manageriale” ar fi adevărați manageri în corporații private (să zicem, cu 600 de salariaţi şi un buget anual de 13 mil. euro – cât are o curte de apel mică) care ar presta servicii într-un domeniu concurențial, iar nu unul a monopolului statal, cum este înfăptuirea justiţiei.
[13] Alte gânduri disonante cu privire la menirea unui preşedinte de instanţă se găsesc în „Rolul conducătorului unei instanţe” disponibil pe https://www.juridice.ro/751367/rolul-conducatorului-unei-instante.html şi în „Despre managementul etic în sistemul judiciar …” disponibil pe https://www.juridice.ro/779423/despre-managementul-etic-in-sistemul-judiciar.html
[14] În astfel de circumstanţe, a fost aprobată schimbarea compunerii unor completuri de apel şi contestaţii în materie penală în care un judecător ieşit la pensie a fost înlocuit cu un judecător aflat în concediu pentru creșterea copilului „începând cu data reluării activității”, deşi acesta are suspendat raportul de muncă pentru încă 3-4 luni de la luarea măsurii. Grijuliu şi chibzuit, colegiul a stabilit şi că „până la reluarea efectivă a activității, poate fi înlocuită de judecătorul din planificare de permanență, sau de un alt judecător delegat pe termen limitat in acest scop”; totuşi, în mod neaşteptat, argumentele care au condus la această soluţie iscusită – judecătorul în concediu pentru creșterea copilului este judecător la instanţă şi este repartizat la secţia penală – nu au jucat şi în favoarea includerii acestui judecător şi în planificare de permanență.
[15] După cum se arăta în R. Emilian, Gabriela Tigu, Olimpia State, Claudia Tuclea, Managementul resurselor umane, cap. 2 Grupurile de muncă, p.5-10, lipsa interesului de a analiza realist alternativele mai bune la decizia prefigurată de președinte s-a putea datora, în colegii, existenţei iluziei de invulnerabilitate a grupului, prezenţei credinței în moralitatea intrinsecă grupului, existenţei unor percepții stereotipizate asupra celor din afara grupului, existenţei unei presiuni puternice spre conformism, realizarea unei autocenzurări a ideilor deviante, generarea unei iluzii de unanimitate ş.a.
[16] Cum C.S.M. este organ administrativ cu membri de la orice nivel (deci şi judecătorii şi tribunale), aparent nu are legitimitate profesională pentru a fi comisie supremă de contestații. Desigur, qui potest plus, potest minus şi, dacă S.J. a C.S.M. poate evalua candidaţii la ICCJ, cu atât mai mult poate evalua candidaţii la tribunale şi curţi de apel; totuşi, pornind de la cerinţa naturală a legitimității profesionale, consider preferabilă a argumentare a minori ad maius şi neimplicarea C.S.M. în procedurile de examinare la promovările efective care să revină exclusiv unor judecători având cel puţin gradul instanţei la care urmărește promovarea.
[17] În articolul „Despre managementul etic în sistemul judiciar …”
[18] Pct. 13 din Principiile fundamentale ale Naţiunilor Unite privind independenţa puterii judecătoreşti şi pct. 44 din Recomandarea CM/Rec(2010)12 a Comitetului Miniştrilor către statele membre cu privire la judecători: independenţa, eficienţa şi responsabilităţile, document care subliniază chiar la pct. 1 este aplicabil „tuturor persoanelor care exercită funcţii judiciare”, aşadar de la asistentul judiciar şi asistentul judecătorului la judecătorii Î.C.C.J.
[19] Pct. 24 din Avizul CCJE nr. 1 (2001).
[20] Stela Giurgeanu PCR – Pile, Cunoştinţe şi Relaţii în https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/pcr-pile-cunostinte-si-relatii-622383.html
[21] Adrian Wooldridge, Aristocrația talentului. Cum a creat meritocrația lumea modernă, ed. Polirom, 2022. Pentru o foarte scurtă recenzie a cărții a se vedea Ionuţ Iamandi, România și meritocrația pe https://dilemaveche.ro/sectiune/la-zi-in-cultura/carte/romania-si-meritocratia-2200090.html; foarte pertinentă concluzia autorului care arată că „România e încă în epoca premeritocratică, dacă nu chiar într-una antimeritocratică – și nu se știe dacă va ieși vreodată de aici”.
[22] Michael J. Sandel, The Tyranny of Merit, 2020; deloc întâmplător (pentru că neexistând meritocrație, nici nu se poate pune problema „tiraniei” acesteia), cartea nu a fost tradusă în limba română. De aceea, pare surprinzătoare lipsa traducerii cărţii In Praise of Nepotism (2003) de Adam Bellow care promovează etica nepotismului, susţinând că nepotismul este o artă şi trebuie aplicat corect. Prin intermediul acestui principiu, cartea avea şansa de a deveni biblia organizării statale la noi, deşi recomandarea ca beneficiarul nepotismului să muncească mai mult decât toţi ceilalţi ar fi de natură să submineze din start orice avantaj pe care favoritismul l-ar crea.
[23] Mihai Buzea „De-a v-aţi recomandatelea” în https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/de-a-v-ati-recomandatelea-622384.html
[24] Valeriu Nicolae „Mai proşti, dar loiali!” în https://dilemaveche.ro/sectiune/editoriale-si-opinii/pe-ce-lume-traim/mai-prosti-dar-loiali-622419.html
[25] Teoria așteptării (speranţei) a lui V. Vroom din lucrarea Work and motivation, conform Managementul resurselor umane, cap. 1 Motivarea angajaţilor
[26] Ibidem, Teoria echitaţii a lui J.S. Adams din lucrarea Effects of wage inequities an work quality.
[27] Fie şi pentru simpla promovarea a ideii de libertate de opinie şi participare a judecătorilor la dezbaterile de interes public în ceea ce privește chestiunile legate de cerinţele organizării sistemul judiciar în conformitate cu principiile democrației, separării puterilor în stat și pluralismului.
[28] Valoarea „Independenţa” din Principiile de la Bangalore privind conduita judiciară
[29] Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Ed. Naţională, 1997, p. 18-27,
[30] https://en.wikipedia.org/wiki/Asch_conformity_experiments
[31] Întrebați ulterior de ce s-au conformat atât de ușor, cei mai mulţi participanții au recunoscut că nu au crezut în veridicitatea răspunsurilor lor că s-au raliat opiniei grupului de teamă să nu fie ridiculizați sau considerați ciudaţi; ulterior s-a teoretizat că există două tipuri de influență a grupului: influența normativă – oamenii s-au conformat deoarece voiau să fie acceptaţi de grup şi influența informațională – au apreciat că grupul este mai bine informat.
[32] Descrierea experimentului pe https://ro.wikipedia.org/wiki/Experimentul_Milgram
[33] https://destepti.ro/experimentul-milgram-pana-unde-poate-merge-obedienta-in-raport-cu-autoritatea-de-ce-multi-oameni-nu-au-curajul-opiniei/
[34] https://en.wikipedia.org/wiki/Learned_helplessness
[35] https://mihaivoinea.ro/neajutorarea-invatata-vs-neajutorarea-naturala/
[36] Hot. C.S.M. nr. 184/2006
[37] Interviurile nestructurate sunt –aşa cum demonstrează D. Kahneman în Noise, ed. Vellant, 2021, cap. 11 şi cap. 24 – de cele mai multe ori inutile, șansele ca un candidat, care s-a prezentat mai bine la un interviu decât, altul să fie un angajat performant situându-se între 56% şi 61%, sau, cum plastic spunea autorul, „cumva mai bine decât dacă am da cu banul”.
Deşi interviul pentru Î.C.C.J. pare a fi un interviu parţial structurat (există o descompunerea a evaluării în estimări mediatoare şi poate există o evaluare independentă a fiecăruia dintre criteriile de evaluare –art. 23 din Hot. S.J. a C.S.M. nr. 960/2021) totuși ceea ce șubrezește această construcţie este lipsa definirii prealabile a competențelor necesare pentru ocuparea postului (un fel de profil al judecătorului de la Î.C.C.J., profilul magistratului având descrieri prea vagi alte calităților urmărite la candidatul pentru un post la această instanţă, care nu permit o evaluarea pertinentă în baza căreia să se facă diferențieri şi, apoi, selecţia) şi nu există un set de întrebări predefinite despre comportamentul candidatului din trecut precum şi o serie de exemple de răspunsuri medii, bune sau excelente – conform D. Kahneman, idem, p. 346 .
Prin compararea Hot. S.J. a C.S.M. nr. 960/2021 privind concursul de promovare în funcţia de judecător la Î.C.C..J cu Hot. S.J. a C.S.M. nr. 188/2020 privind numirea în funcţii de conducere a judecătorilor, se constată că susţinerea orală proiectul referitor la exercitarea atribuţiilor specifice funcţiei de conducere în faţa comisiei de examinare este un interviu nestructurat în care subiectivismul examinatorilor în evaluare este la acelaşi nivel cu acela când şi-ar imagina forme recognoscibile în contururile unor nori.
No related posts.