Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători cu privire la riscul împlinirii termenului de prescripţie cu referire la interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin Decizia nr. 67/25 octombrie 2022

A. JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ

I. Prin sentinţa penală nr. 305 din data de 26 mai 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în baza art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă.

În temeiul art. 67 alin. (1) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) C. pen., pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei principale, conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În temeiul art. 65 C. pen. a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) C. pen. pe durata executării pedepsei închisorii, potrivit art. 65 alin. (3) C. pen.

În temeiul dispoziţiilor art. 291 alin. (2) C. pen., a confiscat de la inculpat suma de 303.118 RON şi echivalentul în RON, la cursul BNR de la data punerii în executare, a sumei de 30.000 euro, prin obligarea acestuia la plata către stat a acestor sume.

A menţinut măsura sechestrului asigurător, dispusă prin ordonanţa nr. 961/P/2015 din 09.06.2016 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei- până la concurenţa sumei de 435.823 RON.

Conform art. 274 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 18.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 15.000 RON reprezintă cheltuieli judiciare efectuate în faza de urmărire penală, iar 3000 RON în faza de cercetare judecătorească.

În baza art. 217 alin. (7) C. proc. pen., a dispus plata din cauţiunea în valoare de 150.000 RON, instituită prin ordonanţa nr. 961/P/2015 din 04.05.2016, cu raportare la ordonanţa de luare a măsurii controlului judiciar pe cauţiune nr. 961/P/2015 din 25.04.2016, depusă pe numele inculpatului A. la B. – Agenţia Braşov, în contul curent nr. x, a cheltuielilor judiciare către stat, în cuantum de 18.000 RON.

Conform art. 217 alin. (6) C. proc. pen., a restituit din cuantumul cauţiunii suma de 132.000 RON către inculpat.

În baza art. 274 alin. (1) teza ultimă C. proc. pen., a dispus ca onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 100 RON, să se plătească din fondul Ministerului Justiţiei.

II. Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul nr. x/2015 din 15 iunie 2016, întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei s-a dispus, în temeiul art. 327 lit. a) C. proc. pen., trimiterea în judecată a inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 (art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, în vechea reglementare), cu aplicarea art. 5 C. pen.

În cuprinsul rechizitoriului s-a arătat că la data de 24.11.2015, numiţii C. şi D. au formulat denunţuri, vizându-l pe inculpatul A., în care au învederat că, în cursul anului 2013, D. l-a cunoscut pe inculpatul A. – deputat în Parlamentul României şi ministru al energiei la acel moment, după care, ulterior, acesta i l-a prezentat pe numitul E., în acea perioadă primar al municipiului Iaşi, despre care a afirmat că poate ajuta firma F. S.A în derularea unor proiecte în municipiul Iaşi.

S-a precizat că după iniţierea de către F. a proiectului de management al traficului în municipiul Iaşi (autoritate contractantă municipiul Iaşi, prin primar E.), D. a avut mai multe întâlniri cu inculpatul A., acesta solicitându-i un comision de 5% din valoarea contractului respectiv. Deşi D. i-a explicat că nu poate suporta această sumă, având în vedere că şi primarul E. solicitase 10% cu titlu de mită din valoarea contractului, inculpatul a afirmat că nu îl interesează şi că doreşte procentul de 5%.

Actul de sesizare a instanţei menţionează că, în cadrul discuţiilor dintre cei doi, s-a stabilit ca suma reprezentând acest procent (aproximativ 3,4 milioane RON) să fie remisă lui A. în două forme: parţial în numerar, sens în care suma de 30.000 euro i-a fost înmânată de către D., în vara anului 2013, la Hotel G. şi, parţial, printr-un contract de consultanţă fictiv, anume contractul nr. x/2.05.2013 încheiat cu firma H. S.R.L., recomandată de numitul I., persoană de încredere din anturajul lui A., în baza căruia reprezentanţii F. au remis firmei H. S.R.L., prin intermediul acestui mecanism, suma totală de 303.118 RON, în tranşe lunare, în perioada mai 2013- iunie 2014.

În cuprinsul rechizitoriului au fost prezentate şi analizate, în probaţiune: denunţul şi declaraţiile martorului D.; denunţul şi declaraţiile martorului C.; declaraţiile martorilor: E.; J., I., K. şi L.; M.; N.; procesul-verbal din 11.02.016 de redare a convorbirii purtate în mediul ambiental la data de 10.02.2016 între martorul I. şi inculpatul A.; procesul-verbal din 23.02.2016 de redare a convorbirii purtate în mediul ambiental la data de 09.02.2016 între martorii I. şi L.; procesul-verbal din 27.10.2015 de redare a convorbirii purtate în mediul ambiental la data de 12.10.2015 între martorii E. şi J., preluat din dosarul nr. x/2015; contractul de prestări servicii nr. x din data de 02.05.2013, încheiat între F. S.A., beneficiar, şi H. S.R.L., prestator; rapoartele de activitate la contractul de prestări servicii nr. x din data de 02.05.2013, împreună cu facturile aferente, emise de H. S.R.L. pentru cumpărătorul F. S.A.; planşă fotografică reprezentând comunicările tip sms purtate între inculpatul A. şi martorul D., stocate în memoria telefonului mobil marca x; factura seria x nr. x RO emisă la data de 5.08.2013, de către O. S.A. către S.C. H. S.R.L., în valoare de 1.992,59 RON; factura nr. x emisă la data de 10.10.2013 de către Institutul pentru Cercetarea Avangardei Româneşti şi Europene către S.C. H. S.R.L., în valoare de 4.500 RON; facturile seria x OLM nr. x din 2.10.2013 emisă de S.C. P. S.R.L. către S.C. H. S.R.L., în valoare de 960 RON; seria x OLM nr. x din 12.12.2013 emisă de S.C. P. S.R.L. către S.C. H. S.R.L., în valoare de 610 RON; seria x nr. x din 27.01.2014 emisă de S.C. Q. S.R.L. către S.C. H. S.R.L., în valoare de 98.658,37 RON; seria x nr. x din 14.05.2013 emisă de S.C. R. S.R.L. către S.C. H. S.R.L., în valoare de 379,84 RON şi seria x nr. x din 7.12.2012 emisă de S.C. S. S.R.L. către S.C. H. S.R.L., în valoare de 2.852 RON; suport optic tip DVD-R, marca x, fiind inscripţionat pe carcasa acestuia „Înregistrări ambientale audio-video purtate de către I. cu A. şi alte persoane, la data de 10 februarie 2016, între orele 18:39:17 – 20:43:09, în municipiul Bucureşti. COPIE SUPORT Th 2. Cf. art. 143, alin. (2) C. proc. pen.,duplicat probă digitală”, cu seria x 5; suport optic tip DVD-R, marca x, fiind inscripţionat pe carcasa acestuia „Înregistrare ambientală audio; J. şi E. 12 octombrie 2015, 17:04:04 – 19:14:03, Bucureşti. COPIE SUPORT Th 8, duplicat probă digitală”, cu seria x 1 şi suport optic tip DVD-R, marca x, fiind inscripţionat pe acesta „Înregistrări ambientale audio-video purtate de către L. cu I., la 09 februarie 2016, între orele 14:35:28 – 16: 04:05, în municipiul Braşov, jud. BV COPIE SUPORT Th 1”, cu seria x D2.

În cuprinsul rechizitoriului se arată că în dosarul nr. x/2015 au fost trimişi în judecată E., pentru luare de mită, D. şi J., pentru dare de mită, precum şi C. pentru complicitate la dare de mită, fiind autorizate de către judecător măsuri de supraveghere tehnică, între care şi supravegherea audio-video a unor persoane.

Ca atare, procesele-verbale de redare a unora dintre discuţiile purtate între martori, precum şi între anumiţi martori cu inculpatul au fost preluate de către parchet, prin ordonanţă, în prezenta cauză, ca mijloace de probă, fiind de natură, în opinia parchetului, să întărească susţinerile martorilor-denunţători.

Din coroborarea şi analiza probelor anterior enumerate, parchetul a reţinut săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă de către inculpatul A., fiind dovedite toate elementele constitutive ale acesteia, atât sub aspectul laturii obiective, cât şi sub aspectul laturii subiective.

S-a considerat că pretinderea, primirea banilor şi promisiunea inculpatului A. de a interveni pe lângă funcţionarul public E. pentru a-l determina să îndeplinească un act ce intra în atribuţiile sale de serviciu rezultă din coroborarea declaraţiilor martorilor C., D., E., J., L., M., I., K. între ele, precum şi cu afirmaţiile din conţinutul dialogurilor ambientale din datele de 9.02.2016, de 10.02.2016 şi de 12.10.2015, astfel cum au fost expuse anterior, apreciindu-se că fapta se caracterizează prin unitate infracţională naturală.

În ceea ce priveşte latura subiectivă, rechizitoriul menţionează că inculpatul a acţionat cu intenţie directă, calificată prin scop, acela al determinării funcţionarului să facă un act ce intra în atribuţiile sale de serviciu, iar legătura de cauzalitate între activitatea infracţională a inculpatului şi rezultatul produs – starea de pericol pentru bunul mers al unei instituţii publice şi pentru încrederea de care ar trebui să se bucure, subminată prin acţiuni de natură a crea suspiciuni în ce priveşte corectitudinea şi imparţialitatea funcţionarilor – rezultă din însăşi săvârşirea faptei, ex re.

S-a mai menţionat că, după consumarea traficului de influenţă, s-a materializat şi promisiunea de intervenţie, iar rezultatul final – încheierea şi buna derulare a contractului între asocierea F. şi municipiul Iaşi, a fost rezultatul, pe de o parte, a traficului de influenţă exercitat de inculpatul A., iar pe de altă parte, a comiterii de către funcţionarul public E. a infracţiunii de luare de mită pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, inclusiv în baza asigurării date de inculpatul A., că mituitorii sunt „de încredere”.

S-a apreciat că fapta inculpatului A., astfel descrisă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 (art. 257 C. pen. anterior raportat la art. 6 din legea nr. 78/2000, în vechea reglementare), cu aplicarea art. 5 C. pen.

Prin rechizitoriu s-au mai dispus: clasarea cauzei cu privire la săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă prev. de art. 292 C. pen.. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (art. 6¹ din Legea nr. 78/2000 în vechea reglementare) şi disjungerea cauzei şi efectuarea cercetărilor într-un dosar separat, sub aspectul infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzut de art. 322 C. pen., aflată în legătură cu infracţiunea de trafic de influenţă dedusă judecăţii şi menţinerea măsurilor asigurătorii instituite prin ordonanţa din 9.06.2016.

Totodată, rechizitoriul menţionează măsurile preventive şi asigurătorii dispuse în cursul urmăririi penale, precum şi metodele de supraveghere tehnică utilizate.

III. La data de 15 iunie 2016, Înalta Curte a fost sesizată prin rechizitoriul nr. x/2015 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, formându-se dosarul nr. x/2016, înregistrat pe rolul secţiei penale.

Prin încheierea nr. 798 din data de 14 iulie 2016, judecătorul de cameră preliminară din cadrul secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondate, cererile şi excepţiile formulate de inculpatul A. în cadrul procedurii reglementate de art. 342 C. proc. pen., a constatat legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul nr. x/2015 din 15 iunie 2016, întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, privind pe inculpatul A., legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, motiv pentru care a dispus începerea judecăţii.

Împotriva acestei încheieri a formulat contestaţie inculpatul A., care a fost respinsă, ca nefondată, prin încheierea nr. 139/C din data de 9 iunie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

Pe tot parcursul procedurii de cameră preliminară a fost menţinută măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune, instituită în faza de urmărire penală (ordonanţa nr. 961/P/2015 din data de 25.04.2016) faţă de inculpat.

IV. Pe baza probelor administrate atât la urmărirea penală, cât şi pe parcursul cercetării judecătoreşti, prima instanţă a reţinut că situaţia de fapt a fost corect reţinută în rechizitoriu, în sensul că, inculpatul A., lider judeţean al unei formaţiuni politice, deputat în Parlamentul României şi ministru al energiei la acel moment, în schimbul exercitării influenţei asupra martorului E., la acea dată primar al municipiului Iaşi, şi a promisiunii făcute denunţătorului de a interveni pe lângă acesta pentru a-l determina să agreeze semnarea contractului privind proiectul de management al traficului în municipiul Iaşi cu F. şi derularea în bune condiţii a acestuia (acte ce intrau în atribuţiile martorului E., în calitate de reprezentant al beneficiarului), cu intenţie directă, i-a pretins martorului D. un comision de 5% din valoarea acestui contract. Suma reprezentând acest procent (aproximativ 3,4 milioane RON) i-a fost remisă în două forme: parţial în numerar prin înmânarea sumei de 30.000 euro de către D., la data de 21.07.2013, la un restaurant libanez, din cadrul Hotelului G. şi, parţial, printr-un contract de consultanţă fictiv, nr. x/2.05.2013, având valoarea de 5.000 euro lunar+TVA, ce a fost încheiat cu firma H., recomandată de I., persoană de încredere din anturajul lui A., prin care reprezentanţii F. au remis acestei firme suma totală de 303.118 RON, în tranşe lunare, în perioada mai 2013- iunie 2014, banii fiind folosiţi, în mare parte, pentru diverse cheltuieli ale organizaţiei judeţene de partid, la solicitarea inculpatului A..

Sub aspectul încadrării juridice, s-a apreciat că fapta reţinută în sarcina inculpatului A. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, prima instanţă precizând că, deşi odată cu „pretinderea” foloaselor, cu „acceptarea” promisiunilor, infracţiunea de trafic de influenţă poate fi considerată realizată, activitatea ulterioară de „primire” a foloaselor pretinse sau promise nu este lipsită de relevanţă penală, ci constituie alături de activitatea ilicită ce o precede, o unitate infracţională naturală, cu toate consecinţele ce decurg de aici (în acest sens s-a menţionat decizia nr. 4784/1972 a Tribunalului Suprem, în materie penală).

În acest sens, prima instanţă a considerat că pretinderea de către inculpatul A. a comisionului de 5% din valoarea contractului încheiat de F. cu Primăria Municipiului Iaşi este dovedită cu declaraţiile martorului D., date atât în faza de urmărire penală, cât şi în cursul cercetării judecătoreşti desfăşurate la fond, coroborate cu cele ale martorului C. şi ale martorilor M. şi J. .

S-a apreciat că raţiunile care au stat la baza semnării contractului de consultanţă nr. x/2.05.2013 dintre firma H. şi F., modalitatea, scopul, persoanele implicate în încheierea şi derularea acestuia sunt aspecte care demonstrează pretinderea comisionului de către A., arătându-se că între pretinderea comisionului de 5% de către inculpatul A. şi încheierea contractului de consultanţă sus menţionat există o strânsă legătură, în sensul că, fără pretinderea de către inculpat a comisionului de 5% din valoarea contractului dintre F. şi Primăria Municipiului Iaşi, încheierea contractului de consultanţă cu firma H. nu s-ar fi realizat, nu ar fi avut vreo justificare, în condiţiile în care din nicio probă administrată nu rezultă că cei de la F. ar fi desfăşurat până la acel moment vreo relaţie comercială cu firma H., că i-ar fi cunoscut pe reprezentanţii acesteia sau ar fi existat vreun interes al celor de la F. legat de obiectul de activitate al acestei firme în vederea unor oportunităţi de afaceri.

Ansamblul probator administrat în cauză a relevat că cel care a stabilit modalitatea de remitere a contravalorii procentului de 5% pretins, solicitându-le celor de la F. încheierea unui contract de consultanţă cu o firmă agreată, indicând şi persoana cu care F. urma să relaţioneze pe parcursul desfăşurării acestuia, pe numitul I., a fost inculpatul A..

Relevante în acest sens au fost considerate declaraţiile martorilor D. şi convorbirea înregistrată ambiental dintre martorul I. şi L., din data de 9 februarie 2016, în cadrul căreia, atunci când L. îi relatează că în dosarul penal privindu-i pe D. şi C. este menţionat un nume, al lui „şefu”, I. reacţionează imediat, prin mişcarea capului în direcţie verticală, înţelegând că e vorba de A., după care, dorind să-şi avertizeze „şeful” de cele aflate, a doua zi, la 10 februarie 2016 se întâlneşte cu A. şi îi relatează cele menţionate de L.. În aceste circumstanţe este evident că „şeful” nu era altcineva decât inculpatul A..

Inculpatul A. nu a negat faptul că l-a recomandat pe numitul I. martorului D., dar a arătat că motivul a fost legat de dezvoltarea unei afaceri imobiliare în Braşov, susţinere infirmată chiar de către martorul I., care, într-o primă fază, în cadrul declaraţiei din data de 28 februarie 2017, a arătat că respectivul contract a fost încheiat ca urmare a relaţiilor de prietenie pe care le-ar fi avut cu numitul C.. Ulterior, martorul I. a revenit asupra celor învederate şi a recunoscut că A. a fost cel care i-a dat toate detaliile legate de contract, că au vorbit despre firma H., tot inculpatul fiind cel care a propus modalitatea de încheiere a contractului şi destinaţia sumelor de bani încasate.

Realitatea acestor susţineri este dovedită şi de discuţia din data de 10.02.2016 dintre I. şi A., înregistrată ambiental, în care, la un moment dat, I., referindu-se la activitatea pe care o desfăşurase în legătură cu contractul de consultanţă încheiat între H. şi F., face următoarea afirmaţie:

„mai bine nu mă trimiteai la ăştia acolo să . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .” şi îşi exprimă îngrijorarea legată de eventualitatea prezentării în faţa organelor de urmărire penală, regretul că s-a implicat într-o astfel de activitate, atitudine nejustificată în condiţiile în care, aşa cum susţine inculpatul, nu exista niciun motiv să aibă temeri, deoarece nu fuseseră implicaţi într-o activitate nelegală.

În privinţa scopului încheierii contractului de consultanţă, la solicitarea inculpatului şi în interesul acestuia, au fost apreciate ca fiind relevante declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, care au arătat faptul că banii obţinuţi din acest contract erau direcţionaţi către inculpat pentru plata diferitelor cheltuieli ale organizaţiei judeţene de partid, cât şi în interes personal (declaraţie I. – fil. 75-77 vol. 1 dos.urm.pen, declaraţii K. – dosar instanţă fond, fila x d.u.p.,declaraţie C., dosar instanţă fond).

Instanţa de fond a reţinut că, încă de la momentul solicitării intermedierii unei întâlniri cu primarul municipiului Iaşi, E., de către martorul D., inculpatul A., cunoscând motivul pentru care se doreşte acea întrevedere, a acceptat-o, având reprezentarea că prin promisiunea traficării influenţei sale faţă de martorul E., în vederea determinării acestuia să agreeze încheierea contractului celor de la F. cu Primăria municipiului Iaşi, poate obţine unele avantaje, dovadă fiind faptul că i-a expus martorului E. acest lucru, declaraţia acestuia fiind relevantă:

„ne putem baza pe ei în campania electorală de la locale care urmează, cât şi pentru alegerile parlamentare, în sensul susţinerii financiare sau cu materiale, în mod legal” (declaraţie E., dosar instanţă fond).

Instanţa de fond a apreciat, totodată, că faptul că serviciile facturate nu au fost prestate în realitate de către H., confirmă o dată în plus fictivitatea contractului de consultanţă, încheierea acestuia fiind doar o modalitate legală prin care inculpatul A. urma să primească banii pretinşi, respectiv echivalentul procentului de 5% din valoarea contractului privind managementul traficului rutier în Iaşi.

Faptul că nu a fost prestat niciun serviciu de către H. rezultă, în mod cert, din declaraţiile celor de la F. S.A., respectiv ale martorilor L. şi a reprezentantului H., K., care au infirmat susţinerile inculpatului.

S-a considerat nefondată apărarea inculpatului în sensul că activitatea lui s-a limitat doar la a le face cunoştinţă celor doi martori, D. şi E., deoarece acţiunile acestuia, ulterioare încheierii contractului de consultanţă, au infirmat această teză, dovadă fiind interesul manifestat ca, respectivul contract, să se desfăşoare în bune condiţii şi fără întârzieri. Probele dosarului au relevat faptul că inculpatul s-a interesat dacă cei de la F. îşi îndeplinesc obligaţiile contractuale, acest lucru făcându-l, fie personal, fie prin intermediul lui I. (declaraţia martorului D., dosar fond, declaraţia martorului C., afirmaţiile inculpatului, în discuţia avută cu I., la 10 februarie 2016, discuţie înregistrată ambiental, declaraţia martorului I.).

Inculpatul A. a depus la dosar listingurile convorbirilor telefonice purtate în perioada reţinută de parchet că s-ar fi desfăşurat activitatea infracţională, înscrisurile menţionate fiind considerate ca nerelevante de către prima instanţă, în dovedirea tezei probatorii urmărită de către inculpat, deoarece aceste listinguri conţin apeluri telefonice efectuate începând cu luna august 2013, după ce inculpatului i se remisese o tranşă cash, la data de 21.07.2013, din procentul de 5%, respectiv suma de 30.000 euro de către martorul denunţător, la Hotel G., fapt apreciat a fi produs o diminuare a insistenţelor inculpatului. Mai mult, martorii au susţinut că mesajele din partea inculpatului au fost transmise fie personal de acesta, fie prin intermediul martorului I. (aspect confirmat de martor) şi, în aceste condiţii, apelurile acestuia nu se regăsesc în listingurile ce aparţin postului telefonic al inculpatului.

Susţinerile inculpatului, făcute cu ocazia declaraţiei date în faza de cercetare judecătorească, la data de 11 aprilie 2017, referitoare la contractul de consultanţă nr. x/2.05.2013 dintre firma H. şi F., în sensul neimplicării sale în încheierea şi derularea acestuia, au fost apreciate ca lipsite de suport probator, din probele administrate rezultând, în opinia primei instanţe, că acest contract a reprezentat o modalitate legală prin care inculpatul urma să primească banii pretinşi.

Împrejurarea că în dosarul penal privind pe martorul E. nu se regăseşte teza susţinerii morale a intervenţiei inculpatului în determinarea martorului să atribuie licitaţia Grupului F., nu a fost considerată relevantă din punct de vedere al întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă în ceea ce-l priveşte pe inculpat, după cum nerelevantă a fost apreciată şi susţinerea apărării potrivit căreia martorul I. s-ar fi folosit în derularea relaţiilor cu F. de notorietatea inculpatului A. şi de prietenia pe care o avea la nivel relaţional cu acesta.

Prima instanţă, pe baza coroborării probelor administrate în cauză, a concluzionat în sensul primirii de către inculpat a sumei de 30.000 de euro cash, la hotelul G., de la martorul denunţător D., în contul procentului de 5% solicitat din valoarea contractului încheiat de F. S.A. cu Primăria Iaşi, ca urmare a exercitării influenţei asupra martorului E., deşi inculpatul nu a recunoscut acest fapt.

A conchis că lipsa unei probe directe cu privire la această faptă nu este de natură să excludă inexistenţa ei, întrucât infracţiunile de corupţie săvârşite de persoane cu funcţii importante în stat (în speţă inculpatul era deputat, dar şi ministru al energiei) nu sunt, de regulă, comise în prezenţa mai multor persoane, ci în condiţii de maximă clandestinitate, fapt ce exclude de plano existenţa unor probe relevante, incriminatoare pentru autorul infracţiunii de corupţie.

Prima instanţă a reţinut că legea nu stabileşte o ierarhie a probelor, după cum nu stabileşte obligativitatea probelor directe, în defavoarea sau prin excluderea probelor indirecte (oricum această clasificare este elaborată de doctrina juridică în materia probelor).

A avut în vedere faptul că inculpatul A. nu a negat că s-a întâlnit cu martorul D. la data de 21.07.2013, în complexul G., respectiv la restaurantul libanez (detaliile întâlnirii privind ora şi locaţia au fost stabilite chiar de acesta, conform sms-urilor trimise martorului D.), dar a precizat că scopul acestei întâlniri nu era acela de a primi o sumă de bani, ci era legat de „posibilitatea ca acesta (firma martorului D.) să instaleze la Ministerul Energiei o instalaţie video şi de alarmă pentru casieria ministerului”, fapt neverosimil, în opinia instanţei şi neprobat de către inculpat.

Prima instanţă a considerat nejustificată susţinerea inculpatului, cu atât mai mult cu cât martorului denunţător, cu ocazia audierii de către instanţa de fond, în condiţii de contradictorialitate şi oralitate, nu i-a fost adresată nicio întrebare de către inculpat în ideea obţinerii unei confirmări că scopul întâlnirii celor doi de la G. ar fi fost cel învederat de către inculpat.

Audierea martorei T., cu a cărei declaraţie inculpatul a vrut să dovedească faptul că nu a asistat la discuţiile dintre D. şi E., nu a adus vreo probă care să infirme veridicitatea acuzaţiei că inculpatul ar fi primit suma de 30.000 euro.

În consecinţă, Înalta Curte a constatat că, deşi în declaraţia dată, inculpatul şi-a susţinut nevinovăţia, explicaţia oferită de inculpat nu este rezonabilă/convingătoare, de natură să justifice concluzia lipsei de temeinicie a probelor acuzării, amintind că în acest domeniu, Înalta Curte a făcut aplicarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul că „dacă probele aduse împotriva învinuitului impun o explicaţie din partea acestuia, iar acesta nu o dă, se va putea deduce, din raţiuni care ţin de bunul simţ, că aceste explicaţii nu există şi că învinuitul este vinovat”, (ex. decizia penală nr. 3501/2013).

Cum contractul fictiv de consultanţă nr. x/2.05.2013 în valoare de 5.000 euro lunar + TVA nu acoperea întreaga sumă solicitată de inculpat, pe fondul exprimării nemulţumirilor sale în acest sens (fie direct, fie prin persoane interpuse), martorul denunţător D. i-a înmânat această sumă inculpatului.

Prima instanţă a susţinut că au relevanţă, în acest sens, apelurile telefonice din ziua respectivă şi conţinutul SMS-urilor, deoarece dovedesc o conivenţă între inculpat şi martor cu privire la scopul întâlnirii şi, prin coroborare cu modul în care inculpatul A. a acţionat şi s-a implicat în încheierea contractului de consultanţă (stabilit prin probe directe) conduc la concluzia că remiterea sumei de bani este susţinută prin probe indirecte.

Referitor la afirmaţiile inculpatului în ceea ce priveşte remiterea sumei de 30.000 de euro de către martorul denunţător, în sensul că parchetul îşi bazează acuzaţia doar pe prezumţii, prima instanţă s-a referit, de asemenea, la jurisprudenţa Curţii Europene în materia admisibilităţii „prezumţiilor de fapt”, care a stabilit că, în anumite domenii, utilizarea acestora pentru a stabili vinovăţia unei persoane nu contravine prezumţiei de nevinovăţie, important fiind ca, în materie penală, aceste prezumţii să nu fie utilizate excesiv, pentru a nu goli de conţinut puterea de apreciere a judecătorului.

Prima instanţă a menţionat că în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, astfel de prezumţii sunt admisibile, fie în măsura în care sunt rezonabile, prezumă lucruri dificil sau imposibil de probat şi pot fi răsturnate de către persoana interesată (cauza Salabiaku c. Franţei, 7 octombrie 1998), fie cu condiţia să fie rezonabile şi proporţionale cu scopul vizat (cauza Falk contra Olanda, 19 octombrie 2004), fie cu condiţia încadrării lor în limite rezonabile, care să ţină cont de gravitatea situaţiei prezumate şi să păstreze o limită pentru ca dreptul de apărare să poată fi exercitat. (cauza Phillips c. Marea Britanie, 5 iulie 2001).

Or, în speţă, simpla afirmaţie a inculpatului cu privire la mobilul întâlnirii de la G. cu martorul D. nu e de natură să demonstreze că suma de bani de 30.000 euro nu i-a fost remisă, în contextul probelor administrate.

Prima instanţă a menţionat că o altă condiţie pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă este aceea ca subiectul activ, în speţă inculpatul, să aibă influenţă ori să lase să se creadă că are influenţă asupra funcţionarului public sau persoanei care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute în art. 175 alin. (2) C. pen. sau în cadrul oricărei persoane juridice.

A arătat că inculpatul A., la data săvârşirii faptelor, deţinea atât o funcţie politică de conducere în cadrul unei formaţiuni politice, cât şi una de demnitate publică, fiind conştient de puterea poziţiei conferită de funcţiile avute, astfel încât, în mod deliberat, şi-a exercitat influenţa în vederea atingerii scopului urmărit.

Din probatoriul administrat a reieşit că martorul denunţător a apelat la o persoană din anturajul inculpatului A. pentru a-i face cunoştinţă cu acesta, în vederea obţinerii, desfăşurării, susţinerii unor proiecte vizate de firma sa, tocmai în considerarea acestor funcţii pe care inculpatul A. le deţinea la acea dată, respectiv de parlamentar şi lider judeţean al unei formaţiuni politice, care îi permiteau exercitarea unei influenţe asupra colegilor de partid, cât şi posibilitatea de a intermedia întâlniri cu persoane din cercul său relaţional.

Instanţa de fond a precizat că în anul 2011, potrivit declaraţiei date la prima instanţă, martorul D., prin intermediul numitului U., l-a cunoscut pe inculpatul A. cu care a avut mai multe întâlniri, în care au discutat de diferite proiecte care erau în curs de desfăşurare în Braşov (construirea unui aeroport) şi de care firma F. era interesată, discuţiile avute creându-i martorului convingerea existenţei unei influenţe reale pe care inculpatul o putea exercita asupra unor persoane cu funcţii decizionale în ceea ce priveşte proiectele firmei pe care o conducea (declaraţie D., dosar instanţă fond).

În considerarea aceloraşi raţiuni, martorul D. arată, în aceeaşi declaraţie, că l-a contactat pe inculpat, solicitându-i intermedierea unei întâlniri cu primarul municipiului Iaşi, E., persoană pe care, aşa cum afirmă inculpatul, o cunoştea din anul 2005, de când obţinuse funcţia de primar.

Cunoscând motivul pentru care martorul D. dorea să se întâlnească cu E., inculpatul a acceptat solicitarea martorului interesat de câştigarea licitaţiei privind proiectul de management al traficului rutier, organizată de Primăria Municipiului Iaşi, şi a intermediat întâlnirea cerută de acesta.

Influenţa deţinută de către inculpat este confirmată de declaraţia martorului E., care a confirmat existenţa unei relaţii pe linie de partid, bazată pe încredere, recunoscându-i inculpatului autoritatea, în sensul că pe lângă faptul că cei doi se întâlneau la şedinţele de partid, martorul chiar îi cerea şi sfaturi legate de statutul său viitor în partid. Această relaţie apropiată pe linie de partid era de notorietate în plan local, relevantă fiind şi declaraţia martorului J., dată în faţa primei instanţe, care a arătat că a aflat despre legătura de prietenie dintre A. şi E., întrucât apăreau diferite articole despre acest subiect.

Exercitarea influenţei inculpatului s-a manifestat încă de la începutul întâlnirii cu acesta, când A. a precizat martorului E. că îi „cunoaşte pe cei de la F., că sunt serioşi şi totodată sunt prietenii săi”, iar după plecarea acestora a încercat să-l convingă pe martor cu privire la seriozitatea persoanelor cu care discutase, încercând să-i capaciteze interesul, prin trimiteri la posibile sponsorizări ale campaniei electorale de către cei de la F.

Instanţa de fond a respins apărarea inculpatului referitoare la percepţia martorului E. cu privire la modul de acţiune al inculpatului A. („Nu am avut percepţia că A. mi-ar fi sugerat, prin prezentarea celor doi reprezentanţi ai firmei că-mi sugerează să acţionez în sensul câştigării licitaţiei de către aceştia”), astfel de percepţie nefiind relevantă pentru a aprecia asupra întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă.

A reţinut că o a treia condiţie pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă constă în aceea ca subiectul activ să promită intervenţia sa pe lângă un funcţionar public sau o persoană care exercită o însărcinare în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute în art. 175 alin. (2) C. pen. sau în cadrul oricărei persoane juridice spre a-l determina să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri.

Subliniind că promisiunea nu trebuie să fie întotdeauna explicită, ci e suficient ca din probe să rezulte că s-a manifestat în mod implicit, instanţa de fond a apreciat că, din modul în care inculpatul a acţionat, rezultă, în mod evident, existenţa unei promisiuni în sensul prevăzut de legea penală.

Astfel, a menţionat că în analiza existenţei acestei condiţii nu poate fi omis faptul că martorul D., anterior solicitării de intermediere a întâlnirii cu E., mai avusese cu inculpatul A. mai multe întrevederi, în cadrul cărora au abordat unele oportunităţi de afaceri în judeţul Braşov ale firmei F., au vorbit de proiecte planificate a se desfăşura la nivel local, toate aceste discuţii creându-i martorului convingerea existenţei unei influenţe reale pe care inculpatul putea să o exercite asupra unor factori de decizie prin intervenţiile sale, toate pe fondul unor promisiuni corelative din partea inculpatului, dovadă fiind faptul că acesta nu a refuzat solicitările ulterioare ale martorului în acest sens.

Prima instanţă a considerat că modul în care inculpatul A. i-a prezentat martorului E. pe reprezentanţii firmei F. nu face decât să confirme existenţa unei promisiuni, anterioare acestei întâlniri, din partea sa către D., de a-l sprijini în demersul său legat de încheierea contractului privind managementul traficului în municipiul Iaşi, dovadă încercarea de a-l convinge pe martorul E. că cei de la F. reprezintă varianta cea mai bună pentru acest proiect (aşa cum reiese din declaraţia martorului E., inculpatul nu s-a limitat la simpla prezentare de nume, ci a simţit nevoia să dea detalii despre calitatea celor doi, să sublinieze că îi sunt prieteni şi să menţioneze ceea ce aceştia urmăresc, iar după plecarea celor doi reprezentanţi ai F., inculpatul A. a simţit nevoia să accentueze cele menţionate în prezenţa celor doi şi să-i capaciteze acestuia interesul, spunându-i despre cei de la F. – declaraţie E. 13.12.2016, instanţă fond, filele x).

De altfel, dacă nu ar fi existat o promisiune anterioară acestei întâlniri din partea inculpatului, în sensul determinării primarului municipiului Iaşi, E., să agreeze semnarea contractului privind proiectul de management al traficului în municipiul Iaşi cu F., nu s-ar fi justificat atitudinea inculpatului, ulterioară întâlnirii dintre D. şi E., încercarea de a-l convinge pe martorul E. prin prezentarea firmei F. ca o firmă serioasă, dispusă să-i susţină în campania electorală, iar pe D. şi C. ca prietenii săi.

S-a mai considerat, din perspectiva existenţei unei promisiuni a inculpatului de determinare a primarului municipiului Iaşi, în sensul ca acesta să agreeze semnarea contractului cu F., este relevantă şi discuţia martorului E. cu J., aceasta fiind de natură să infirme susţinerile inculpatului care a încercat să-şi minimalizeze activitatea la „simpla recomandare” a celor de la F., martorului E..

Or, în opinia primei instanţe, activitatea inculpatului A. nu s-a limitat doar la stabilirea întâlnirii dintre E. şi D., dovadă fiind faptul că E. apelează, pentru a încerca să stabilească un contact cu cei de la F., la serviciile inculpatului, în condiţiile în care datele de contact ale firmei nu fuseseră modificate, putându-se apela, pe cale oficială sau prin intermediul organelor abilitate, în rezolvarea oricărei probleme intervenite în desfăşurarea contractului.

Mai mult, martorul J., în declaraţia dată în faza de urmărire penală, menţinută în faţa instanţei de judecată, a arătat că E., cu ocazia acestei discuţii, i-a atras atenţia să nu divulge legătura pe care a avut-o cu A. şi cu F. S.A. în ceea ce priveşte contractul pentru managementul traficului de la Iaşi, o atare atenţionare fiind nejustificată, dacă rolul inculpatului A. ar fi fost doar de a intermedia o simplă întâlnire între D. şi E..

Deşi inculpatul a susţinut că nu a participat la discuţiile avute de E. cu cei de la F., încercând să demonstreze acest lucru cu ajutorul martorei T., conform declaraţiilor martorilor D. („La o parte din discuţiile pe care le-am purtat cu E. a asistat şi inculpatul A.,”declaraţie D., dosar instanţă,) şi E. („În prima parte a discuţiei a fost prezent şi domnul A., după care a părăsit încăperea, revenind la finalul discuţiei” declaraţie E., fila x, instanţă fond) a reieşit că a fost prezent la debutul întâlnirii şi la finalul discuţiilor.

Prima instanţă a considerat că simpla prezenţă a inculpatului la începutul şi finalul întâlnirii şi afirmaţiile făcute în aceste momente au fost suficiente pentru exercitarea influenţei sale în vederea determinării martorului E. să agreeze firma F. în ceea ce priveşte contractul privind proiectul de management al traficului rutier în municipiul Iaşi.

În legătură cu o altă condiţie pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă, anume aceea ca acţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii să se fi comis înainte sau concomitent cu îndeplinirea de către funcţionarul pe lângă care s-a promis că se va interveni a actului vizat de cumpărătorul de influenţă, prima instanţă a precizat că în speţă, pretinderea de către inculpatul A. a procentului de 5% din valoarea contractului s-a făcut înainte de încheierea contractului dintre firma F. S.A şi Primăria municipiului Iaşi privind proiectul managementului traficului în Iaşi, astfel cum a arătat martorul denunţător D..

În speţă, promisiunea inculpatului A. de a interveni pe lângă funcţionarul public E. pentru a-l determina să încheie un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, în schimbul căreia a pretins un procent de 5% din valoarea contractului privind proiectul de management al traficului rutier a rezultat din coroborarea declaraţiilor martorilor D., C., E., J., L., M., I., K. (martori audiaţi în mod nemijlocit, în condiţii de contradictorialitate şi oralitate, care şi-au menţinut declaraţiile date în faza de urmărire penală) cu afirmaţiile din conţinutul dialogurilor ambientale din datele de 9.02.2016, 10.02.2016 şi 12.10.2015, fapta inculpatului caracterizându-se prin unitate infracţională.

În ceea ce priveşte latura subiectivă, instanţa de fond a considerat că inculpatul a acţionat cu intenţie directă, calificată prin scopul determinării funcţionarului să facă un act ce intra în cadrul atribuţiilor sale de serviciu, inculpatul încercând să-i capaciteze interesul martorului E. prin trimiteri la posibile sponsorizări ale campaniei electorale de către cei de la F. Totodată, a apreciat că legătura de cauzalitate între activitatea infracţională a inculpatului şi rezultatul produs – starea de pericol pentru bunul mers al unei instituţii publice şi pentru încrederea de care ar trebui să se bucure, apare din însăşi săvârşirea faptei, ex re.

După consumarea traficului de influenţă, promisiunea de intervenţie s-a şi materializat, iar rezultatul final – încheierea şi buna derulare a contractului între Asocierea F. şi municipiul Iaşi a fost, în parte, şi urmarea traficului de influenţă exercitat de inculpatul A..

Urmarea imediată produsă a reprezentat-o crearea unei stări de pericol în ceea ce priveşte buna desfăşurare a activităţii Primăriei Iaşi, constând în suspiciuni şi neîncredere cu privire la cinstea şi corectitudinea funcţionarului public.

Cât priveşte momentul consumării, instanţa de fond a arătat că deşi infracţiunea s-a consumat odată cu pretinderea procentului de 5% din valoarea contractului încheiat de către F. cu Primăria municipiului Iaşi în prima parte a anului 2013, activitatea ulterioară, de primire a foloaselor pretinse, a constituit, alături de activitatea ilicită ce a precedat-o, o unitate infracţională, astfel încât momentul consumării infracţiunii se situează după intrarea în vigoare a legii noi, ultima tranşă de bani fiind remisă după 1 februarie 2014.

În raport de toate aceste consideraţii, întemeiate pe materialul probator administrat în cauză, prima instanţă a constatat că fapta imputată inculpatului există, că aceasta constituie infracţiunea de trafic de influenţă prev. de art. 291 C. pen. şi că a fost săvârşită de către inculpat cu vinovăţia prevăzută de lege.

V. În legătură cu stabilirea şi aplicarea legii penale, prima instanţă a avut în vedere că ultima acţiune care a constituit elementul material al infracţiunii a fost săvârşită în luna iunie 2014 (ultima tranşă de 5.000 de euro), acesta fiind şi momentul epuizării, astfel încât legea aplicabilă este legea nouă. În raport cu decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, dar şi cu interpretarea din doctrină, conform căreia, atunci când acţiunea de pretindere a foloaselor sau de acceptare a promisiunii s-a comis sub legea veche, iar cea de primire sub legea nouă, se va aplica întotdeauna legea nouă, instanţa de fond a stabilit că aplicarea legii penale se va face în mod unitar, conform dispoziţiilor intrate în vigoare la data de 01.02.2014.

VI. La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului, instanţa de fond a avut în vedere dispoziţiile art. 291 C. pen. raportat la dispoziţiile art. 6 şi 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, precum şi criteriile de individualizare prevăzute de art. 74 C. pen.

Astfel, relativ la circumstanţele reale ale săvârşirii faptei, au fost avute în vedere gradul de pericol social al faptei, relevat de modul premeditat şi minuţios în care inculpatul a conceput şi pus în aplicare întreaga activitate infracţională, a disimulat preţul traficului de influenţă prin încheierea unui contract fictiv de consultanţă, apelând în acest sens la persoane interpuse, din cercul său de apropiaţi (I. – fostul său şofer), de cuantumul sumelor de bani pretinse (5% din valoarea contractului nr. x/13.08.2013 de aproximativ 69.614.309 RON (fără TVA) şi primite, de modul de folosire al acestora (în scop personal, cât şi pentru plata unor cheltuieli ale organizaţiei judeţene a V.).

Relativ la circumstanţele personale ale inculpatului, s-a reţinut că acesta nu este cunoscut cu antecedente penale, are un grad ridicat de educaţie, o stabilitate familială, însă a avut o atitudine de negare a faptelor săvârşite, susţinând, în tot cursul procesului, o stare de fapt nereală, încercând să-şi limiteze activitatea doar la simpla prezentare şi punere în legătură a două persoane şi refuzând să-şi asume răspunderea pentru activitatea infracţională, dovedită prin probele administrate.

Prima instanţă a avut în vedere şi împrejurarea că la data pretinderii procentului de 5%, ca preţ al traficării influenţei sale, inculpatul deţinea calitatea de parlamentar, iar ulterior a devenit ministru al economiei în martie 2014 – decembrie 2014, precum şi faptul că acesta a încălcat principiile fundamentale care guvernează statutul de demnitar: probitatea, demnitatea, responsabilitatea, legalitatea, buna credinţă, onestitatea, transparenţa, corectitudinea, credibilitatea în exercitarea funcţiei a cărei nerespectare imputabilă atrage consecinţe negative în ceea ce priveşte continuarea exercitării funcţiei.

Având în vedere dispoziţiile art. 75 C. pen., în raport cu fapta inculpatului, modalitatea de săvârşire a acesteia, atitudinea procesuală avută de inculpat, instanţa de fond a apreciat că nu se justifică reţinerea circumstanţelor atenuante.

VII. Ca atare, prima instanţă l-a condamnat pe inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 C. pen. raportat la art. 6 şi 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, la pedeapsa de 4 ani închisoare, apreciind că pedeapsa aplicată în acest cuantum este de natură să asigure atingerea scopului preventiv-educativ şi sancţionator al pedepsei şi să fundamenteze proporţionalitatea între scopul reeducării inculpatului şi aşteptările sociale faţă de actul de justiţie realizat sub aspectul ordinii de drept încălcate.

VIII. Sub aspectul individualizării judiciare a pedepselor, prima instanţă a apreciat că se justifică aplicarea unui tratament sancţionator mai sever, cu executarea pedepsei în regim privativ de libertate,

IX. Prima instanţă a apreciat ca fiind necesară aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b), g), k) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvîrşirea infracţiunii, pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale, conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

De asemenea în temeiul art. 65 C. pen. a interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie drepturile prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a), b), g), k) C. pen. pe durata executării pedepsei închisorii, potrivit art. 65 alin. (3) C. pen.

X. În ceea ce priveşte confiscarea specială şi alte măsuri procedurale, prima instanţă a menţinut măsura sechestrului asigurător dispus prin ordonanţa procurorului din 09.06.2016 din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de combatere a corupţiei asupra bunurilor imobile aflate în proprietatea inculpatului A., menţionate în procesul-verbal din 13 iunie 2016 până la concurenţa sumei de 435.823 RON (30.000 euro echivalent a 132.705 RON conform curs BNR din data de 22.07.2013 şi 303.118 RON) şi, în baza art. 291 alin. (2) C. pen. raportat la art. 112 lit. c) C. pen., a confiscat de la inculpat suma menţionată, obligându-l la plata acesteia către stat.

Totodată, având în vedere şi faptul că banii au fost primiţi de inculpat înainte de denunţul cumpărătorului de influenţă, care a beneficiat de cauza de nepedepsire prevăzută de art. 292 alin. (2) C. pen., prima instanţă a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite cerinţele art. 292 alin. (3) C. pen., pentru ca suma de bani să fie restituită denunţătorului.

XI. În temeiul art. 398 cu aplicarea art. 274 alin. (1) cu referire la art. 272 alin. (1) C. proc. pen., prima instanţă l-a obligat pe inculpat la plata sumei de 18.000 RON către stat, cu titlul de cheltuieli judiciare şi, în conformitate cu dispoziţiile art. 217 alin. (7) C. proc. pen., a dispus plata din cauţiunea în valoare de 150.000 RON, instituită prin ordonanţa nr. 961/P/2015 din 04.05.2016, cu raportare la ordonanţa de luare a măsurii controlului judiciar pe cauţiune nr. 961/P/2015 din 25.04.2016, a cheltuielilor judiciare către stat, în cuantum de 18.000 RON şi, de asemenea, a dispus restituirea către inculpat a sumei de 132.000 RON din cuantumul cauţiunii.

B. JUDECATA ÎN APEL

I. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă au declarat apel, în termenul legal, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 118 din 28 iunie 2018, Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a admis apelul formulat de inculpatul A., a desfiinţat parţial sentinţa penală şi a înlăturat dispoziţia privind confiscarea sumei de 30.000 euro. Apelul formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie a fost respins ca nefondat.

II. Procedura în judecarea căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare

Inculpatul A. şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie au formulat contestaţii în anulare, invocând, în esenţă, nelegala compunere a Completului de 5 judecători care a soluţionat cauza în apel, considerând că au fost încălcate dispoziţiile articolului 32 din Legea nr. 304/2004, în ceea ce priveşte modul de desemnare al unuia dintre membrii acestui complet.

Prin încheierea nr. 212 din data de 19 decembrie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018 fost admisă în principiu contestaţia în anulare formulată de condamnatul A. împotriva deciziei penale nr. 118 din 28 iunie 2018, pronunţată de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2017, a fost admisă cererea de suspendare a executării sentinţei penale nr. 305 din 26 mai 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 118 din 28 iunie 2018, pronunţată de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2017, până la soluţionarea definitivă a contestaţiei în anulare şi s-a dispus punerea de îndată în libertate a contestatorului condamnat A. de sub puterea mandatului de executare a pedepsei emis în baza sentinţei penale nr. 305 din 26 mai 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 118 din 28 iunie 2018, pronunţată de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2017, dacă nu este arestat în altă cauză.

Prin încheierea din data de 20 martie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2019 fost admisă în principiu contestaţia în anulare declarată de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 118 din 28 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în dosarul nr. x/2017.

Prin decizia penală nr. 35 din 25 februarie 2019, Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a admis contestaţia în anulare formulată de inculpatul A., a desfiinţat în totalitate decizia penală nr. 118 din 28 iunie 2018, a anulat toate formele de executare dispuse în baza sentinţei penale nr. 305 din 26 mai 2017 şi a dispus rejudecarea apelurilor declarate de inculpatul A. şi de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie.

Prin decizia penală nr. 141 din 20 mai 2019, Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a admis şi contestaţia în anulare formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 118 din 28 iunie 2018 şi a constatat că aceasta a fost desfiinţată prin decizia penală nr. 35 din 25 februarie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dispunându-se rejudecarea apelurilor declarate de inculpatul A. şi de Parchet împotriva sentinţei penale nr. 305 din 26 mai 2017 a secţiei penale.

III. Procedura de rejudecare a cauzei în apel, după desfiinţarea deciziei penale contestate.

Prin încheierea din data de 10 iunie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 Judecători, în temeiul art. 43 alin. (3) din C. proc. pen. rap. la art. 45 din C. proc. pen., precum şi în baza art. 94 alin. (3) şi art. 107 ambele din Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti, a dispus reunirea dosarului nr. x/2019, la dosarul nr. x/2018, cauzele astfel reunite urmând a fi soluţionate în dosarul nr. x/2018.

La termenul din data de 23 septembrie 2019, deliberând asupra cererilor de probatorii formulate în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 Judecători a admis, în parte, cererea de probe formulată de apelantul inculpat A. şi a încuviinţat reaudierea martorilor D., C. şi E., respingând celelalte solicitări de probatorii vizând proba testimonială, administrarea probei cu înscrisuri şi efectuarea unei expertize financiar-contabile şi fiscale.

La termenul din data de 21 octombrie 2019, în baza art. 267 alin. (3) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, a fost sesizată Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare:

1. Articolul 19 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, articolul 325 alin. (1) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene şi articolul 4 din Directiva (UE) 2017/1371 a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 iulie 2017 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal, adoptată în temeiul articolului 83 alin. (2) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, trebuie interpretate în sensul că se opun adoptării unei decizii de către un organ exterior puterii judecătoreşti, Curtea Constituţională a României, care impune trimiterea spre rejudecare a cauzelor de corupţie soluţionate într-o perioadă determinată şi care se află în faza apelului, pentru neconstituirea la nivelul instanţei supreme de completuri de judecată specializate în această materie, deşi recunoaşte specializarea judecătorilor care le-au compus?

2. Articolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană şi articolul 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că se opun constatării de către un organ exterior puterii judecătoreşti a nelegalei compuneri a completurilor de judecată din cadrul unei secţii a instanţei supreme (completuri compuse din judecători în funcţie, care la momentul promovării îndeplineau inclusiv condiţia specializării solicitată pentru a promova la instanţa supremă)?

3. Aplicarea prioritară a dreptului Uniunii trebuie interpretată în sensul că permite instanţei naţionale să înlăture aplicarea unei decizii a instanţei de contencios constituţional, pronunţată într-o sesizare vizând un conflict constituţional, obligatorie în dreptul naţional?

De asemenea, s-a dispus suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea cererii de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin încheierea din data de 04 ianuarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 Judecători a repus cauza pe rol, stabilind termen de judecată la data de 31 ianuarie 2022 la Completul de 5 judecători Penal 2-2018.

Probatoriul, astfel cum a fost încuviinţat, a fost administrat la termenul din data de 28 martie 2022, când au fost audiaţi martorii D. şi C., respectiv la termenul din data de 06 iunie 2022, când a fost audiat martorul E., instanţa dispunând amânarea cauzei la termenele din data de 31 ianuarie 2022 (când a fost admisă cererea de amânare formulată de apelantul intimat inculpat A.), 28 februarie 2022, 28 martie 2022 (pentru continuarea cercetării judecătoreşti cu audierea martorului E.), 18 aprilie 2022 (pentru continuarea cercetării judecătoreşti cu audierea martorului E.), 06 iunie 2022 (în vederea continuării cercetării judecătoreşti cu audierea apelantului intimat inculpat A.), 26 septembrie 2022 (pentru a da posibilitatea apelantului intimat inculpat A. să îşi angajeze un apărător ales şi în vederea continuării cercetării judecătoreşti cu audierea apelantului intimat inculpat A.), 10 octombrie 2022 (pentru a da posibilitatea apărătorilor aleşi ai apelantului intimat inculpat A. să pregătească apărarea, în vederea continuării cercetării judecătoreşti cu audierea apelantului intimat inculpat A.) şi 24 octombrie 2022 (pentru respectarea continuităţii completului de judecată)

Prin încheierea din data de 28 februarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 Judecători, în baza art. 250² din C. proc. pen., a menţinut măsura asiguratorie dispusă prin ordonanţa nr. 961/P/2015 din data de 09.06.2016 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei asupra bunurilor imobile aflate în proprietatea inculpatului A., până la concurenţa sumei de 303.118 RON.

De asemenea, a dispus restituirea cauţiunii în valoare de 150.000 RON instituită prin Ordonanţa nr. 961/P/2015 din 04.05.2016 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei faţă de inculpatul A..

Prin încheierea din data de 18 aprilie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 Judecători a respins cererea de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea de trafic de influenţă, prev. de art. 291 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 6 şi 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, în infracţiunea prev. de art. 13 din Legea nr. 78/2000 formulată de apelantul intimat inculpat A..

A constatat că cererea de înlăturare a dispoziţiilor art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 reţinute în sarcina apelantului intimat inculpat A. va fi avută în vedere odată cu soluţionarea apelului.

Prin încheierea din data de 06 iunie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 Judecători a respins, ca nefondată, cererea de modificare a obiectului sechestrului asigurator formulată de apelantul intimat inculpat A..

IV. Sinteza criticilor formulate de către apelantul intimat inculpat A. şi de către Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie

1. Apelantul intimat inculpat A. a solicitat, în principal, în temeiul art. 421 lit. b) C. proc. pen., admiterea apelului formulat, desfiinţarea hotărârii apelate şi, constatându-se că în cauză este incidentă nulitatea absolută prevăzută de art. 281 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa competentă susţinând, în esenţă, că judecata cauzei în prima instanţă nu a avut loc în faţa unui complet de judecată specializat pentru judecarea cauzelor de corupţie, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, ceea ce semnifică încălcarea dispoziţiilor privind compunerea instanţei.

Deşi a invocat prin completarea motivelor de apel nulitatea absolută prevăzută de art. 281 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. constând în nelegala compunere a completului de judecată care a judecat cauza în primă instanţă, în sensul că membrii completului nu au fost desemnaţi aleatoriu, ci au fost numiţi de către Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la propunerea preşedintelui secţiei penale, apelantul intimat inculpat A. nu a mai susţinut motivul de apel intitulat „Cerere 2 de completare a motivelor de apel”, astfel cum s-a reţinut prin încheierea de şedinţă din data de 28 februarie 2022.

2. Într-un prim subsidiar, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii apelate, iar în rejudecare pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună, în temeiul art. 17 alin. (2) teza a IV-a C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ, achitarea sa pentru infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000.

Într-un subsidiar secund, a solicitat, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii apelate, iar în rejudecare pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună achitarea sa, în temeiul art. 17 alin. (2) teza a IV-a C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din acelaşi act normativ.

Cu privire la aceste două solicitări privind greşita condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, a susţinut, în esenţă:

– greşita stabilire de către prima instanţă a situaţiei de fapt făcând trimitere la materialul probator;

– neîndeplinirea elementelor constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina sa;

Într-un al treilea subsidiar, a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii apelate şi pronunţarea unei soluţii de încetare a procesului penal, potrivit art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale.

În acest sens, a susţinut că infracţiunea pentru care s-a dispus trimiterea în judecată s-a consumat în a doua parte a anului 2012, data la care ar fi avut loc pretinderea comisionului de 5% din valoarea contractului privind managementul traficului în municipiul Iaşi şi, având în vedere Deciziile nr. 359 din 26.05.2022 şi nr. 297 din 26.04.2018 pronunţate de Curtea Constituţională, conform cărora instanţa este ţinută doar de instituţia prescripţiei generale, reglementată de art. 154 din C. pen., termenul general al prescripţiei răspunderii penale s-a împlinit la începutul lunii octombrie 2022 (în calcul termenului de prescripţie a fost avută în vedere perioada de suspendare a cauzei din data de 21.10.2019 – data suspendării judecăţii şi până la data de 04.01.2022 – data repunerii cauzei pe rol).

În cele din urmă, în cazul în care instanţa ar pronunţa o soluţie de condamnare, a solicitat reindividualizarea judiciară a pedepsei, prin reducerea cuantumului acesteia, cu aplicarea art. 91 C. pen., în sensul suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, apelantul intimat inculpat exprimându-şi acordul privind prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii.

3. Prin motivele de apel formulate, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie a criticat hotărârea instanţei de fond sub aspectul modalităţii de individualizare a pedepsei aplicate apelantului intimat inculpat A. solicitând, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., admiterea apelului declarat împotriva sentinţei penale apelate, desfiinţarea acestei sentinţe şi, în rejudecare, majorarea cuantumului pedepsei aplicate, la 5 ani închisoare.

Reprezentantul Ministerului Public a considerat, în esenţă, că pedeapsa stabilită de către instanţa de fond, de 4 ani închisoare, nu reflectă criteriile de individualizare a pedepsei prevăzute de dispoziţiile art. 74 C. pen. şi, în egală măsură, nu reprezintă o sancţiune corespunzătoare, în raport cu gravitatea faptei săvârşite de către apelantul intimat inculpat.

V. Analiza criticilor formulate de apelanţi

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel formulate, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, potrivit art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

1. Cu privire la motivul de apel prin care se tinde la desfiinţarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanţă:

Apelantul intimat inculpat a susţinut că sentinţa atacată a fost pronunţată de un complet a cărui compunere a fost nelegală şi a invocat în acest sens incidenţa Deciziei nr. 417/03.07.2019 a Curţii Constituţionale prin care s-a constatat existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Parlament, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, generat de neconstituirea de către instanţa supremă a completurilor de judecată specializate pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000. Prin decizia antereferită, instanţa de contencios constituţional a statuat în sensul că toate cauzele înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi soluţionate de aceasta în primă instanţă anterior Hotărârii Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 14 din 23 ianuarie 2019, în măsura în care nu au devenit definitive, urmează a fi rejudecate, în condiţiile art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., de completurile specializate alcătuite potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători constată că, în prezenta cauză, s-a dispus sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu privire la interpretarea normelor de drept comunitar apreciate relevante sub aspectul aplicării deciziei instanţei de contencios constituţional, cererea preliminară fiind înregistrată sub nr. C-840/19.

La data de 21 decembrie 2021, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Marea Cameră, a pronunţat hotărârea în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, statuând astfel:

„1. Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei este, atât timp cât nu a fost abrogată, obligatorie în toate elementele sale pentru România. Obiectivele de referinţă care figurează în anexa la aceasta urmăresc să asigure respectarea de către acest stat membru a valorii statului de drept prevăzute la articolul 2 TUE şi au caracter obligatoriu pentru statul membru respectiv, în sensul că acesta din urmă este ţinut să ia măsurile adecvate pentru atingerea acestor obiective, ţinând seama în mod corespunzător, în temeiul principiului cooperării loiale prevăzut la articolul 4 alin. (3) TUE, de rapoartele întocmite de Comisia Europeană pe baza deciziei respective, în special de recomandările formulate în rapoartele menţionate.

2. Articolul 325 alin. (1) TFUE coroborat cu articolul 2 din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Luxemburg la 26 iulie 1995, precum şi Decizia 2006/928 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări sau unei practici naţionale potrivit căreia hotărârile în materie de corupţie şi de fraudă în domeniul taxei pe valoarea adăugată (TVA) care nu au fost pronunţate, în primă instanţă, de completuri de judecată specializate în această materie sau, în apel, de completuri de judecată ai căror membri au fost desemnaţi toţi prin tragere la sorţi sunt lovite de nulitate absolută, astfel încât cauzele de corupţie şi de fraudă în domeniul TVA-ului în discuţie trebuie, dacă este cazul, în urma unei căi extraordinare de atac împotriva unor hotărâri definitive, să fie rejudecate în primă instanţă şi/sau în apel, în măsura în care aplicarea acestei reglementări sau a acestei practici naţionale este de natură să creeze un risc sistemic de impunitate a faptelor ce constituie infracţiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de corupţie în general. Obligaţia de a se asigura că astfel de infracţiuni fac obiectul unor sancţiuni penale care au un caracter efectiv şi disuasiv nu scuteşte instanţa de trimitere de verificarea respectării necesare a drepturilor fundamentale garantate la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, fără ca această instanţă să poată aplica un standard naţional de protecţie a drepturilor fundamentale care să implice un asemenea risc sistemic de impunitate.

3. Articolul 2 şi articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, precum şi Decizia 2006/928 trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări sau unei practici naţionale potrivit căreia deciziile curţii constituţionale naţionale sunt obligatorii pentru instanţele de drept comun, cu condiţia ca dreptul naţional să garanteze independenţa curţii constituţionale menţionate în special faţă de puterile legislativă şi executivă, astfel cum este impusă de aceste dispoziţii. În schimb, aceste dispoziţii din Tratatul UE şi decizia menţionată trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naţionale potrivit căreia orice nerespectare a deciziilor curţii constituţionale naţionale de către judecătorii naţionali de drept comun este de natură să angajeze răspunderea lor disciplinară.

4. Principiul supremaţiei dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naţionale potrivit căreia instanţele naţionale de drept comun sunt ţinute de deciziile curţii constituţionale naţionale şi nu pot, din acest motiv şi cu riscul săvârşirii unei abateri disciplinare, să lase neaplicată din oficiu jurisprudenţa rezultată din deciziile menţionate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curţii, că această jurisprudenţă este contrară articolului 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, articolului 325 alin. (1) TFUE sau Deciziei 2006/928.”

Constatând că prezenta cauză are ca obiect o acuzaţie în materie penală vizând infracţiuni de corupţie la nivel înalt, inculpatul A. fiind deputat în Parlamentul României şi ministru al energiei la data la care se reţine săvârşirea faptei, infracţiuni a căror sancţionare intră sub incidenţa dreptului Uniunii şi având în vedere elementele de interpretare a dispoziţiilor europene aplicabile furnizate de Curtea Europeană de Justiţie, Marea Cameră, la data de 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, va lăsa neaplicată Decizia nr. 417/2019 a Curţii Constituţionale, aplicarea standardului instituit prin decizia ultim menţionată, relativ la noţiunea de instanţă constituită potrivit legii, fiind de natură a genera încălcarea dispoziţiilor articolul 325 alin. (1) TFUE, precum şi obiectivele de referinţă enunţate în anexa la Decizia 2006/928, în condiţiile în care viciul constatat nu este de natură să afecteze dreptul la un proces echitabil potrivit standardelor europene.

În raport cu argumentele în susţinerea inaplicabilităţii sau lipsei de efect a deciziei pronunţate de instanţa europeană, Înalta Curte subliniază caracterul obligatoriu al dezlegării date prin hotărârea prealabilă, instanţa naţională fiind ţinută de decizia pronunţată cu titlu preliminar de Curte în ceea ce priveşte interpretarea dispoziţiilor dreptului Uniunii în cauză, în vederea soluţionării litigiului principal (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 martie 1978, Simmenthal, 106/77, Hotărârea din 5 aprilie 2016, PFE, C-689/13).

Astfel cum se precizează în paragraful 257 al deciziei menţionate, jurisprudenţa instanţei europene a afirmat în mod constant că instanţa naţională care a exercitat opţiunea sau şi-a îndeplinit obligaţia de a sesiza Curtea cu o cerere de decizie preliminară în temeiul articolului 267 TFUE este obligată a face tot ceea ce este necesar pentru a înlătura o reglementare sau o practică naţională care ar constitui un eventual obstacol în calea eficacităţii depline a normelor dreptului Uniunii. Această obligaţie face parte integrantă din atribuţiile de instanţă a Uniunii care îi revin instanţei naţionale însărcinate cu aplicarea, în cadrul competenţei sale, a normelor dreptului Uniunii, iar exercitarea acestei puteri constituie o garanţie inerentă independenţei judecătorilor care decurge din articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE.

În concret, principiul supremaţiei impune instanţei naţionale însărcinate cu aplicarea dispoziţiilor dreptului Uniunii obligaţia, în cazul în care nu poate să procedeze la o interpretare a reglementării naţionale care să fie conformă cu cerinţele dreptului Uniunii, să asigure efectul deplin al cerinţelor acestui drept în litigiul cu care este sesizată, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică naţională, chiar şi ulterioară, care este contrară unei dispoziţii de drept al Uniunii care are efect direct, fără a trebui să solicite sau să aştepte eliminarea prealabilă a acestei reglementări sau practici naţionale pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional.

Or, astfel cum s-a reţinut în paragraful 253 al deciziei, din jurisprudenţa Curţii rezultă că articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, articolul 325 alin. (1) TFUE, precum şi obiectivele de referinţă enunţate în anexa la Decizia 2006/928 sunt formulate în termeni clari şi precişi şi nu sunt însoţite de nicio condiţie, astfel încât ele au efect direct, în acest sens Curtea menţionând ca relevante Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. şi M. B., C-42/17, precum şi Hotărârea din 18 mai 2021, Asociaţia Forumul Judecătorilor din România şi alţii, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 şi C-397/19.

În ce priveşte conţinutul principiului supremaţiei dreptului comunitar, Curtea a stabilit în jurisprudenţa sa constantă şi a reamintit în cuprinsul paragrafelor 244-262 din decizie, că instituirea prin Tratatul CEE a unei ordini juridice proprii, acceptată de statele membre pe bază de reciprocitate, are drept corolar imposibilitatea statelor menţionate de a face să prevaleze, împotriva acestei ordini juridice, o măsură unilaterală ulterioară sau de a opune dreptului născut din Tratatul CEE norme de drept naţional, indiferent de natura acestora, existând altfel riscul ca acest drept să îşi piardă caracterul comunitar şi ca fundamentul juridic al Comunităţii înseşi să fie pus în discuţie. Curtea a considerat astfel că, deşi a fost încheiat sub forma unui acord internaţional, Tratatul CEE constituie carta constituţională a unei comunităţi de drept, iar caracteristicile esenţiale ale ordinii juridice comunitare astfel constituite sunt în special supremaţia acesteia în raport cu dreptul statelor membre şi efectul direct al unei întregi serii de dispoziţii aplicabile statelor membre şi resortisanţilor lor. În acest sens există o jurisprudenţă constantă şi bogată a Curţii, anterioară aderării României la Uniunea Europeană, relevante fiind hotărârile pronunţate în cauzele nr. 26/62 -van Gend &Loos din data de 5 februarie 1963, nr. 6/64 -Costa din data de 15 iulie 1964, nr. 106/77 -Simmenthal din data de 9 martie 1978, nr. 11/70 -Internationale Handelgesellschaft din data de 17 decembrie 1970, al cărei caracter obligatoriu pentru toate instituţiile statelor membre, inclusiv instanţele naţionale, a fost cunoscut, acceptat şi asumat de statul român.

Curtea a adăugat că, întrucât articolul 4 alin. (2) TUE prevede că Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport cu tratatele, aceasta nu poate respecta o astfel de egalitate decât dacă statele membre se află, în temeiul principiului supremaţiei dreptului Uniunii, în imposibilitatea de a face să prevaleze, împotriva ordinii juridice a Uniunii, o măsură unilaterală, indiferent de natura acesteia. În acest context, Curtea a arătat că, în exercitarea competenţei sale exclusive de a furniza interpretarea definitivă a dreptului Uniunii, acesteia îi revine sarcina de a preciza întinderea principiului supremaţiei dreptului Uniunii în raport cu dispoziţiile relevante ale acestui drept, întinderea menţionată neputând depinde nici de interpretarea unor dispoziţii ale dreptului naţional, nici de interpretarea unor dispoziţii de drept al Uniunii reţinute de o instanţă naţională, care nu corespund interpretării Curţii.

Potrivit Curţii, efectele asociate principiului supremaţiei dreptului Uniunii se impun tuturor organelor unui stat membru, fără ca dispoziţiile interne, inclusiv de ordin constituţional, să poată împiedica acest lucru. Instanţele naţionale sunt ţinute să lase neaplicată, din oficiu, orice reglementare sau practică naţională contrară unei dispoziţii de drept al Uniunii care are efect direct, fără a trebui să solicite sau să aştepte eliminarea prealabilă a acestei reglementări sau practici naţionale pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional (par. 245-252 din decizia amintită).

Curtea a reiterat recent în jurisprudenţa sa, în urma sesizării de către o altă instanţă română, statuând explicit şi categoric prin Hotărârea pronunţată în cauza C-430/21 la data de 22 februarie 2022 că „Articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 2 şi cu articolul 4 alin. (2) şi (3) TUE, cu articolul267 TFUE, precum şi cu principiul supremaţiei dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naţionale în virtutea căreia instanţele de drept comun ale unui stat membru nu au abilitarea să examineze compatibilitatea cu dreptul Uniunii a unei legislaţii naţionale pe care curtea constituţională a acestui stat membru a constatat-o ca fiind conformă cu o dispoziţie constituţională naţională care impune respectarea principiului supremaţiei dreptului Uniunii.”

Prin aceeaşi decizie, Curtea a reamintit că deţine o competenţă exclusivă pentru a furniza interpretarea definitivă a dreptului Uniunii, iar în cadrul acestei competenţe îi revine sarcina de a preciza întinderea principiului supremaţiei care nu poate depinde nici de interpretarea unor dispoziţii de drept naţional, nici de interpretarea unor dispoziţii ale dreptului Uniunii reţinute de o instanţă naţională care nu corespunde interpretării Curţii (paragraf 52 din hotărârea pronunţată în cauza C-430/21).

Competenţa exclusivă include şi interpretarea articolului 4 alin. (2) TUE, Curtea fiind singura abilitată să verifice dacă o obligaţie de drept a Uniunii încalcă identitatea naţională a unui stat membru (paragraf 68 şi urm. din hotărârea pronunţată în cauza C-430/21 şi jurisprudenţa anterioară citată).

Ca atare, sunt nefondate susţinerile prin care se tinde la înlăturarea obligativităţii interpretării date de Curte dispoziţiilor de drept al Uniunii relevante în cauză sau la restrângerea competenţei instanţei naţionale de a da efect direct articolului 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, articolului 325 alin. (1) TFUE, precum şi obiectivelor de referinţă enunţate în anexa la Decizia 2006/928, conform interpretării instanţei de contencios european şi în raport de reperele oferite de aceasta instanţei de trimitere în vederea aplicării dreptului Uniunii.

În ceea ce priveşte incidenţa dreptului Uniunii, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători reaminteşte elementele de interpretare furnizate de Curte în paragrafele 188-194, în sensul că, în ce priveşte România, obligaţia de combatere a corupţiei care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, este completată de angajamentele asumate la încheierea negocierilor de aderare, concretizat ulterior prin adoptarea Deciziei 2006/928 care obligă statul român să adopte norme de drept penal şi de procedură penală care să permită aplicarea unor sancţiuni penale cu caracter efectiv şi disuasiv în ce priveşte faptele de corupţie şi în special corupţie la nivel înalt, independent de o eventuală atingere adusă intereselor financiare ale Uniunii.

Odată stabilită incidenţa dreptului Uniunii, Înalta Curte reţine că prin decizia preliminară, Curtea, reunită în Marea Cameră, a confirmat jurisprudenţa sa rezultată din hotărârea pronunţată în cauzele conexate C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 şi C-397/19, potrivit căreia MCV este obligatoriu în toate elementele sale pentru România, actele adoptate înainte de aderare de instituţiile Uniunii fiind obligatorii de la data aderării sale. Aceasta este situaţia Deciziei 2006/928, care este obligatorie în toate elementele sale pentru România atât timp cât nu a fost abrogată. Obiectivele de referinţă care urmăresc să asigure respectarea statului de drept au de asemenea caracter obligatoriu, România fiind ţinută să ia măsurile adecvate pentru atingerea acestor obiective, ţinând seama de recomandările formulate în rapoartele întocmite de Comisie.

Curtea a amintit că, chiar dacă normele care guvernează organizarea justiţiei în statele membre, în special cea referitoare la compunerea completurilor de judecată în materie de corupţie, intră, de principiu, în competenţa statelor respective, acestea sunt totuşi ţinute să respecte obligaţiile care decurg pentru ele din dreptul Uniunii.

Este adevărat că sancţiunile şi procedurile penale instituite pentru combaterea acestor infracţiuni intră în competenţa statului membru, însă această competenţă este limitată, printre altele, de principiul efectivităţii, în acelaşi sens fiind menţionate şi hotărârile pronunţate în cauzele Scialdone -C-574/15 şi Dzivev şi alţii -C-310/16.

Este, de asemenea, cert că, în primul rând, obligaţia de a lua măsurile necesare revine legiuitorului naţional care trebuie să garanteze că regimul procedural corespunde acestor exigenţe, însă instanţelor naţionale le revine sarcina de a da efect deplin obligaţiilor care decurg din articolul 325 alin. (1) TFUE, precum şi din Decizia 2006/928 şi de a lăsa neaplicate dispoziţiile interne care împiedică aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive pentru a combate astfel de infracţiuni (par. 193-194 din decizie), susţinerile apelantului inculpat în sens contrar fiind în contradicţie atât cu considerentele deciziei, cât şi cu jurisprudenţa consacrată a Curţii referitoare la această chestiune de drept la care face referire instanţa de contencios european.

În considerarea obligaţiei ce incumbă instanţei naţionale de a lăsa neaplicate dispoziţiile interne care împiedică aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive, Înalta Curte constată că, aplicarea Deciziei nr. 417/2019 din 3 iulie 2019 a Curţii Constituţionale ar avea drept consecinţă rejudecarea în primă instanţă a cauzei de faţă, iar o astfel de rejudecare are în mod inevitabil ca efect prelungirea duratei procedurilor penale aferente. Or, pe lângă faptul că România s-a angajat să reducă durata procedurii pentru cauzele de corupţie, Curtea de Justiţie a reamintit că, ţinând seama de obligaţiile specifice care îi incumbă României în temeiul Deciziei 2006/928, reglementarea şi practica naţionale în această materie nu pot avea drept consecinţă prelungirea duratei anchetelor privind infracţiunile de corupţie sau slăbirea în orice alt mod a luptei împotriva corupţiei (par. 197 din decizie).

Această constatare a contrarietăţii efectelor Deciziei nr. 417/2019 a Curţii Constituţionale cu dispoziţiile de drept al Uniunii ce instituie obligaţii formulate în termeni clari şi precişi şi nu sunt însoţite de nicio condiţie, este suficientă prin ea însăşi pentru ca instanţa să dea efect direct obiectivelor de referinţă enunţate în anexa la Decizia 2006/928 şi să lase neaplicată decizia instanţei de contencios constituţional, orice altă interpretare a dreptului Uniunii fiind contrară elementelor de interpretare furnizate de Curtea de Justiţie şi de natură a antrena răspunderea statului român.

Mai mult, Înalta Curte – Completul de 5 Judecători constată că aplicarea Deciziei nr. 417/2019 a Curţii Constituţionale, respectiv desfiinţarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanţă ar surveni subsecvent desfiinţării deciziei definitive pronunţate în cauză ca urmare a aplicării Deciziei nr. 685/2018 a Curţii Constituţionale fapt ce ar atrage necesitatea unei duble judecări a cauzei în primă instanţă şi, eventual, a unei triple judecări în apel.

Având în vedere competenţa exclusivă a Înaltei Curţi în soluţionarea tuturor infracţiunilor de corupţie săvârşite de persoane care ocupă cele mai importante poziţii în statul român, în cadrul puterii executive, legislative şi judecătoreşti, jurisprudenţa Curţii Constituţionale menţionată, astfel cum însăşi Curtea a constatat, are un impact direct şi generalizat asupra respectivei categorii de persoane şi asupra tuturor cauzelor pronunţate în materie într-un interval considerabil de timp. Referitor la această chestiune, Înalta Curte constată că efectele Deciziei nr. 685/2018 au vizat toate cauzele care s-au aflat pe rolul Completului de 5 Judecători în apel sau al căror apel a fost soluţionat în perioada 2014 – decembrie 2018 – când completurile de 5 judecători au fost constituite în considerarea interpretării date de Curtea Constituţională prin tragere la sorţi a tuturor celor 5 membri, condiţionat de respectarea termenului privind exercitarea contestaţiei în anulare. Cât priveşte Decizia 417/2019, aceasta este incidentă, potrivit Curţii Constituţionale, în apel, în toate cauzele pronunţate în fond de Înalta Curte în materie de corupţie în intervalul de timp 2003-23 ianuarie 2019, când, prin hotărâre de colegiu, Înalta Curte a constatat că toate completurile secţiei penale sunt specializate în materie de corupţie.

Or, aplicarea succesivă a deciziilor menţionate presupune o dublă judecată a cauzei în primă instanţă şi, eventual, o triplă judecare în apel, iar reluarea ciclurilor procesuale dată fiind complexitatea cauzelor şi durata considerabilă de timp a procedurii până la pronunţarea unei hotărâri definitive, prelungeşte durata procedurilor şi face aproape inevitabil ca prin această prelungire să se depăşească termenele de prescripţie aplicabile, riscul de impunitate devenind în acest fel sistemic faţă de categoria de persoane menţionată, fiind de notorietate că, pronunţarea unei hotărâri definitive în materie, are loc deseori la limita împlinirii termenului de prescripţie. Astfel, cauzelor obiective (de pildă, vacanţa judecătorească) şi subiective (de exemplu, necesitatea citării repetate a martorilor în vederea audierii sau formularea unor cereri de amânare ce tind la tergiversarea cauzei) care duc la prelungirea duratei procedurilor în materie de corupţie la nivel înalt, li se adaugă reluarea ciclurilor procesuale.

Mai mult, relevantă sub aspectul riscului împlinirii termenului de prescripţie, este şi interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin Decizia nr. 67/25 octombrie 2022, cu referire la efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/26.04.2018 şi nr. 358/26.05.2022, şi care face inaplicabile termenele de prescripţie specială, dar şi obligaţia motivării hotărârilor odată cu pronunţarea soluţiei care prelungeşte durata procedurii în fond şi în apel cu încă câteva luni, dacă luăm în considerare durata termenului de recomandare.

Dincolo de aceste împrejurări care fundamentează riscul împlinirii termenului de prescripţie, riscul de impunitate rezultă şi din dificultatea de a readministra probele testimoniale, trecerea timpului fiind de natură a altera memoria martorilor sau de a face imposibilă audierea lor, fie pentru că aceştia nu se mai prezintă în instanţă, fie pentru că refuză să reitereze declaraţiile, fie din cauza vârstei sau a încetării din viaţă.

Mai mult, caracterul disuasiv implică cu necesitate aplicarea unei sancţiuni penale într-un termen rezonabil, or, soluţionarea unei cauze la limita împlinirii termenului de prescripţie, urmare a prelungirii procedurilor, nu este de natură să realizeze acest obiectiv şi cu atât mai puţin angajamentul asumat de statul român prin punctul I(4) din Anexa IX la Actul de aderare, respectiv să „accelereze considerabil lupta împotriva corupţiei, în special împotriva corupţiei de nivel înalt”, angajament concretizat prin adoptarea Deciziei 2006/928″.

Ca atare, în raport cu reperele de interpretare a dreptului Uniunii necesare pentru soluţionarea litigiului principal oferite de instanţa de contencios european menţionate la paragrafele 200-202, practica naţională, rezultat al aplicării deciziilor Curţii Constituţionale amintite, este de natură a împiedica sancţionarea, în mod efectiv şi disuasiv, a persoanelor care ocupă cele mai importante poziţii în statul român pentru săvârşirea unor fapte de corupţie la nivel înalt, de o manieră incompatibilă cu dreptul Uniunii.

Or, potrivit hotărârii Curţii de Justiţie pronunţată în cauzele conexate C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 şi C-397/19, punctul 2:

„Articolele 2, 37 şi 38 din Actul privind condiţiile de aderare a Republicii Bulgaria şi a României şi adaptările tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană coroborate cu articolele 2 şi 49 TUE trebuie interpretate în sensul că Decizia 2006/928 intră, în ceea ce priveşte natura sa juridică, conţinutul său şi efectele sale în timp, în domeniul de aplicare al Tratatului între statele membre ale Uniunii Europene şi Republica Bulgaria şi România privind aderarea Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană. Această decizie este obligatorie în toate elementele sale pentru România atât timp cât nu a fost abrogată. Obiectivele de referinţă care figurează în anexa la aceasta urmăresc să asigure respectarea de către acest stat membru a valorii statului de drept prevăzută la articolul 2 TUE şi au caracter obligatoriu pentru statul membru respectiv, în sensul că acesta din urmă este ţinut să ia măsurile adecvate pentru atingerea acestor obiective, ţinând seama în mod corespunzător, în temeiul principiului cooperării loiale prevăzut la articolul 4 alin. (3) TUE, de rapoartele întocmite de Comisie pe baza Deciziei 2006/928, în special de recomandările formulate în rapoartele menţionate.”

În privinţa semnificaţiei sintagmei „risc sistemic de impunitate”, se impune o primă observaţie şi anume, aceea că aprecierea existenţei un astfel de risc nu se raportează la situaţia concretă din cauză, noţiunea „sistemic” exclude de plano o astfel de interpretare.

O a doua observaţie vizează conceptul de „risc”, concept care exprimă probabilitatea unor întâmplări negative şi impactul acesteia, riscul fiind un eveniment incert sau o condiţie care, dacă apare, produce un efect asupra unor obiective. Cu alte cuvinte, evaluarea existenţei unui risc presupune o deducţie logică bazată pe un set de împrejurări care fundamentează în mod rezonabil presupunerea obiectivă că, în cazul nostru, o anumită practică judiciară are aptitudinea de a produce un anumit efect.

De altfel, riscul sistemic de impunitate nu are semnificaţia împlinirii iminente a termenului de prescripţie într-o cauză dată, semnificaţie care ar genera, prin ea însăşi, o practică judiciară neunitară şi nici nu se rezumă în mod exclusiv la împlinirea termenului de prescripţie, ci la orice altă împrejurare care ar avea aptitudinea de a produce acest rezultat, în dezlegarea dată de Curtea de Justiţie la punctul 2 din dispozitiv nefiind menţionată această condiţie limitativă. Faptul că în considerentele deciziei se face referire punctuală la împlinirea termenului de prescripţie este datorată necesităţii de a analiza argumentele prezentate de instanţele de trimitere, însă cauzele care atrag impunitatea pot fi multiple, iar Curtea nu a restrâns în dispozitivul hotărârii pronunţate posibilitatea de evaluare a riscului de impunitate prin raportare la criteriul prescripţiei.

Revine instanţei aprecierea asupra existenţei unui „risc sistemic de impunitate”, în considerarea competenţelor sale de instanţă a Uniunii abilitată să dea efect direct dreptul Uniunii astfel cum a fost interpretat de Curtea de Justiţie. De altfel, existenţa unui risc face obiectul evaluării şi în cadrul altor proceduri, de pildă, cele având ca obiect luarea unor măsuri preventive sau a unor măsuri asigurătorii.

Cât priveşte referirea la un număr considerabil de cauze în explicitarea noţiunii de „risc sistematic” utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Taricco şi alţii, C-105/14, criteriul de evaluare nu poate fi unul abstract, o astfel de evaluare ar avea un caracter arbitrar şi ar face imposibilă însăşi aplicarea dezlegării date de Curte. Criteriul de apreciere este unul concret şi este cel oferit de Curte în paragraful 201 al deciziei menţionate, respectiv prin raportare la numărul de cauze pronunţate în materie de corupţie, faţă de o categorie de persoane. Or, astfel cum însăşi Curtea a observat, deciziile Curţii Constituţionale sunt susceptibile să aibă un impact direct şi generalizat, chiar dacă limitat în timp, şi chiar au produs acest efect. Aşadar, statistic vorbind, riscul de impunitate este sistemic prin raportarea efectului deciziilor instanţei de contencios constituţional la numărul de cauze aflate pe rol sau pronunţate în materie de instanţa supremă, în intervalul de timp de referinţă.

În altă ordine de idei, CJUE a statuat că obligaţia de a se asigura că astfel de infracţiuni fac obiectul unor sancţiuni penale care au caracter efectiv şi disuasiv nu scuteşte instanţa naţională de verificarea respectării drepturilor fundamentale garantate la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, fără ca această instanţă să poată aplica un standard naţional de protecţie a drepturilor fundamentale care să implice un asemenea risc sistemic de impunitate. Or, cerinţele care decurg din acest articol nu împiedică o eventuală neaplicare a jurisprudenţei Curţii Constituţionale referitoare la completurile specializate din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Sub acest aspect, Curtea a evidenţiat reperele concludente în paragrafele 205-209 din decizie, respectiv faptul că o neregularitate comisă cu ocazia compunerii completurilor de judecată determină o încălcare a articolului 47, atunci când această neregularitate este de o asemenea natură şi gravitate încât creează un risc real ca alte ramuri ale puterii, în special, executivul, să poată exercita o putere discreţionară nejustificată care să pună în pericol integritatea procesului de compunere al completurilor de judecată şi să creeze o îndoială legitimă în percepţia justiţiabililor asupra independenţei şi imparţialităţii judecătorilor, Curtea menţionând în acest sens hotărârile pronunţate în cauzele C-542/18 RX-II, C-543/18 RX-II şi C-487/19.

Or, în cauză nu regăsim niciunul dintre criteriile enunţate, modalitatea de constituire a completurilor de judecată care au soluţionat acuzaţii de corupţie în cadrul instanţei supreme, necontestată şi îmbrăţişată unanim de practica judiciară a instanţei supreme, nu se circumscrie unei încălcări a cărei gravitate să justifice rezonabil efectele pe care Curtea Constituţională le ataşează deciziei.

De altfel, Curtea de Justiţie afirmă explicit că deşi Curtea Constituţională a statuat că practica Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie anterioară deciziilor în discuţie, nu era conformă cu dispoziţiile naţionale aplicabile, „nu rezultă că această practică era viciată de o încălcare vădită a unei norme fundamentale a sistemului judiciar din România de natură să pună în discuţie caracterul de instanţă „constituită în prealabil prin lege” -paragraful 207 şi, ca atare, „…cerinţele care decurg din articolul 47 al doilea paragraf prima teză din cartă nu împiedică neaplicarea jurisprudenţei rezultate din Deciziile nr. 685/2018 şi nr. 417/2019 în cauzele C-357/19, C-840/19 şi C-811/19.”- par. 209, teza finală.

Această apreciere este confirmată, după cum a arătat Curtea la paragraful 208, de hotărârea din 23 ianuarie 2019 a Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de interpretarea acesteia de către Curtea Constituţională. Astfel, cerinţa specializării care rezultă din Decizia nr. 417/2019 a Curţii Constituţionale a fost considerată ca îndeplinită prin simpla adoptare a unui act formal precum hotărârea din 23 ianuarie 2019 a Colegiului de conducere, împrejurare care nu face decât să confirme că judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care au făcut parte din completurile de judecată în materie de corupţie înainte de adoptarea acestei hotărâri erau specializaţi în această materie.

Mai mult, constituirea unor complete specializate la nivelul Înaltei Curţi apare ca fiind o chestiune pur formală în considerarea specializării judecătorilor din cadrul secţiei penale a instanţei supreme, relevante în această privinţă fiind chiar considerentele Deciziei nr. 417/2019 a Curţii Constituţionale dintre care cităm exemplificativ paragraful 147:

„Faptul că toţi judecătorii sunt specializaţi nu înseamnă decât că alegerea componenţei completurilor specializate se va face dintre toţi aceştia.”

Dincolo de caracterul discutabil al argumentului privind un pretins standard naţional de protecţie, Curtea de Justiţie a amintit că „atunci când o instanţă a unui stat membru este chemată să controleze conformitatea cu drepturile fundamentale a unei dispoziţii sau a unei măsuri naţionale care, într-o situaţie în care acţiunea statelor membre nu este în întregime determinată de dreptul Uniunii, pune în aplicare acest drept în sensul articolului 51 alin. (1) din cartă, articolul 53 din cartă confirmă că autorităţile şi instanţele naţionale sunt libere să aplice standarde naţionale de protecţie a drepturilor fundamentale, cu condiţia ca această aplicare să nu compromită gradul de protecţie prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, şi nici supremaţia, unitatea şi caracterul efectiv al dreptului Uniunii (Hotărârea din 26 februarie 2013, Åkerberg Fransson, C-617/10, EU:C:2013:105, punctul 29, Hotărârea din 26 februarie 2013, Melloni, C-399/11, EU:C:2013:107, punctul 60, precum şi Hotărârea din 29 iulie 2019, Pelham şi alţii, C-476/17, EU:C:2019:624, punctul 80).”(paragraf 211).

Evaluând concret condiţia amintită, în paragraful 212, Curtea consideră că, în măsura în care, se constată că aplicarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale rezultate din deciziile respective implică un risc sistemic de impunitate „aplicarea standardului naţional de protecţie invocat de PM, presupunând că ar fi dovedit, ar fi de natură să compromită supremaţia, unitatea şi caracterul efectiv al dreptului Uniunii, în special a articolului 325 alin. (1) TFUE coroborat cu articolul 2 din Convenţia PIF, precum şi a Deciziei 2006/928. Astfel, în această ipoteză, aplicarea respectivului standard naţional de protecţie ar implica un risc sistemic de impunitate a faptelor ce constituie infracţiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de corupţie în general, cu încălcarea cerinţei care rezultă din dispoziţiile menţionate de a prevedea sancţiuni efective şi disuasive pentru combaterea infracţiunilor de această natură”.

Ca atare, dând efect direct articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, articolul 325 alin. (1) TFUE, precum şi Deciziei 2006/928, în interpretarea dată de Curtea Europeană de Justiţie, Marea Cameră, prin hotărârea pronunţată la data de 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, va lăsa neaplicată Decizia nr. 417/2019 a Curţii Constituţionale, aplicarea standardului instituit prin decizia ultim menţionată, relativ la noţiunea de instanţă constituită potrivit legii, fiind de natură a genera un risc sistemic de impunitate a faptelor ce constituie infracţiuni de corupţie la nivel înalt, cu încălcarea dispoziţiilor menţionate, în condiţiile în care viciul constatat nu este de natură să afecteze dreptul la un proces echitabil potrivit standardelor europene.

De altfel, Curtea Constituţională, în controlul de constituţionalitate a art. 277 alin. (2) şi alin. (4) din C. civ. (Decizia nr. 534 din 18 iulie 2018, Publicată în Monitorul Oificial nr. 842 din 3 octombrie 2018) a dat prevalenţă dreptului comunitar întrucât, prin interpretarea pe care a dat-o, a făcut o aplicare directă a hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel, pornind de la cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Curtea Constituţională a aplicat în cadrul controlului de constituţionalitate pe care l-a efectuat cu privire la dispoziţiile art. 277 alin. (2) şi alin. (4) din C. civ., normele de drept european cuprinse în articolul 21 alin. (1) TFUE şi cele ale articolului 7 alin. (2) din Directiva 2004/38. Potrivit jurisprudenţei sale constante cu privire la nerespectarea unor acte de drept european, prin Decizia nr. 668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 8 iulie 2011, şi prin Decizia nr. 921 din 7 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 673 din 21 septembrie 2011, Curtea a statuat că „folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate, ca normă interpusă celei de referinţă, implică, în temeiul art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, o condiţionalitate cumulativă: pe de o parte, această normă să fie suficient de clară, precisă şi neechivocă prin ea însăşi sau înţelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis şi neechivoc de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanţă constituţională, astfel încât conţinutul său normativ să susţină posibila încălcare de către legea naţională a Constituţiei – unica normă directă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate.

De asemenea, având în vedere şi hotărârea preliminară a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 21 decembrie 2021 prin care s-au examinat în mod concret întrebările preliminare din cauza privindu-l pe inculpatul A., relevând incidenţa dreptului comunitar în cauza respectivă, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători consideră că, pe lângă obligativitatea analizării hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene prin prisma articolului 267 TFUE ca urmare a hotărârii preliminare anterior menţionate, aceasta are loc implicit prin dispoziţiile art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României.

În consecinţă, instanţele judecătoreşti, ca de altfel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sunt obligate, atunci când, prin prisma atribuţiilor lor jurisdicţionale, interpretează dispoziţiile naţionale care sunt în conflict cu normele de drept comunitar, să dea prevalenţă celor din dreptul comunitar, tocmai ca urmare a incidenţei art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României.

De altfel, în situaţiile mai sus menţionate, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor articolului 267 TFUE fie de către Curtea Constituţională a României, fie de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fie de instanţele judecătoreşti, aspect ce se circumscrie normelor constituţionale mai sus menţionate.

2. Cu privire la motivul de apel prin care se tinde la încetarea procesului penal, invocându-se împlinirea termenului de prescripţie generală:

Cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi constată că, potrivit dispoziţiilor art. 154 alin. (2) din C. pen., „Termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii. În cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, iar în cazul infracţiunilor de obicei, de la data săvârşirii ultimului act.”

Referitor la momentul săvârşirii infracţiunii se constată că, deşi infracţiunea de trafic de influenţă reţinută în sarcina inculpatului A. s-a consumat la data actului iniţial, de pretindere a unui procent de 5% din valoarea contractului ce urma a fi încheiat (dată la care s-a realizat elementul material al traficului de influenţă în modalitatea normativă a „pretinderii”), actele subsecvente constând în primirea, în mai multe rânduri, a folosului necuvenit pretins, se circumscriu în mod natural laturii obiective a aceleiaşi infracţiuni.

Aceste acte ulterioare se află în strânsă legătură, obiectiv şi subiectiv, cu acţiunea iniţială de pretindere, săvârşirea ultimului act de primire având, juridic, semnificaţia epuizării infracţiunii, moment distinct şi ulterior celui al consumării sale.

În acest sens, se impune observaţia că, în cazul infracţiunilor al căror element material cunoaşte variante normative alternative, săvârşirea uneia dintre acestea marchează consumarea infracţiunii, ceea ce nu înseamnă, însă, că săvârşirea faptei şi în alte modalităţi regăsite în norma de incriminare ar fi complet lipsită de relevanţă penală. Comiterea ulterioară a altor variante alternative ale elementului material al traficului de influenţă obiectivează, atunci când între actele succesive există o strânsă legătură obiectivă şi subiectivă, etape diferite de realizare a unei activităţi ilicite unice, împreună alcătuind o unitate naturală de infracţiune.

Unitatea naturală colectivă de infracţiune presupune, aşadar, o anumită desfăşurare în timp, cunoscând un moment al consumării infracţiunii – cel al săvârşirii primei modalităţi alternative a elementului material şi un moment distinct al epuizării – echivalent datei săvârşirii ultimei variante normative. Contrar susţinerilor inculpatului, acest moment al epuizării are relevanţă penală, el marcând data săvârşirii infracţiunii şi, implicit, data în raport cu care se stabileşte legea penală aplicabilă întregii activităţi ilicite şi se calculează termenul de prescripţie a răspunderii penale.

A raţiona în sens contrar înseamnă a admite că, atunci când activitatea ilicită a infractorului cunoaşte o succesiune de acte subsumate unei infracţiuni unice, de natură a agrava răspunderea sa penală, contribuţiile ulterioare actului iniţial să fie plasate în afara sferei de aplicare a legii penale şi, prin aceasta, să devină lipsite de consecinţe juridice, în pofida indisolubilei lor legături cu activitatea originară, ce a marcat momentul consumativ al infracţiunii.

Constituind, prin urmare, o formă a unităţii naturale de infracţiune cu desfăşurare în timp, traficului de influenţă reţinut în speţă îi sunt aplicabile, mutatis mutandis, regulile cu valoare de principiu regăsite în Decizia de îndrumare nr. 1 din 20 iunie 1987 a Plenului Tribunalului Suprem, prin care s-a stabilit că, în cazul infracţiunilor continue, data în raport cu care se produc consecinţele juridice referitoare, inter alia, la aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, este data încetării acţiunii sau inacţiunii, adică data epuizării infracţiunii.

Având în vedere aceste consideraţii teoretice, observând că infracţiunea de trafic de influenţă reţinută în sarcina apelantului intimat inculpat A. s-a epuizat în luna iunie 2014 (odată cu primirea ultimei tranşe de bani din comisionul de 5% pretins), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, constată că, raportat la data săvârşirii infracţiunii astfel configurată, unica lege penală aplicabilă întregii activităţi ilicite este C. pen. actual, cu toate consecinţele inerente în planul regimului sancţionator.

În acest context argumentativ, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători constată ca fiind nefondată şi solicitarea apărării de înlăturare a dispoziţiilor art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie reţinute în sarcina apelantului intimat inculpat A. (formulată în subsidiarul cererii de schimbare a încadrării juridice din cursul cercetării judecătoreşti).

Astfel, având în vedere că cererea de înlăturare a dispoziţiilor art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 s-a întemeiat pe succesiunea în timp a dispoziţiilor legale incidente [art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 a fost modificat începând cu 1 februarie 2014 prin Legea nr. 187/2012] şi vizează aplicarea legii penale mai favorabile, constatând-se că legea penală aplicabilă întregii activităţi ilicite este actualul C. pen., astfel cum a fost detaliat în precedent, rezultă că nu există o succesiune de legi penale în cauză, astfel încât cererea apelantului este nefondată.

În ceea ce priveşte durata termenului general de prescripţie a răspunderii penale, se constată că infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută de art. 291 alin. (1) din C. pen. se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

Potrivit art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, fapta de trafic de influenţă săvârşită de o persoană care exercită o funcţie de demnitate publică se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de art. 291 din C. pen., ale cărei limite se majorează cu o treime (1/3 din 7 ani = 2 ani şi 4 luni).

În consecinţă, în urma majorării cu o treime a maximului special al infracţiunii de la art. 291 alin. (1) din C. pen., rezultă că maximul special avut în vedere pentru infracţiunea săvârşită este de 9 ani si 4 luni închisoare.

Potrivit art. 154 din C. pen. – (1) Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt:

a) 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani;

b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 de ani;

c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani;

d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani;

e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an sau amenda.

În jurisprudenţa obligatorie relevantă a Curţii Constituţionale, concretizată în Deciziile nr. 297/2018 (publicată în M.O. partea I nr. 518 din 25 iunie 2018) şi nr. 358/2022 (publicată în M.O. partea I nr. 565 din 9 iunie 2022) s-a statuat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în varianta normativă în vigoare în perioada 25 iunie 2018 – 30 mai 2022, au avut conţinutul „Cursul termenului prescripţiei penale se întrerupe prin îndeplinirea”, fără a cuprinde vreun caz de întrerupere a cursului termenului de prescripţie.

Subsecvent acestor decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunţat Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, prin care a stabilit, cu caracter obligatoriu, că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile.

Ca efect al acestor interpretări obligatorii, rezultă că, în intervalul temporal anterior precizat, nu au existat, în legislaţia penală substanţială, cazuri de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, cu consecinţa incidenţei exclusiv a termenelor generale de prescripţie, prevăzute de art. 154 din C. pen.

În acest context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători va analiza intervalul de timp în care termenul general de prescripţie a răspunderii penale pentru fapta de trafic de influenţă reţinută în sarcina inculpatului A., de 8 ani, a curs în mod efectiv în cauza de faţă.

În ceea ce priveşte cursul termenului prescripţiei, constată că, în cauză, acesta a fost suspendat succesiv pe durata a două perioade distincte.

O primă perioadă este aceea cuprinsă între 28 iunie 2018, data la care condamnarea apelantului inculpat în primul ciclu procesual a rămas definitivă şi 25 februarie 2019, data la care s-a pronunţat decizia penală nr. 35, prin care s-a admis contestaţia în anulare formulată de inculpatul A., s-a desfiinţat decizia penală nr. 118 din 28 iunie 2018 şi s-a dispus rejudecarea apelurilor declarate de inculpatul A. şi de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie.

În acest sens, se reţine că, de la data pronunţării deciziei penale nr. 118 din 28 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţe, secţia penală, a operat şi suspendarea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale, în baza prevederilor art. 156 alin. (1) din C. pen., atâta timp cât, prin soluţionarea definitivă a conflictului juridic de drept penal, exercitarea în continuare a acţiunii penale nu mai este posibilă. Astfel, potrivit textului de lege menţionat, cursul termenului de prescripţie a răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal. Or, în conformitate cu dispoziţiile art. 17 alin. (2) din C. proc. pen., prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitare sau încetare a procesului penal, se stinge acţiunea penală exercitată în cauză, astfel încât continuarea acesteia şi, implicit, a procesului penal nu se mai pot realiza, fapt ce atrage, pe cale de consecinţă, şi suspendarea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale, potrivit art. 156 alin. (1) din C. pen.

Cu alte cuvinte, atâta timp cât textul art. 17 alin. (2) din C. proc. pen. stabileşte în mod expres că intrarea în puterea de lucru judecat a hotărârii penale împiedică continuarea procesului penal, termenul de prescripţie a răspunderii penale nu îşi mai poate continua cursul, fiind suspendat prin efectul legii (în acelaşi sens, decizia nr. 178/RC din 16 mai 2019 şi decizia nr. 273/RC din 6 iunie 2022, ambele pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

Cu toate acestea, odată cu desfiinţarea hotărârii instanţei de apel în calea extraordinară de atac, încetând cauza de suspendare, termenul de prescripţie a răspunderii penale va reîncepe să curgă, însă, în calculul său, nu va fi avut în vedere şi intervalul de timp cuprins între data rămânerii definitive a deciziei penale atacate (28 iunie 2018) şi momentul desfiinţării acesteia ca efect al admiterii contestaţiei în anulare promovate de inculpat (25 februarie 2019).

O a doua perioadă în care a operat suspendarea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale a avut ca moment de început data de 21 octombrie 2019, data pronunţării încheierii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii, prescripţia reluându-şi cursul la 23 decembrie 2021 – data comunicării hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie, în considerarea incidenţei dispoziţiilor legale prevăzute de art. 2 alin. (7) din Legea nr. 340/2009 coroborat cu art. 156 alin. (2) din C. pen.

Ca atare, durata de timp însumată a perioadelor de suspendare a cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale este de aproximativ 2 ani şi 10 luni, ceea ce face ca durata acestui termen, de 8 ani, care a început să curgă în iunie 2014, să nu se fi împlinit în prezenta cauză.

3. Cu privire la critica formulată de către apelantul intimat inculpat privind greşita sa condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, ca urmare a stabilirii greşite a situaţiei de fapt de către prima instanţă:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, analizând probele administrate în cauză, atât în cursul urmăririi penale, cât şi al judecăţii, constată că acestea confirmă doar parţial elementele de fapt reţinute de către prima instanţă, situaţie în raport cu care urmează a fi înlăturat din conţinutul infracţiunii reţinute în sarcina apelantului intimat inculpat actul material privind remiterea, în numerar, de către martorul denunţător D., a sumei de 30.000 euro către apelantul intimat inculpat, la data de 21.07.2013, în incinta Hotelului G..

Totodată, instanţa de control judiciar constată că probele administrate în cauză confirmă restul actelor materiale reţinute în sarcina apelantului intimat inculpat.

Astfel, probele administrate în cauză, aşa cum vor fi prezentate în continuare, conduc instanţa de apel la reţinerea următoarei baze factuale: inculpatul A., deputat în Parlamentul României şi, ulterior, ministru al Energiei, în schimbul exercitării influenţei asupra martorului E., la acea dată primar al municipiului Iaşi, în considerarea promisiunii făcute martorului denunţător D. de a-i face cunoştinţă cu martorul E. şi de a interveni pe lângă acesta, în scopul de a-l determina să agreeze semnarea şi derularea în bune condiţii a contractului privind proiectul de management al traficului în municipiul Iaşi cu S.C. F. S.A. (acte ce intrau în atribuţiile martorului E., în calitate de reprezentant al beneficiarului), cu intenţie directă, i-a pretins martorului D. un comision de 5% din valoarea acestui contract.

Totodată, la indicaţia şi solicitarea apelantului intimat inculpat, sume din comisionul solicitat au fost remise de către societatea S.C. F. S.A. controlată de către martorul D., prin intermediul contractului de consultanţă fictiv nr. x/02.05.2013 în valoare de 5.000 euro lunar plus TVA, încheiat cu firma S.C. H. S.R.L. (recomandată de o persoană interpusă, apropiată de apelantul intimat inculpat, martorul I.). Astfel, reprezentanţii S.C. F. S.A. au remis firmei indicate de interpusul I., în tranşe lunare, suma totală de 303.118 RON în perioada mai 2013- iunie 2014, banii fiind folosiţi, la solicitarea apelantului intimat inculpat A., pentru plata unor cheltuieli ale organizaţiei judeţene de partid.

Dacă acest segment al acuzaţiilor este confirmat de probatoriul administrat, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată, contrar celor reţinute prin hotărârea apelată, că materialul probator administrat nu demonstrează, dincolo de orice îndoială rezonabilă, elementul remiterii în numerar, de către martorul denunţător D., în contul comisionului anterior menţionat, a unei sume de 30.000 euro către apelantul intimat inculpat, la data de 21.07.2013, la un restaurant libanez din cadrul Hotelului G..

Cu privire la situaţia de fapt reţinută de prima instanţă, criticile apărării privesc, în esenţă, lipsa probelor care să dovedească, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul A. a săvârşit infracţiunea de trafic de influenţă, susţinându-se că hotărârea s-a bazat în exclusivitate pe simple prezumţii de culpabilitate şi pe declaraţiile martorului denunţător D..

Cu titlu preliminar, se impune a se menţiona că aprecierea probelor, ca operaţiune finală a activităţii de probaţiune judiciară, permite judecătorului să determine măsura în care ele care reflectă adevărul. Prin aprecierea tuturor probelor administrate, în ansamblul lor, judecătorul îşi formează convingerea cu privire la temeinicia sau netemeinicia acuzaţiei, dar şi la măsura în care prezumţia de nevinovăţie a fost sau nu înlăturată prin probe certe de vinovăţie.

Faţă de criteriul legăturii lor cu obiectul probaţiunii, probele pot fi directe şi indirecte. Prin probe directe se înţeleg acele elemente factuale care, prin ele însele, au aptitudinea de a demonstra vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului, pe când probele indirecte sunt cele care nu furnizează informaţii ce pot dovedi existenţa faptei ori vinovăţia inculpatului, dar care, prin coroborarea lor cu alte probe directe sau indirecte, pot conduce la anumite concluzii în cauza penală.

Legea procesual penală nu ierarhizează normativ valoarea probelor administrate în procesul penal, soluţia dată cauzei impunându-se a fi rezultatul aprecierii concrete, de către organele judiciare, a ansamblului probator administrat în desfăşurarea procesului penal. Este necontestat că, pentru stabilirea existenţei faptei prevăzute de legea penală şi a vinovăţiei unei persoane, o singură probă directă poate fi suficientă, după cum este necontestat şi faptul că o singură probă indirectă nu are o forţă echivalentă, fiind necesar ca ea să se coroboreze întotdeauna cu alte elemente probatorii, din care să rezulte cu certitudine împrejurările esenţiale pentru completa lămurire a cauzei.

În fine, în principiu, utilizarea unor prezumţii de fapt în procesul penal nu este absolut interzisă. Aşa cum s-a subliniat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, utilizarea unor prezumţii de fapt sau de drept pentru a stabili vinovăţia unei persoane nu contravine prezumţiei de nevinovăţie. Prezumţiile de fapt şi de drept operează în orice sistem de drept, iar Convenţia nu le interzice în principiu. Cu toate acestea, este necesar ca, în procesul penal, statele părţi să recurgă la prezumţii de fapt sau de drept în limite rezonabile, luând în considerare miza procesului şi cu respectarea dreptului la apărare. În orice caz, recurgerea la prezumţii de fapt trebuie să păstreze un raport de proporţionalitate rezonabilă cu scopul legitim urmărit (cauza Salabiaku c. Franţei, 10519/83, hotărârea din 07.10.1988, Västberga Taxi Aktiebolag and Vulic c. Suediei, 36985/97, hotărârea din 21.05.2003, decizia Falk contra Olandei din 19 octombrie 2004, 66273/01).

Aplicând aceste consideraţii teoretice şi jurisprudenţiale în speţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, constată că probatoriul administrat în toate fazele procesuale, astfel cum va fi analizat în cele ce succed, a confirmat situaţia de fapt reţinută prin sentinţă, în limitele anterior precizate.

În acest sens, reţine că probatoriul administrat în faza apelului parcursă subsecvent admiterii contestaţiilor în anulare nu este de natură a conduce la o soluţie diferită de cea dispusă de către prima instanţă, sub aspectul existenţei actului de pretindere, de către inculpatul A., a unui comision în procent de 5% din valoarea contractului privind proiectul de management al traficului din municipiul Iaşi, şi respectiv, a actelor de primire a unor sume de bani din comisionul astfel solicitat, prin intermediul contractului fictiv de consultanţă nr. x/02.05.2013 în valoare de 5.000 euro lunar plus TVA, încheiat de S.C. F. S.A. cu firma S.C. H. S.R.L. (în tranşe lunare, suma totală primită în perioada mai 2013- iunie 2014 fiind de 303.118 RON).

Instanţa de apel are în vedere, în acest sens, declaraţiile coroborate ale martorilor D. şi C., care au constituit baza probatorie a acuzaţiei aduse inculpatului A.. Fără a face abstracţie de poziţia procesuală a celor doi martori în cauză (ambii fiind autorii unor denunţuri) şi de interesul procesual propriu ce ar decurge din această poziţie, relatările martorilor, coroborate atât între ele, cât şi cu alte mijloace de probă, demonstrează existenţa actelor de pretindere şi, respectiv, de primire în tranşe a sumelor de bani analizate.

Astfel, martorul D. (atât în declaraţia dată în faza de urmărire penală, cât şi în declaraţiile date în faza judecăţii în fond şi în apel) a precizat că, pentru a-l pune în contact cu primarul Municipiului Iaşi, E., şi în schimbul promisiunii de a interveni pe lângă acesta din urmă, în vederea încheierii şi derulării în bune condiţii a contractului privind proiectul de management al traficului în municipiul Iaşi cu S.C. F. S.A., s-a întâlnit cu inculpatul A., în biroul celui din urmă, cu această ocazie fiindu-i pretins un comision de 5% din valoarea contractului, în schimbul acestei promisiuni. Martorul a precizat că, ulterior, a fost transferată, etapizat, suma totală de 303.118 RON de către S.C. F. S.A. către S.C. H. S.R.L., firmă indicată de inculpat (în perioada mai 2013- iunie 2014, în baza unui contract fictiv, în tranşe lunare reprezentând echivalentul în RON a sumei de 5.000 euro+TVA), o parte din banii primiţi fiind folosiţi, la solicitarea apelantului intimat inculpat A., pentru plata unor cheltuieli ale organizaţiei judeţene de partid.

Apelantul intimat inculpat a contestat veridicitatea celor susţinute de către martorul denunţător D., invocând, în acest sens, pretinse neconcordanţe existente între declaraţiile succesive ale acestuia, dar şi interesul procesual propriu al martorului.

Cu privire la acest aspect, Completul de 5 Judecători constată că declaraţiile martorului denunţător D. sunt constante şi concordante atât în ceea ce priveşte desfăşurarea întâlnirii cu inculpatul A. în biroul acestuia şi pretinderea unui comision de 5% din valoarea contractului ca urmare a traficării influenţei asupra martorului E., cât şi în ceea ce priveşte modalitatea concretă în care urma a se achita acest comision, respectiv, încheierea unui contract fictiv prin intermediul unei persoane apropiate inculpatului. Aceste împrejurări rezultă din:

Declaraţia din 03 februarie 2016:

„Dl A. mi 1-a prezentat ulterior în biroul său pe primarul mun. Iaşi, E., despre care a afirmat că poate ajuta F. în derularea unor proiecte în mun. Iaşi şi că va interveni pe lângă acesta în acest sens, însă va trebui sa „răsplătim” separat pe fiecare (E. şi el). După iniţierea procedurii pentru proiectul de management al traficului în mun. Iaşi, am avut mai multe întâlniri cu A., care mi-a solicitat un „comision” de 5% din valoarea contractului. (…) A. a spus că nu îl priveşte suma pretinsă de E. şi că doreşte procentul pretins. Cei 5% pretinşi de A. urmau să fie plătiţi conform înţelegerii cu el, sub două forme: cash şi prin contract de consultanţă cu un anume I., despre care A. a spus ca e omul său de încredere.”

Declaraţia din 01 noiembrie 2016:

„Cred că la sfârşitul anului 2012, începutul anului 2013, m-am întâlnit cu E. in biroul dlui A.. (…) Cred că după incheierea contractului, posibil să se fi discutat şi înainte, A. mi-a solicitat un comision de 5% din valoarea contractului pentru faptul că mi-a făcut acea recomandare primarului Iaşiului (…) Odată cu începerea derulării contractului de la Iaşi, dl A. mi-a prezentat un apropiat al dânsului, un domn cu numele de I., pe care 1-a trimis la biroul meu, spunându-mi să discut cu el intrucât are o firmă cu care să încheiem un contract de consultanţă cu nişte valori lunare. L-am prezentat pe dl I. colegului meu, dl C., care era vicepreşedintele companiei şi cel care se ocupa de proiectul de la Iaşi, s-a incheiat un contract, primeam facturi lunare, însă nu ştiam valoarea facturilor lunare (…).Ştiu că I. mi-a fost prezentat de dl A. şi practic am tras concluzia că era un intermediar al acestuia.”

Declaraţia din 12 martie 2018:

„În contextul reluării licitaţiei având cunoştinţă că A. îl cunoştea pe primarul de la acea dată al municipiului Iaşi, E., am solicitat inculpatului A. să intermedieze o întânire cu primarul municipiului Iaşi. Întâlnirea cu martorul E. a avut loc în a doua jumătate a anului 2012, cred că înainte de a se relua licitaţia la care m-am referit anterior, în biroul de parlamentar al inculpatului. (…) Licitaţia s-a reluat şi am câştigat-o în vara anului 2013. La începutul anului 2013 inculpatul A. mi-a spus că în cazul in care va fi câştigată licitaţia de către firma mea să-i dau un comision de 5 % din valoarea contractului. Referirea la comisionul de 5 % a fost făcută de către inculpatul A. înainte de încheierea contractului de managementul traficului cu Primăria municipiului Iaşi (…) Inculpatul A. mi-a propus remiterea sumei reprezentând valoarea comisionului de 5 % pe 2 căi, respectiv mi s-a sugerat să închei un contract cu o firmă referitor la care mi-a dat numele unei persoane care ulterior s-a prezentat la sediul firmei mele, numitul I.. Contractul respectiv urma să fie incheiat pe un termen lung până la finalizarea lucrărilor in municipiul Iaşi şi prevedea plata lunară a sumei de 5000 de euro plus TVA (…). Pretinderea şi plata comisionului de 5% s-a făcut doar pentru intermedierea întâlnirii cu martorul E., primarul municipiului Iaşi, având in vedere că ulterior derularea contractului s-a realizat de către Primăria municipiului Iaşi.”

Declaraţia din 28 martie 2022:

„În perioada anului 2013, prima parte, am mai avut cu domnul A. câteva întâlniri şi pe alte teme, ocazie cu care mi s-a solicitat un comision de 5% din valoarea contractului pentru faptul că mi s-a făcut această introducere la domnul primar E. şi pentru a asigura o derulare în condiţii bune a contractului, prin faptul că a discutat cu primarul E. şi acesta va înlesni buna derulare a contractului (…) Domnul A. a pretins cei 5% pentru că el a deschis relaţia mea cu primarul E.. (…) Referitor la procentul de 5% pretins de domnul A., am convenit cu acesta, respectiv cu inculpatul A., să încerc să plătesc suma pe două căi, una printr-un contract de consultanţă, iar o a doua în numerar. Referitor la contractul de consultanţă, arăt că am primit de la domnul A. numele unei persoane, un domn I. şi un număr de telefon, pe care să îl sun şi cu care să stabilesc modalitatea concretă de a face un contract de consultanţă.

(…) mi s-a promis această întrevedere cu domnul E. şi o atitudine pozitivă a acestuia în legătură cu câştigarea licitaţiei şi cu buna desfăşurare a contractului. Acest lucru mi s-a promis în cadrul discuţiilor pe care le-am avut cu inculpatul, nu îmi amintesc exact data.”

Analiza declaraţiilor coroborate ale martorului D. evidenţiază, prin urmare, consecvenţa poziţiei sale sub aspectul circumstanţelor în care s-a consumat şi, ulterior, epuizat, activitatea de traficare a influenţei pe care inculpatul A. o avea asupra lui E., primarul municipiului şi persoana căreia îi reveneau atribuţii în organizarea licitaţiei (numirea membrilor comisiei de licitaţie şi avizarea referatului privind propunerea acestor membri).

Martorul a relatat concordant circumstanţele temporale în care a avut loc discuţia iniţială cu inculpatul A. (începutul anului 2013, în contextul reluării procedurii de licitaţie), aspectele în considerarea şi în schimbul cărora inculpatul a pretins foloase patrimoniale (intermedierea relaţiei dintre E. şi D. şi derularea în condiţii bune a contractului), natura foloaselor pretinse (un comision de 5% din valoarea contractului ce urma a se încheia), precum şi forma în care urma a se asigura remiterea acestor foloase (încheierea unui contract fictiv).

Susţinerile apărării privind pretinsele neconcordanţe existente între declaraţiile succesive ale martorului se raportează la elemente izolate, cum este menţiunea inadvertentă singulară, regăsită în declaraţia din 1 noiembrie 2016 privind posibilitatea desfăşurării întâlnirii cu inculpatul după încheierea contractului. Toate împrejurările esenţiale sub aspectul conţinutului acuzaţiei au fost, însă, descrise de către D. într-o manieră substanţial asemănătoare, ce justifică valorificarea declaraţiilor sale ca probe directe şi fiabile.

În ceea ce priveşte susţinerile apărării privind lipsa de credibilitate a martorului D., având în vedere rolul său în mecanismul descris, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că aparenta implicare a martorului în activitatea infracţională nu poate constitui motivul determinant şi singular al înlăturării declaraţiilor sale. Faptul că acesta ar putea fi considerat, aşa cum susţine apărarea, o persoană interesată în cauză (în raport de cauza de nepedepsire valorificată, de altfel, prin rechizitoriu) nu determină automat caracterul neveridic al declaraţiilor martorului, lipsa sa de sinceritate neputând fi prezumată a priori, ci numai stabilită în concret, în urma examinării declaraţiilor sale în contextul restului probatoriului existent.

În acest sens, Înalta Curte – Completul de 5 judecători constată că declaraţiile martorului D. se coroborează cu declaraţiile date de martorul C., atât în faza de urmărire penală, cât şi în faţa primei instanţe şi a instanţei de apel, precum şi cu declaraţiile martorilor M., I., J., L. şi K..

În privinţa martorului C., apărarea a susţinut că declaraţiile sale nu au aptitudinea de a furniza elemente de probă, de vreme ce martorul s-ar fi limitat la a relata informaţii aflate în mod indirect, prin intermediul lui D., iar declaraţiile restului martorilor menţionaţi sunt irelevante în raport de obiectul cauzei, neevidenţiind vreun element de natură a susţine acuzaţia.

Înalta Curte – Completul de 5 Judecători constată că aceste susţineri sunt nefondate.

Faptul că martorul C. a cunoscut existenţa înţelegerii infracţionale ce face obiectul judecăţii din cele relatate acestuia de către D. reprezintă nu doar un element de probă indirectă, aşa cum susţine apelantul intimat inculpat. Martorul C. a descris detaliat, cu ocazia ascultării sale succesive de către instanţe, şi interacţiunea pe care a avut-o personal cu martorul I., om de încredere al inculpatului, şi chiar cu inculpatul A. însuşi, afirmaţiile sale reliefând, astfel, aspecte factuale pe care martorul le-a perceput în mod nemijlocit.

Astfel, în toate declaraţiile date atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată, martorul C. a precizat că a fost chemat de şeful său, martorul D., care i-a indicat necesitatea încheierii unui contract de consultanţă, scop în care a fost direcţionat către numitul I., reprezentantul inculpatului A. şi persoana cu care urma să stabilească detaliile necesare aducerii la îndeplinirii a sarcinilor trasate, respectiv încheierea unui contract de consultanţă de afaceri cu o firmă indicată de I.. De asemenea, a confirmat că, de la martorul D., a aflat că inculpatul A. i-a pretins un procent de 5% pentru sprijinul acordat pentru derularea, în bune condiţii, a contractului privind managementului traficului în municipiul Iaşi, contract în urma încheierii căruia, în perioada mai 2013- iunie 2014, firma F. i-a dat lui A., prin intermediul firmei H., suma de 303.118 RON, facturile şi rapoartele întocmite pentru a justifica aceste transferuri consemnând servicii ce nu au fost prestate în realitate.

Însă, în declaraţiile date, martorul C. a reliefat şi alte elemente relevante sub aspectul acuzaţiei, pe care le-a cunoscut în mod direct, şi nu doar prin intermediul martorului D..

Astfel, martorul a precizat că, din interacţiunile avute cu I., a înţeles că acesta din urmă acţiona în numele inculpatului A. şi cunoştea scopul contractului ce urma a fi încheiat, împrejurare ce rezultă din:

Declaraţia din 04 februarie 2016: Pe tot parcursul discuţiilor, I. s-a comportat ca reprezentant şi persoană de încredere a lui A., vorbind în numele acestuia.;

Declaraţia din 01 noiembrie 2016: I. se pare că era in cunoştinţă de cauză cu privire la ceea ce urma să discutăm. În discuţie era vorba de suma de 5.000 euro lunar, ce urma să fie plătită in cadrul unui contract cu o firmă pe care acesta urma să o indice(…) În toate discuţiile pe care le-am avut cu I., acesta făcea trimitere la,şefu”, însă având in vedere relaţia pe care acesta o avea pe linie de partid cu A., mi-a fost foarte clar că atunci când vorbea despre „şefu” se referea la A..;

Declaraţia din 12 martie 2018: Martorul I. în momentul in care s-a prezentat la sediul firmei noastre părea că are cunoştinţă de cuantumul acestei sume şi de faptul că urma să se încheie contractul de consultanţă. În realitate, serviciile pentru care s-a încheiat contractul de consultanţă nu au fost prestate.;

Declaraţia din 28 martie 2022: Domnul D. mi l-a prezentat pe numitul I. ca fiind reprezentantul domnului A., cu care trebuia să discut, să îl pun în legătură cu responsabilul de zona Braşov pentru încheierea unui contract de consultanţă afaceri cu o firmă numită de acest domn I. (…) martorul I., în momentul în care s-a prezentat la sediul firmei noastre, părea că are cunoştinţă de cuantumul acestei sume şi de faptul că urma să se încheie acel contract de consultanţă.

Mai mult decât atât, martorul C. a interacţionat direct cu însuşi inculpatul A., care dorea să cunoască motivul întreruperii plăţilor realizate în baza contractului fictiv semnat de S.C. F. S.A. cu S.C. H. S.R.L. şi şi-a exprimat nemulţumirea în legătură cu întreruperea acestor plăţi. Relevante sub acest aspect sunt:

Declaraţia din 04 februarie 2016: la finalul anului 2013 – începutul lui 2014, când acesta ocupa încă funcţia de ministru al energiei, m-a chemat la biroul său de la minister şi mi-a atras atenţia că, deşi el a făcut tot ce trebuia pentru noi, dl D. nu-i mai răspunde la telefon şi nu mai dă nici un semn că vom da şi un procent din valoarea contractului (fără a menţiona ce procent). Eu i-am răspuns că voi vorbi cu dl D., ceea ce am şi făcut.;

Declaraţia din 01 noiembrie 2016: O singură dată am fost chemat de dl A. la sediul Ministerului Energiei, în biroul acestuia, prin intermediul dlui I., acesta reproşându-mi că suntem neserioşi, întrucât dânsul s-a ţinut de cuvânt, iar noi nu răspundem la telefon. Astfel, am tras concluzia că nemulţumirea acestuia era determinată şi de faptul că nu i se răspundea la telefon de către dl D. şi, de asemenea, eu evitam să-i răspund lui I..;

Declaraţia din 12 martie 2018: Din câte imi amintesc în anul 2014 am fost sunat de către I. care mi-a spus că martorul D. nu răspunde la telefon inculpatului A. şi, in acest context, mi-a cerut să merg la minister pentru a discuta cu inculpatul A.. După discuţia telefonică pe care am avut-o cu I., la interval de 2,3 zile m-am deplasat la sediul Ministerului Energiei, in biroul inculpatului A. care la data respectivă era ministru. Cu această ocazie A. a spus „suntem neserioşi, că dânsul ne-a ajutat, iar noi acum nici nu răspundem la telefon”, înţelegând că se referea la domnul D. şi firma acestuia. Eu i-am spus inculpatului A. că am inteles mesajul şi mai departe i-am comunicat discuţia pe care am avut-o cu acesta martorului D.. Din discuţia cu inculpatul A. eu am înteles că D. i-a făcut acestuia nişte promisiuni legate de contractul de la Iaşi şi că acesta din urmă nu s-a ţinut de cuvânt şi nu i-a mai răspuns la telefon.;

Declaraţia din 28 martie 2022: Ştiu că s-a încheiat contractul şi că au apărut probleme în efectuarea plăţilor şi pentru că, probabil, domnul D. nu răspundea apelurilor domnului A. cu privire la neefectuarea acestor plăţi, domnul I. şi domnul A. m-au sunat inclusiv pe mine să întrebe despre motivul pentru care nu se fac acele plăţi… Exista o nemulţumire a domnului A. pentru faptul că nu se făceau plăţile, susţinând, din câte îmi aduc aminte, că nu eram serioşi.).

Rezultă, prin urmare, că interesul nedisimulat pentru plăţile efectuate de S.C F. S.A către firma H. şi nemulţumirea făţişă a inculpatului faţă de sistarea plăţilor au fost percepute în mod nemijlocit de către martorul C., în urma discuţiilor avute de acesta cu inculpatul A.. Or, în ipoteza în care, aşa cum a susţinut inculpatul, el nu ar fi avut vreo implicare în derularea contractului fictiv dintre cele două entităţi juridice, nu se identifică o explicaţie plauzibilă pentru interesul manifestat faţă de acest contract şi, în mod particular, faţă de întreruperea plăţilor.

În aceste condiţii, instanţa de apel apreciază că declaraţiile martorului C. se coroborează cu declaraţiile martorului D. şi relevă existenţa înţelegerii infracţionale concretizate în traficarea influenţei pe care inculpatul A. a lăsat să se creadă că o avea asupra primarului E., în vederea încheierii contractului de management de trafic din municipiul Iaşi de către firma F., în schimbul pretinderii şi primirii tranşelor de bani aferente comisionului de 5% solicitat de inculpat.

În ceea ce priveşte declaraţiile martorilor D. şi C., suspiciunea implicării celor doi denunţători în presupusa cumpărare ilicită de influenţă, nu legitimează, prin ea însăşi, o relativizare a valorii probatorii a declaraţiilor date în calitate de martori, de vreme ce legea procesuală penală nu ierarhizează valoarea probantă a declaraţiilor persoanelor ascultate în proces, pe criteriul calităţii lor procesuale.

Dimpotrivă, dispoziţiile art. 103 alin. (1), (2) din C. proc. pen. consacră principiul liberei aprecieri a probelor, în virtutea căruia organele judiciare trebuie să evalueze atent conţinutul tuturor probelor administrate în proces, atât în mod individual cât şi coroborat, evitând să atribuie a priori o valoare superioară uneia dintre probe, în detrimentul alteia.

În măsura în care constată că probele au fost legal obţinute, iar conţinutul lor este sigur şi decisiv, organul judiciar trebuie să le dea eficienţă juridică deplină în procesul de stabilire a faptelor şi de aflare a adevărului, fără a le diferenţia în funcţie de criterii neprevăzute de lege, cum ar fi, exemplificativ, tipul de mijloc de probă prin care au fost obţinute sau (când este vorba de ascultarea persoanelor) calitatea lor în proces. Aceasta deoarece, atunci când legiuitorul a dorit să limiteze normativ valoarea unui mijloc de probă, a făcut-o în mod expres şi neechivoc, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 103 alin. (3) din C. proc. pen., care exclud, de lege lata, posibilitatea întemeierii unei hotărâri de stabilire a vinovăţiei penale, într-o măsură determinantă, pe declaraţiile martorilor anonimi (investigatori, colaboratori sau martori ameninţaţi).

În aceste coordonate de principiu, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători reţine că, indiferent de faza procesuală în care au fost date, declaraţiile succesive ale martorilor denunţători cuprind relatări consecvente şi substanţial asemănătoare cu privire la circumstanţele în care a fost comis traficul de influenţă dedus judecăţii, declaraţii care se coroborează, în plus, cu cele ale martorilor M., I., J., L. şi K., ce nu au fost contestate în cel de-al doilea grad de jurisdicţie.

Astfel, martora M. a confirmat încercările martorului C. de a negocia diminuarea comisionului ce ar fi fost plătit martorului E., afirmând că a fost contactată de cel dintâi în vederea diminuării procentului de 10%, aferent serviciilor de consultanţă facturate de IBC către compania F.. A mai relatat că şi martorul J. i-a comunicat că cei de la F. doreau micşorarea procentului de 10% cu 2-3 procente, însă, în final, procentul a rămas acelaşi, confirmând, astfel, susţinerile martorului C. sub acest aspect colateral acuzaţiilor.

Martorul L. a relevat caracterul fictiv al contractului destinat a disimula plata preţului influenţei şi modul în care au fost justificate nereal plăţile efectuate, arătând, totodată, că beneficiarul sumelor astfel plătite era apelantul intimat inculpat. Acest martor a arătat că C. i-a dat datele de contact ale companiei H. şi i-a comunicat că trebuie să conceapă un contract de reprezentare între H. şi F. pentru dezvoltarea de noi oportunităţi de afaceri, în valoare de aproximativ 5000 euro pe lună. De asemenea, a arătat că, din cauza întârzierilor la plata facturilor, I. a solicitat o întâlnire în care a dorit să-i fie transmis martorului D. că «şeful se va supăra» dacă nu este prelungit contractul şi nu sunt efectuate plăţile, cu acest prilej aflând de la C. că „şeful” este inculpatul A..

Martorul L. a mai arătat că el este cel care a întocmit rapoartele de activitate aferente acelui contract, în care consemna activitatea desfăşurată, însă, în realitate, se deplasa în municipiul Braşov unde se întâlnea cu martorul I. pentru a bea o cafea, fără a desfăşura vreo activitate din cele menţionate.

De asemenea, faptul că inculpatul A. a fost cel care l-a trimis pe martorul I. să discute cu cei de la F. despre contractul ce urma a fi încheiat cu H., este demonstrat şi de discuţia din data de 10.02.2016 dintre I. şi A., înregistrată ambiental, în care, la un moment dat, cel dintîi, referindu-se la activitatea pe care o desfăşurase în legătură cu contractul de consultanţă încheiat între H. şi F., face următoarea afirmaţie:

„mai bine nu mă trimiteai la ăştia acolo să (…)”, ceea ce demonstrează pe deplin rolul avut de inculpat sub acest aspect.

Din cuprinsul aceleiaşi discuţii reiese, pe lângă îngrijorarea martorului I. faţă de eventualitatea prezentării sale în faţa organelor de urmărire penală, şi regretul că s-a implicat într-o astfel de activitate, atitudine ce nu era justificată în condiţiile în care, aşa cum susţine inculpatul, nu exista vreun motiv să aibă temeri. Acelaşi mijloc de probă relevă, de asemenea, familiaritatea şi conivenţa dintre cei doi, prin utilizarea pronumelui personal la forma I plural, dar şi a verbelor la aceeaşi persoană, elemente ce confirmă legătura inculpatului A. cu activitatea desfăşurată de I., dar şi ascendentul pe care îl avea asupra acestuia din urmă.

I.: Dacă ne cheamă ăştia ce zicem? Cu. .

A.: De ce să ne cheme, ce… ce-am făcut noi? Cu IAŞI-ul suntem noi băgaţi în…?

I.: N-avem treabă, nicio treabă.

A.: Păi, atunci ce treabă avem”?,.

Martorul J. a confirmat susţinerile lui C. şi D., în sensul în care doreau micşorarea procentului plătit lui E., motivat de faptul că trebuiau să achite, în plus, şi comisionul convenit cu apelantul intimat inculpat A..

Martorul K. a arătat că serviciile contractate în baza contractului de consultanţă nu s-au prestat niciodată, ci de ele se ocupa chiar beneficiarul, adică S.C. F. S.A., contractul nu a fost negociat, ci a reprezentat un ajutor pentru apelantul inculpat şi campania electorală a V., suma de 5000 de euro fiind achitată lunar de către firma martorului D., în baza unor documente create tot de personalul beneficiarului, iar din banii încasaţi au fost achitate facturi pentru partid.

De altfel, contrar susţinerilor apărării, care a afirmat caracterul real al contractului, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată autoritatea de lucru judecat a statuărilor referitoare la caracterul fictiv al contractului de consultanţă nr. x/02.05.2013 încheiat între F. S.A. şi H. S.R.L., ca urmare a pronunţării sentinţei penale nr. 1438/F din 23 septembrie 2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2019 (definitivă prin neapelare), prin care a fost admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat între Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei şi inculpatul K. şi prin care, în baza art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. rap. la art. 322 alin. (1) din C. pen., cu referire la art. 321 din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. cu aplic. art. 480 alin. (4) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul K. la o pedeapsă de 2 (doi) ani închisoare sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată (21 de acte materiale).

În sarcina acestuia s-a reţinut în esenţă, că pentru justificarea plăţilor efectuate prin transfer bancar către H. S.R.L. în perioada mai 2013- iunie 2014, a semnat nouă rapoarte de activitate prin care atesta în fals prestarea unor servicii în cadrul contractului de consultanţă din data de 2 mai 2013, încheiat cu F. S.A. şi a întocmit doisprezece facturi fiscale pe care le-a trimis acestei din urmă societăţi în vederea plăţii.

Aşa cum s-a statuat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, hotărârile pronunţate ca urmare a admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, similar celor date în procedura de drept comun, „dezleagă fondul cauzei şi statuează asupra existenţei faptei penale şi asupra vinovăţiei inculpatului, rezolvând acţiunea penală.” (Decizia nr. 573 din 20.09.2018 a Curţii Constituţionale, publicată in Monitorul Oficial Partea I nr. 959 din 13.11.2018), ceea ce înseamnă că prezenta instanţă nu are abilitarea legală de a repune în discuţie, chiar şi într-un mod indirect, concluziile referitoare la fictivitatea contractului încheiat între S.C. F. S.A. şi S.C. H. S.R.L.

Critica formulată de apelantul intimat inculpat cu privire la pretinsa necorelare a sumei efectiv achitate în baza contractului de consultanţă x din data de 2.05.2013 (5.000 euro lunar plus TVA) şi a celei de 30.000 euro menţionate în actul de sesizare al instanţei, pe de o parte, cu valoarea comisionului de 5 %, pe de altă parte, (apelantul inculpat susţinând că sumele presupus plătite pentru traficarea influenţei nu depăşesc procentul de 0,62% din valoarea contractului de management al traficului în Municipiul Iaşi), este nefondată.

Sub un prim aspect, rezultă din probatoriul administrat că, la momentul la care apelantul inculpat l-a prezentat pe martorul D. primarului E., nu se cunoştea valoarea finală a lucrărilor ce urmau a fi efectuate în baza contractului de management al traficului rutier, pentru a se determina în monedă contravaloarea procentului pretins. În al doilea rând, plăţile efectuate în baza contractului supus analizei au fost sistate după o perioadă de aproximativ 1 an, martorii D. şi C. denunţând organelor de urmărire penală activitatea ilicită, ceea ce înseamnă că valoarea tranşelor efectiv achitate nu reprezenta echivalentul întregii sume pretinse, aspect confirmat, de altfel, şi de probatoriul testimonial analizat în precedent.

În fine, în declaraţiile date, inculpatul A. a admis existenţa, în materialitatea lor, a episoadelor activităţii ilicite reţinute în prezenta decizie, oferind, însă, o conotaţie disctinctă rolului de intermediar pe care l-a avut în relaţionarea dintre D. şi E., respectiv, interesului de a-l contacta pe cel dintâi ulterior sistării plăţilor, conotaţie infirmată neechivoc de probele administrate, astfel cum au fost analizate în precedent.

În consecinţă, instanţa consideră că rezultă cu certitudine existenţa activităţii ilicite a inculpatului A., constând în pretinderea unui procent de 5% din valoarea contractului încheiat de către F. cu Primăria Municipiului Iaşi, în schimbul exercitării influenţei asupra martorului E., primarul municipiului Iaşi şi al promisiunii de a interveni pe lângă acesta pentru a-l determina să agreeze semnarea contractului privind proiectul de management al traficului în municipiul Iaşi cu F. şi derularea sa în bune condiţii, parte din suma ce reprezenta acest procent fiindu-i remisă printr-un contract de consultanţă fictiv cu nr. x/2.05.2013, având valoarea de 5.000 euro lunar+TVA, ce a fost încheiat cu firma H. recomandată de I., persoană de încredere a inculpatului.

Cu privire la greşita reţinere, de către prima instanţă, a elementului factual al remiterii, de către martorul denunţător D. către apelantul intimat inculpat, în contul comisionului de 5% pretins, a unei sume de 30.000 euro în numerar:

Cu ocazia dezbaterilor, apărarea a susţinut că acest act material a fost exclus din structura acuzaţiei cu caracter definitiv, în primul ciclu procesual, de către instanţa de apel, astfel încât el nu mai poate fi analizat în prezentul cadru procesual. Întrucât hotărârea instanţei de apel a fost desfiinţată ca urmare a exercitării contestaţiei în anulare de către inculpat, iar contestaţia în anulare formulată de Ministerul Public a fost admisă ulterior, este necesar a se da eficienţă principiului non reformatio in pejus.

Înalta Curte constată că susţinerile apărării sub acest aspect sunt nefondate.

Potrivit art. 432 alin. (1) din C. proc. pen., la termenul fixat pentru judecarea contestaţiei în anulare, instanţa, ascultând părţile şi concluziile procurorului, dacă găseşte contestaţia întemeiată, desfiinţează prin decizie hotărârea a cărei anulare se cere şi procedează fie de îndată, fie acordând un termen, după caz, la rejudecarea apelului sau la rejudecarea cauzei după desfiinţare.

De asemenea, potrivit art. 418 (1) din C. proc. pen., instanţa de apel, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat apel.

Or, în condiţiile în care în cauză a fost exercitată calea de atac a apelului atât de către inculpatul A., cât şi de către Ministerul Public, nu se poate susţine că analiza actului de remitere a sumei de 30.000 de euro de către inculpat ar încălca, în sine, principiul non reformatio in pejus, dispoziţiile legale anterior citate nefăcând nicio referire la ordinea de soluţionare a contestaţiilor în anulare formulate de inculpat sau de către Ministerul Public.

Specificul căilor extraordinare de atac exercitate în cauză devine, însă, relevant din perspectiva limitelor în care se realizează, în concret, rejudecarea apelurilor, limite ce trebuie să fie concordante calităţii procesuale a titularilor căilor de atac şi aspectelor efectiv contestate de aceştia, în măsura în care nu se ivesc elemente noi, ce se impune a fi examinate din oficiu.

Din această perspectivă, se observă că pretinsa primire în numerar, de către inculpatul A., a sumei de 30.000 de euro de la martorul D. nu a făcut – şi nici nu exista interesul să facă – obiect de critică în apelul inculpatului, subsecvent admiterii contestaţiei sale în anulare, dar nici în apelul Ministerului Public, limitat la problematica individualizării pedepsei. Drept urmare, în rejudecarea apelurilor, nu s-a contestat baza probatorie a concluziei regăsite în decizia iniţială a instanţei de apel, în sensul inexistenţei unor probe certe, care să confirme existenţa actului de remitere a unei sume în numerar, în varianta descrisă de D..

În condiţiile în care apelanţii nu au apreciat necesară repunerea efectivă în discuţie a probatoriului pertinent sub acest segment al acuzaţiei şi nu au intervenit nici elemente probatorii noi, care să infirme statuările iniţiale ale instanţei de apel, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, consideră că nu există o bază probatorie care să justifice o concluzie diferită de cea regăsită în decizia penală nr. 35 din 25 februarie 2019 a Completului de 5 judecători.

Astfel, susţinerile apărăriii privind insuficenţa probatoriului care să confirme pretinsa primire, de către inculpat, a sumei de 30.000 euro de la martorul denunţător D., sunt întemeiate.

Descrierea actului de primire a sumei de 30.000 euro de către inculpatul A. de la martorul denunţător D., ca preţ al influenţei tranzacţionate ilicit, se regăseşte exclusiv în declaraţia martorului D.. Nu există niciun alt mijloc de probă, directă sau indirectă, din care să rezulte că a existat o remitere de numerar în contextul pretins sau să evidenţieze măcar indicii ale unui transfer de numerar, dacă nu direct între cei doi, cel puţin colateral, prin demonstrarea aflării martorului în posesia acestei sume şi, eventual, a sporirii patrimoniului inculpatului în acea perioadă cu o valoare echivalentă.

Chiar dacă declaraţiile martorului D. au fost apreciate ca fiind fiabile şi, drept urmare, au fost avute în vedere la stabilirea circumstanţelor traficului de influenţă, o atare măsură a fost justificată de rezultatul procesului de apreciere a probelor, care au coroborat susţinerile martorului.

În schimb, sub aspectul particular analizat, declaraţiile lui D. constituie unica probă administrată şi nu se coroborează cu niciun alt element factual rezultat din probatoriu, iar alte probe care să clarifice această chestiune nu există ori nu se întrevăd. În condiţiile în care inculpatul A. a negat primirea acestei sume de bani, existenţa unei întâlniri dintre cei doi, la data de 21 iulie 2013 la Hotelul G. nu demonstrează eo ipso şi aspectul ilicit al remiterii unor foloase necuvenite.

Potrivit art. 99 alin. (2) din C. proc. pen., suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, nefiind obligat să îşi dovedească nevinovăţia, şi are dreptul de a nu contribui la propria acuzare. Prezumţia de nevinovăţie nu poate fi răsturnată decât prin probe certe de vinovăţie, inexistenţa acestora impunând în cauză aplicarea principiului „in dubio pro reo”, consacrat de textul art. 4 alin. (2) C. proc. pen. şi, pe cale de consecinţă, înlăturarea din conţinutul infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului a actului material privind remiterea sumei de 30.000 euro.

În ceea ce priveşte criticile apelantului privind neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, se constată că acesta a susţinut, în esenţă, că fapta nu este prevăzută de legea penală, lipsind cerinţele esenţiale ale elementului material.

Înalta Curte notează că pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii de trafic de influenţă, elementul material trebuie să îndeplinească anumite cerinţe esenţiale, printre care aceea ca autorul să aibă influenţă sau să lase să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionarului care exercită atribuţiile de care depinde efectuarea actului solicitat.

Din interpretarea logico-gramaticală a normei incriminatoare reiese că existenţa infracţiunii de trafic de influenţă nu presupune o influenţă reală a inculpatului asupra unui funcţionar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, însă este necesar ca influenţa pe care o are sau lasă să se creadă că o are făptuitorul să privească un funcţionar determinat sau indicat generic, care are atribuţii în îndeplinirea actului pentru care făptuitorul a primit sau a pretins banii ori alte foloase. În consecinţă, trebuie să existe legătură de cauzalitate între primirea foloaselor respective şi promisiunea exercitării influenţei, pretinse sau reale.

Din punct de vedere al laturii subiective trebuie probate elementele de fapt care conduc la concluzia că persoana acuzată a urmărit primirea de foloase având sau lăsând să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar pentru ca acesta să îşi exercite într-un anumit mod atribuţiile de serviciu.

Prevalarea de influenţă poate fi realizată în orice modalitate, fiind suficient ca din atitudinea făptuitorului să rezulte nemijlocit sau indirect că are influenţă asupra funcţionarului respectiv.

Astfel, norma legală foloseşte sintagma „săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă”, fără a condiţiona existenţa cerinţei esenţiale de afirmarea expresă a influenţei de către autor, ceea ce interesează este ca, influenţa reală sau presupusă, să fi constituit motivul determinant al faptei corelative de cumpărare de influenţă. Este adevărat că traficul de influenţă este o infracţiune comisivă, însă această caracteristică se referă la elementul material, iar nu la cerinţa esenţială analizată, cum sugerează inculpatul, fiind suficient ca acesta din urmă să beneficieze sau să pretindă că beneficiază de încrederea martorului E..

Or, din probele administrate în cauză (declaraţiile martorilor D., E. şi J.), rezultă faptul că inculpatul A. şi martorul E. se cunoşteau, aspect necontestat de către aceştia, fapt ce coroborat cu apartenenţa la aceeaşi formaţiune politică, în cadrul căreia deţineau funcţii de conducere şi cu conduita inculpatului, a fost de natură a crea convingerea cumpărătorului de influenţă că avea influenţă asupra martorului E., primarul municipiului Iaşi. Relevantă sub acest aspect este modalitatea în care inculpatul a facilitat întâlnirea între martorii E. şi D. la cererea acestuia, contactând telefonic pe martorul E., pe care l-a chemat la biroul său, dar şi faptul că acesta din urmă a dat curs invitaţiei colegului său de partid.

Mai mult, această convingere a martorului D. privind existenţa unei influenţe a fost determinantă pentru acceptarea remiterii unui procent de 5% din valoarea contractului încheiat de către F. cu Primăria Municipiului Iaşi, ierarhia celor doi în cadrul partidului nefiind relevantă sub acest aspect.

Aşadar, probele atestă dincolo de orice îndoială rezonabilă că inculpatul A., prin conduita sa a lăsat să se creadă că are influenţă asupra primarului municipiului Iaşi, acesta cunoscând motivul pentru care martorul D. i-a solicitat facilitarea întâlnirii, respectiv interesul acestuia în încheierea unui contract privind proiectul de management al traficului în municipiul Iaşi.

Critica apelantului privind lipsa unei promisiuni explicite sau implicite privind determinarea funcţionarului să îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri este, de asemenea, nefondată.

Într-adevăr, o altă cerinţă esenţială a elementului material al infracţiunii de trafic de influenţă constă în aceea că făptuitorul trebuie să promită că îl va determina pe funcţionarul public sau pe funcţionar să facă ori să nu facă un act ce intră în competenţa sa, potrivit atribuţiilor de serviciu, chiar şi dacă o asemenea promisiune nu este îndeplinită ulterior şi actul nu este efectuat. Promisiunea poate fi explicită sau implicită, atunci când rezultă din împrejurări de fapt, instanţa de control judiciar constatând, în acord cu prima instanţă, că această promisiune a fost una implicită, argumentele prezentate în sentinţa apelată în susţinerea acestui argument fiind fundamentate pe materialul probator.

Astfel, modul în care apelantul inculpat a acţionat cu ocazia intervenţiei realizate în vederea intermedierii întâlnirii dintre D. şi E. denotă existenţa unei promisiuni implicite, subînţelese, anterioare acestei întâlniri, în sensul prevăzut de legea penală. Astfel, promisiunea rezultă, cum corect a stabilit şi prima instanţă, din împrejurarea că apelantul inculpat a fost prezent la debutul întâlnirii şi la finalul discuţiilor, din modul în care acesta i-a recomandat martorului societatea condusă de martorul D. ca fiind una serioasă, în timp ce i-a prezentat pe martorii denunţători ca fiind prietenii săi, împrejurări de fapt ce obiectivează această cerinţă.

Cu privire la îndeplinirea acestei condiţii, în jurisprudenţa instanţei supreme s-a reţinut că „Condiţia privind existenţa promisiunii autorului infracţiunii de trafic de influenţă de a determina funcţionarul public la acţiunile sau inacţiunile prevăzute în norma de incriminare cuprinsă în art. 291 C. pen. nu impune ca promisiunea autorului să se realizeze într-o anumită formă verbală, ci presupune ca din conduita şi afirmaţiile acestuia să rezulte în mod neechivoc angajamentul său de a se prevala de influenţa pretinsă pentru a determina funcţionarul public să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze sau să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu ori să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri” (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Decizia nr. 237/A/01.10.2018).

Astfel, fără a relua argumentele expuse de prima instanţă, instanţa de control judiciar constată că prezenţa inculpatului la întâlnirea dintre martorii D. şi E. (chiar dacă numai la începutul şi finalul acesteia), modalitatea în care inculpatul i-a prezentat pe reprezentanţii firmei F. („prietenii săi, oameni serioşi”), încercarea de a-l convinge pe martorul E. că firma F. reprezintă varianta cea mai bună pentru acest proiect (se pot baza pe ei în viitoarele campanii electorale locale şi parlamentare), precum şi interesul personal al inculpatului relevă existenţa unei promisiuni în sensul prevăzut de legea penală.

De altfel, acţiunile inculpatului A., ulterioare încheierii contractului fictiv de consultanţă, relevă faptul că activitatea acestuia nu s-a limitat doar la a intermedia o întâlnire între cei doi martori, aşa cum încearcă apărarea să acrediteze, ci, dimpotrivă, şi-a manifestat un interes real ca acest contract să se desfăşoare în bune condiţii, având un interes personal ca cei de la F. să îşi îndeplinească obligaţiile contractuale.

De asemenea, cu privire la această cerinţă esenţială, instanţa de apel arată că, aşa cum s-a prezentat cu prilejul consideraţiilor teoretice privind probele, se poate prezuma, în mod rezonabil, îndeplinirea acesteia, chiar dacă nu au fost administrate probe directe cu privire la promisiunea determinării funcţionarului să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, în contextul materialului probator analizat, alte probe pe acest aspect fiind dacă nu imposibil, dificil de administrat, având în vedere caracterul clandestin al infracţiunii de corupţie.

Această prezumţie de fapt este, în acelaşi timp, proporţională cu scopul urmărit prin prezentul proces penal, respectiv combaterea corupţiei la nivel înalt, un fenomen complex, cu dimensiuni sociale, politice şi culturale care are ca efect subminarea încrederii în instituţiile publice şi care poate atrage, în cazuri extreme, nerecunoaşterea legitimităţii statului, ducând la instabilitate politică şi economică.

O altă critică formulată de apelantul inculpat a vizat împrejurarea că, potrivit considerentelor sentinţei apelate, promisiunea de determinare a funcţionarului public s-a realizat în anul 2012, iar pretinderea comisionului s-ar fi produs aproape un an mai târziu, în prima parte a anului 2013. În legătură cu acest aspect, apelantul intimat inculpat a susţinut că, din analiza construcţiei sintactice a conţinutului infracţiunii rezultă că o asemenea promisiune trebuia să succeadă sau să fie concomitentă acţiunilor ce constituie elementul material al infracţiunii (pretindere, primire de bani sau de alte foloase).

Pentru a fi îndeplinite condiţiile privind existenţa infracţiunii de trafic de influenţă, este necesar ca acţiunea de pretindere a unor sume de bani sau alte foloase să fi intervenit înainte sau concomitent cu îndeplinirea actului de către funcţionarul asupra căruia este traficată influenţa. Această condiţie a anteriorităţii sau concomitenţei actului de executare al traficantului de influenţă în raport cu îndeplinirea de către funcţionar a respectivei îndatoriri rezultă din însuşi scopul urmărit de făptuitor în realizare infracţiunii, acela de a obţine un folos prin promisiunea de a-l determina pe funcţionar să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze sau să întârzie efectuarea unui act ce face parte din îndatoririle sale sau să facă un act contrar atribuţiilor de serviciu, ceea ce presupune în mod explicit că o activitate ulterioară momentului efectuării actului de către funcţionar nu poate să se mai circumscrie unei activităţii de trafic de influenţă.

Criticile apărării cu privire la această cerinţă ce trebuie îndeplinită pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă relevă valorificarea selectivă a declaraţiilor martorului denunţător D. cu privire la momentul la care a fost pretins comisionul de 5% din valoarea contractului încheiat de firma F. pentru managementul traficului rutier în municipiul Iaşi, prin specularea inadvertenţelor, cu ignorarea, însă, a ansamblului probator.

Astfel, din declaraţiile martorului denunţător D., astfel cum s-a arătat în analiza declaraţiilor acestuia în cele ce preced, rezultă că este îndeplinită condiţia ca acţiunea să fie săvârşită înainte sau concomitent cu îndeplinirea de către funcţionar a respectivei atribuţii de serviciu.

În speţă, pretinderea procentului de 5% din valoarea contractului de către inculpatul A. s-a realizat înainte de încheierea contractului dintre firma F. S.A şi Primăria Municipiului Iaşi privind proiectul managementului traficului în Iaşi.

În acest sens, instanţa face trimitere la declaraţiile succesive date de martorul denunţător D. pe parcursul procesului penal.

Declaraţia din 03 februarie 2016:

„După iniţierea procedurii pentru proiectul de management al traficului în mun. Iaşi, am avut mai multe întâlniri cu A., care mi-a solicitat un „comision” de 5% din valoarea contractului.”

Declaraţia din 01 noiembrie 2016:

„Cred că după încheierea contractului, posibil să se fi discutat şi înainte, A. mi-a solicitat un comision de 5% din valoarea contractului pentru faptul că mi-a făcut acea recomandare primarului Iaşiului… Discuţia de principiu cu dl A. privind comisionul de 5% a avut loc înainte de semnarea contractului, eu precizându-i dânsului valoarea aproximativă a contractului cu care urma să participăm la licitaţie… Discuţiile asupra comisionului cu dl A. au avut loc anterior încheieriicontractului, iar precizarea cifrei de 5% s-a făcut după încheierea contractului.”

Declaraţia din 12 martie 2018:

„La începutul anului 2013 inculpatul A. mi-a spus că in cazul in care va fi câştigată licitaţie de către firma mea să-i dau un comision de 5% din valoarea contractului. Referirea la comisionul de 5 % a fost făcută de către inculpatul A. înainte de încheierea contractului de managementul traficului cu Primăria municipiului Iaşi.

Declaraţia din 28 martie 2022:

„În perioada anului 2013, prima parte, am mai avut cu domnul A. câteva întâlniri şi pe alte teme, ocazie cu care mi s-a solicitat un comision de 5% din valoarea contractului pentru faptul că mi s-a făcut această introducere la domnul primar E. şi pentru a asigura o derulare în condiţii bune contractului, prin faptul că a discutat cu primarul E. şi acesta va înlesni buna derulare a contractului.”

Analizând declaraţiile succesive ale martorului denunţător D., aşa cum au fost prezentate (cu privire la data pretinderii comisionului de 5%), instanţa de control judiciar constată că acestea sunt constante şi relevă faptul că acţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii de trafic de influenţă a avut loc înainte de îndeplinirea de către funcţionarul pe lângă care s-a promis că se va interveni a actului vizat de cumpărătorul de influenţă.

Apelantul inculpat a susţinut că pentru a putea fi reţinută infracţiunea de trafic de influenţă este imperativ ca actul pentru care s-a promis influenţa să facă parte din atribuţiile de serviciu ale funcţionarului, condiţie ce nu este îndeplinită în cauză.

A susţinut apelantul inculpat, în cadrul motivelor apelului formulat, că martorul E. reprezenta, în calitate de primar, doar o autoritate executivă a Municipiului Iaşi, în timp ce autoritatea deliberativă era Consiliul Minicipal Iaşi, de altfel singura autoritate cu capacitate de folosinţă şi de exerciţiu şi, ca atare, cu putere de decizie privind încheierea unui contract, potrivit Legii nr. 215/2001 a administraţiei publice locale.

Totodată, apelantul a mai arătat că, în realitate, primarul E. nu avea atribuţii legate de încheierea contractului privind managementul traficului în Municipiul Iaşi, ci acesta a îndeplinit o simplă formalitate punându-şi semnătura pe respectivul contract, de a cărui analiză şi temeinicie s-a ocupat, exclusiv, comisia de licitaţie, potrivit procedurii prevăzute de O.U.G. nr. 34/2006.

Contrar celor susţinute de apelantul inculpat în cadrul criticii analizate, martorul E. nu avea doar simple atribuţii formale, legate de semnarea contractului în calitate de reprezentant al unităţii administrativ teritoriale contractante, ci exercita atribuţii de numire a membrilor comisiei de licitaţie, sens în care avea posibilitatea concretă de a direcţiona în mod unilateral activitatea acestei comisii (aşa cum a precizat martorul, acesta a dat dispoziţie privind numirea membrilor comisiei şi, deopotrivă, a avizat referatul privind propunerea acestor membri).

Prin urmare, contrar susţinerilor apărării, Completul de 5 Judecători constată că martorul E., funcţionarul public asupra căruia s-a exercitat influenţa apelantului intimat inculpat, avea atribuţii legale privind îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea sau întârzierea câştigării licitaţiei organizate cu privire la proiectul managementului traficului rutier în Municipiul Iaşi, obiectivul urmărit de către martorul denunţător putând fi obţinut în mod indirect, prin exercitarea de către primarul Municipiului Iaşi a atribuţiilor privind stabilirea componenţei comisiei de licitaţie.

De altfel, instanţa de control judiciar constată că, prin decizia penală nr. 766/A din 05 august 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2015, s-a dispus condamnarea inculpatului E., primarul municipiului Iaşi, pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită în legătură cu acelaşi contract privind managementul traficului din municipiul Iaşi care face şi obiectul prezentei cauze.

În cauza anterior menţionată, curtea de apel a reţinut, cu titlu definitiv, că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, statuând că iniţiativa întregii activităţi infracţionale, concretizată prin pretinderea procentului de 10% din valoarea contractului „Sistem de management de trafic în municipiul Iaşi”, a aparţinut inculpatului E., în vara anului 2013, anterior încheierii sale, infracţiunea de luare de mită consumându-se în momentul în care acţiunea de pretindere a inculpatului E. a ajuns la cunoştinţa inculpaţilor J. şi D., în condiţiile în care atribuţiile de serviciu ale inculpatului E. se circumscriu semnării contractului şi aprobării efectuării plăţilor, potrivit art. 62 pct. 1 din Legea nr. 215/2001 şi art. 63 pct. 4 lit. a) din Legea nr. 215/2001.

Or, în condiţiile în care s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat că funcţionarul public care a încheiat contractul „Sistem de management de trafic în municipiul Iaşi”, respectiv primarul municipiului Iaşi, E. (cu privire la care în prezenta cauză se susţine că nu avea atribuţii), a săvârşit infracţiunea de luare de mită, deci sunt întrunite toate elementele constitutive ale infracţiunii de corupţie, instanţa de apel constată că susţinerile apărării, în sensul că actul pentru care s-a promis influenţa nu făcea parte din sfera de atribuţii ale aceluiaşi funcţionar, E., sunt nefondate.

În ceea ce priveşte motivul de apel referitor la greşita individualizare a pedepsei aplicate de către prima instanţă, formulat de către apelantul intimat inculpat, instanţa de control judiciar apreciază că acesta trebuie analizat deopotrivă cu criticile similare, dar în sens contrar, invocate de către Ministerul Public.

În acest sens, se constată că, în timp ce apelantul intimat inculpat a solicitat reindividualizarea judiciară a pedepsei, prin reducerea cuantumului acesteia, cu aplicarea art. 91 din C. pen., în sensul suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, Ministerul Public a susţinut, dimpotrivă, că se impune majorarea pedepsei aplicate inculpatului la un cuantum de 5 ani, orientat spre media maximului special al pedepsei, în considerarea calităţii de demnitar (parlamentar şi ministru) deţinute de acesta, o astfel de pedeapsă putând da eficienţă, în mod corespunzător, criteriilor de individualizare a pedepsei prevăzute de dispoziţiile art. 74 C. pen.

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, contrar susţinerilor formulate atât de către apelantul intimat inculpat, cât şi de către Ministerul Public, constată că operaţiunea de individualizare judiciară a pedepsei a fost corect realizată de către prima instanţă, pornind de la limitele speciale ale pedepsei stabilite potrivit dispoziţiilor art. 291 C. pen., raportat la dispoziţiile art. 6 şi 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 şi cu luarea în considerare a criteriilor de individualizare prevăzute de art. 74 C. pen.

Astfel, se constată că prima instanţă a analizat atât circumstanţele reale ale săvârşirii faptei, cât şi circumstanţele ce îl caracterizează pe apelantul intimat inculpat.

Criteriile de individualizare analizate au vizat, în mod corespunzător, tipul valorilor sociale vătămate şi, deopotrivă, periclitate (referitoare la încrederea în prestigiul autorităţii şi credibilităţii autorităţilor statului), caracterul complex al faptelor săvârşite (modul premeditat şi minuţios în care inculpatul a conceput şi pus în aplicare întreaga activitate infracţională, a disimulat preţul traficului de influenţă prin încheierea unui contract fictiv de consultanţă, apelând în acest sens la persoane interpuse, în scopul ascunderii caracterului infracţional), sumele mari pretinse (5% dintr-un contract ce valora aproximativ 69 milioane de RON) şi primite în schimbul traficării influenţei (303.118 RON), consecvenţa şi durata semnificativă a intervalului în care banii au fost primiţi, dar şi calitatea deţinută de apelant la data săvârşirii faptelor, aceea de parlamentar (ulterior devenit ministru al Energiei), care presupunea, contrar faptelor săvârşite, respectarea valorilor şi regulilor de drept şi sociale pe care apelantul era chema să le protejeze.

Nu în ultimul rând, instanţa de fond a avut în vedere, în mod justificat, efectele fenomenului corupţiei în rândul funcţionarilor de rang înalt şi a demnitarilor statului, precum şi ecoul important pe care aceste fapte îl produc în societate, determinând, în lipsa unei sancţiuni corespunzătoare, diminuarea prestigiului autorităţilor şi instituţiilor publice, a încrederii cetăţenilor în autoritatea statului şi în capacitatea acestuia de a se autoregla, precum şi perturbarea gravă a derulării relaţiilor sociale la nivel instituţional şi interpersonal.

Totodată, instanţa de fond a ţinut cont şi de împrejurarea că apelantul intimat inculpat nu are antecedente penale, este o persoană cu un nivel ridicat de educaţie şi se bucură de o situaţia familială stabilă.

Înalta Curte, Completul de 5 judecători apreciază, în acest context, contrar susţinerilor Ministerului Public, că durata pedepsei stabilite este suficientă pentru asigurarea scopului general al unei sancţiuni penale, cu atât mai mult cu cât modalitatea de executare aleasă de prima instanţă a fost, în mod justificat, aceea a executării în regim de detenţie, considerându-se, în mod corect, că în raport cu gravitatea faptelor săvârşite, scopul educativ şi preventiv al pedepsei aplicate apelantului intimat inculpat nu poate fi atins decât prin privare de libertate.

Pe de altă parte, în considerarea aceloraşi argumente, apreciază că o eventuală reducere a duratei pedepsei şi modificare a modalităţii de executare a acesteia nu sunt de natură să asigure în mod efectiv atingerea scopului preventiv educativ al pedepsei, critica inculpatului fiind nefondată sub acest aspect.

În concluzie, Completul de 5 Judecători va menţine cuantumul pedepsei stabilite de către prima instanţă pentru infracţiunea de care se face vinovat apelantul inculpat, precum şi modalitatea de executare a acesteia, în regim de detenţie.

Se va menţine şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), C. pen. pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei principale, precum şi pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), C. pen. pe durata executării pedepsei închisorii, având în vedere natura şi gravitatea infracţiunii comise în timp ce exercita o funcţie de demnitate publică, împrejurările cauzei şi persoana inculpatului. Faţă de aceste aspecte, interzicerea distinctă şi a dreptului prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. k) din C. pen. nu este necesară, funcţia de conducere interzisă de acest text circumscriindu-se dispoziţiilor art. 66 alin. (1) lit. a) C. pen., iar, în cazul dreptului prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. g) din Codul, nu este îndeplinită condiţia ca inculpatul să se fi folosit de funcţiile deţinute în cadrul partidului din care făcea parte.

În consecinţă, având în vedere considerentele anterior expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., va admite apelul formulat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 305 din data de 26 mai 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2016, va desfiinţa, în parte, sentinţa atacată şi, rejudecând:

Va înlătura din conţinutul pedepselor complementare şi accesorii aplicate inculpatului interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. g), k) din C. pen.

Va înlătura dispoziţia privind confiscarea de la inculpat a sumei de 30.000 euro.

Va înlătura dispoziţia privind plata cheltuielilor judiciare din cauţiunea în valoare de 150.000 RON, instituită prin ordonanţa nr. 961/P/2015 din 04.05.2016, cât şi dispoziţia privind restituirea sumei de 132.000 RON din cuantumul cauţiunii, având în vedere că prin încheierea din data de 28 februarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 Judecători a dispus restituirea cauţiunii în valoare de 150.000 RON instituită prin Ordonanţa nr. 961/P/2015 din 04.05.2016 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei faţă de inculpatul A..

Va menţine măsura asiguratorie dispusă prin ordonanţa nr. 961/P/2015 din data de 09.06.2016 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei asupra bunurilor imobile aflate în proprietatea inculpatului A., până la concurenţa sumei de 303.118 RON.

Va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului A. durata de timp cât acesta a fost încarcerat în baza deciziei nr. 118 din 28 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători în dosarul nr. x/2017, respectiv de la data de 28 iunie 2018 la 19 decembrie 2018.

Va menţine restul dispoziţiilor din sentinţa apelată care nu sunt contrare prezentei decizii.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, apelul formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva aceleiaşi sentinţe.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelurilor vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. Admite apelul formulat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 305 din data de 26 mai 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2016.

Desfiinţează, în parte, sentinţa atacată şi, rejudecând:

Înlătură din conţinutul pedepselor complementare şi accesorii aplicate inculpatului interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. g), k) din C. pen.

Înlătură dispoziţia privind confiscarea de la inculpat a sumei de 30.000 euro.

Menţine măsura sechestrului asigurător, dispusă prin ordonanţa nr. 961/P/2015 din data de 09.06.2016 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, până la concurenţa sumei de 303.118 RON.

Înlătură dispoziţia privind plata cheltuielilor judiciare din cauţiunea în valoare de 150.000 RON, instituită prin ordonanţa nr. 961/P/2015 din 04.05.2016, cât şi dispoziţia privind restituirea sumei de 132.000 RON din cuantumul cauţiunii.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului A. perioada executată de la data de 28 iunie 2018 la 19 decembrie 2018.

Menţine restul dispoziţiilor din sentinţa apelată care nu sunt contrare prezentei decizii.

II. Respinge, ca nefondat, apelul formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva aceleiaşi sentinţe.

III. În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelurilor rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 noiembrie 2022.