Asociația Forumul Judecătorilor din România avertizează din nou în privința efectelor pe care le vor produce modificările aduse legilor justiției în privința promovării în grade/funcții de execuție a judecătorilor, cu ocazia punerii în dezbatere publică a Regulamentului Secției de Judecători a Consiliul Superior al Magistraturii privind organizarea și desfășurarea concursului de promovare a judecătorilor, cu observațiile formulate în Comisia nr. 2 din 3 iunie 2019 – https://www.csm1909.ro/PageDetails.aspx?Type=Title&FolderId=7119 .
Promovarea efectivă a judecătorilor, în modalitatea propusă, cu două trepte succesive (în grad, respectiv în funcție), va deveni treptat tributară unei subordonări ierarhice inadmisibile pentru judecători și va determina practic un fel de ”baronizare” a sistemului judiciar.
Astfel, noua variantă normativă a examenului de promovare în funcții de execuție a judecătorilor transformă examenul de promovare pe loc într-unul prealabil și necesar pentru promovarea efectivă, ultima devenind o procedură subiectivă, aflată la latitudinea unor judecători ai instanței la care se solicită promovarea.
- O astfel de modificare nu ţine seama de jurisprudența Curții Constituționale. Potrivit Deciziei nr.413 din 19 iunie 2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.45 teza finală din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.897 din 24.10.2018, în mod tradițional în România, ”promovarea în funcție a judecătorilor este strâns legată de nivelul instanței judecătorești la care aceștia funcționează. Astfel, în materie de promovare pe funcții de execuție, regula este aceea a promovării efective, în sensul că un judecător care funcționează la judecătorie sau tribunal, așadar cu grad profesional aferent acestora, pentru a funcționa la o instanță judecătorească imediat superioară în grad trebuie să candideze și să promoveze concursul pe post și, ca urmare a obținerii postului, dobândește gradul profesional superior aferent tribunalului sau curții de apel. Este de observat că însuși legiuitorul folosește noțiunea de promovare în funcție, iar odată ce judecătorul a promovat, dobândește rangul și celelalte drepturi aferente acesteia. Prin urmare, gradul profesional este un element component al funcției, și nu invers. De la această regulă, legiuitorul, pentru asigurarea funcționalității și bunei administrări a sistemului instanțelor judecătorești, a reglementat o excepție, și anume promovarea pe loc, văzută ca un mecanism care asigură, la nevoie, completarea funcțiilor rămase vacante la nivelul tribunalului sau curții de apel. Acest mecanism presupune dobândirea gradului profesional superior aferent tribunalului sau curții de apel, fără a funcționa efectiv la instanța judecătorească corespunzătoare. Este o derogare de la situația premisă care leagă gradul profesional de funcția exercitată la o instanță judecătorească de un anumit nivel și permite obținerea gradului profesional distinct de funcția respectivă. Această excepție este justificată de menținerea funcționării instanțelor judecătorești de nivel superior în cazul vacanței unor funcții la nivelul acestora, de necesitatea ocupării posturilor neocupate ca urmare a unor ieșiri individuale din sistemul instanțelor judecătorești. Se constituie astfel un corp de rezervă care poate răspunde imediat, permanent și continuu necesităților și provocărilor determinate de fluctuațiile de personal din cadrul instanțelor judecătorești. Prin urmare, schema de personal a instanțelor judecătorești nu poate fi concepută fără acest corp de rezervă, ale cărui dimensiuni le stabilește Consiliul Superior al Magistraturii. O asemenea competență a Consiliului Superior al Magistraturii derivă din prevederile art.125 alin.(2) din Constituție, potrivit cărora propunerile de numire, precum și promovarea, transferarea și sancționarea judecătorilor sunt de competența Consiliului Superior al Magistraturii, în condițiile legii sale organice. Această excepție de la regulă nu poate fi generalizată (…). S-ar ajunge la situația în care toți judecătorii ar dobândi per absurdum grad profesional de curte de apel și ar continua să funcționeze la judecătorii sau tribunale, ceea ce ar echivala cu o denaturare a sistemului de promovări pe funcții de execuție. S-ar ajunge la o promovare în grade profesionale, și nu în funcții de execuție. Or, funcția de judecător la o instanță judecătorească de un anumit nivel este cea care conferă gradul profesional corespunzător.”
Prin urmare, promovarea pe loc a magistraţilor reprezintă, în mod tradițional în România, o excepție şi nu poate deveni o regulă, nici măcar o treaptă necesară pentru promovarea efectivă.
Astfel, modificările legislative adoptate în cursul anului 2018 se îndepărtează de la logica promovării în funcție a judecătorilor. Practic judecătorul va deține gradul profesional aferent instanței superioare (de tribunal, de curte de apel), dar nu va avea esența acestuia, respectiv dreptul de funcționare la acea instanță, drept ce va putea fi dobândit abia după o nouă selecție, subiectivă și formală.
De altfel, condiția obținerii prealabile a gradului profesional corespunzător instanței la care se solicită promovarea efectivă reprezintă o îngrădire neproporțională a dreptului la muncă. Gradele ierarhice în sistemul magistraturii din România sunt legate de ”ierarhia instanțelor”, nu pot fi independente de aceasta.
- Instituirea unei proceduri de promovare efectivă exclusiv prin evaluarea activității și a conduitei candidaților din ultimii 3 ani, realizate prin consultarea judecătorilor de la instanțele superioare, analiză de acte redactate de candidați și interviu, în cadrul unor comisii de evaluare propuse de președinții instanțelor la care se solicită promovarea efectivă, va determina treptat apariția unor atitudini de subordonare ierarhică față de judecătorii de la instanțele superioare și față de colegii care vor ocupa funcții de conducere.
Potrivit Principiilor Fundamentale privind Independența Judecătorilor, adoptate de Congresul al VII-lea al Națiunilor Unite, aprobate prin rezoluțiile Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite nr. 40/32 din 29 noiembrie 1985 și 40/146 din 13 decembrie 1985, „cei selectați pentru funcțiile de judecător vor fi persoane integre și competente, având pregătire adecvată sau calificare juridică. Orice metodă de selecție și de promovare a judecătorilor/procurorilor va fi elaborată astfel încât să nu permită numirile pe motive necorespunzătoare” (pct. 10). De asemenea, la pct. 13 se prevede că „promovarea judecătorilor, oriunde există un astfel de sistem, trebuie să aibă la bază factori obiectivi, în special calificarea profesională, integritatea și experiența.”
Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a recomandat guvernelor statelor membre să adopte sau să consolideze toate măsurile necesare pentru promovarea rolului judecătorilor, în mod individual, dar și al magistraturii, în ansamblu, în vederea promovării independenței acestora, aplicând, în special, următoarele principii: (…) I.2.c. „orice decizie referitoare la cariera profesională a judecătorilor trebuie să se bazeze pe criterii obiective, selecția și promovarea judecătorilor trebuie să se facă după meritele și în funcție de pregătirea profesională, integritatea, competența și eficiența acestora”. (Recomandarea nr. (94)/12 din 13 octombrie 1994, cu privire la independența, eficiența și rolul judecătorilor)
Orice „criterii obiective” care caută să garanteze că selectarea și cariera judecătorilor se bazează pe merite, ținând cont de pregătirea profesională, integritate, capacitate și eficiență” nu pot fi definite decât în termeni generali. Se urmărește în primul rând conferirea unui conținut aspirațiilor generale spre „numirea pe baza de merit” și „obiectivism”, alinierea teoriei la realitate. Standardele obiective se impun nu numai pentru a exclude influențele politice, și pentru a preveni riscul apariției favoritismului, conservatorismului și a „nepotismului”, care există în măsura în care numirile sunt făcute într-o maniera nestructurată. Deși experiența profesională corespunzătoare este o condiție importantă pentru promovare, vechimea în muncă, în lumea modernă, nu mai este general acceptată ca principiu dominant de determinare a promovării.
În cazul promovării efective, prin Regulamentul propus de Secția pentru judecători a CSM, este eliminat în totalitate examenul pe criterii meritocratice, devenind prioritare aprecierile subiective ale membrilor unei comisii desemnate la propunerile președinților curților de apel, fiind solicitate cu prioritate opinii consultative ale judecătorilor din cadrul acelorași curți de apel cu privire la candidații înscriși, obținerea unei opinii favorabile propulsând din start, cu 10 puncte un candidat, fără vreo justificare obiectivă. Promovarea efectivă se bazează, totodată, pe evaluarea actelor/hotărârilor judecătorești din ultimii 3 ani de activitate, din care comisia alege aleatoriu 10 hotărâri pentru analiză, depunctarea putând fi realizată prin alegerea unor hotărâri mai puţin relevante în privința complexității, experienței judecătorului și calității muncii depuse de acesta. De asemenea, candidatul nu poate contesta modul de alegere a hotărârilor.
Așa cum arată constant Comisia de la Veneția, criteriile propuse care stau la baza analizei hotărârilor nu pot argumenta promovarea meritocratică în funcții de execuție a judecătorilor. Toate criteriile propuse de regulament pot avea relevanță doar asupra evaluării periodice a judecătorilor (și acestea fiind aplicabile raportat la caracteristicile fiecărei instanțe în parte – numărul de judecători, volumul de lucru din perspectiva numărului de dosare și a complexității etc.).
”Evaluările periodice ale performanțelor unui judecător sunt instrumente importante pentru ca judecătorul să-și îmbunătățească activitatea și pot, de asemenea, să servească drept bază pentru promovare (așadar nu pot servi drept criteriu principal de promovare, ci doar ca o bază, spre exemplu accederea la nivelul examenului scris după obținerea calificativelor bine sau foarte bine în urma evaluării hotărârilor este suficientă). Este important ca evaluarea să fie în primul rând calitativă și să se concentreze asupra competențelor profesionale, personale și sociale ale judecătorului. Nu ar trebui să existe nicio evaluare pe baza conținutului deciziilor și soluțiilor, nici ținând seama de criterii cantitative cum ar fi numărul de achitări sau casări, care ar trebui evitate ca bază standard pentru evaluare.” (CDL-AD (2011)012, Aviz comun al Comisiei de la Veneția și OSCE/Biroul pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului referitor la legea constituțională privind sistemul judiciar și statutul judecătorilor din Kazahstan, par.55).
Menționăm, de asemenea, că modalitatea de realizare a examenului de promovare în legislația anterioară a cumulat recomandările Comisiei Europene formulate de-a lungul timpului în cadrul rapoartelor MCV, ca materializare a obligației pe care România și-a asumat-o la momentul aderării de a crea un corp al magistraților recrutat exclusiv pe criterii de performanță.
Astfel, în Raportul din 22.07.2009 privind progresele realizate de România în cadrul Mecanismului de cooperare și verificare se consemna că “Au avut loc proceduri de numire și s-au organizat noi concursuri în conformitate cu obiectivele stabilite de asigurare a obiectivității și a înaltei calificări a personalului”[1] .
Același tip de raport concluziona, în anul 2011, în cadrul recomandării privind răspunderea sistemului judiciar, ca fiind necesară “dovedirea unui istoric de decizii de management în sistemul judiciar adoptate în mod transparent și obiectiv, spre exemplu, prin numiri, decizii disciplinare, evaluări și prin sistemul de promovare la Înalta Curte de Casație și Justiție”[2].
În implementarea acestor recomandări, Legea nr. 300/2011, care a modificat Legea nr. 303/2004, privind modalitatea de promovare la Înalta Curte de Casație și Justiție, consemna în expunerea de motive că “atât interviul, ca procedeu de promovare la instanța supremă, cât și lipsa unei proceduri propriu-zise de verificare a competenței profesionale a candidaților, nu asigură cerințele necesare de transparență și obiectivitate pentru promovarea în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție. Aceste aspecte au făcut obiectul criticilor constante ale magistraților și ale unor asociații profesionale ale acestora, care au solicitat amendarea legii în vederea garantării promovării în funcția de judecător la instanța supremă pe criterii de competență și în mod transparent, iar necesitatea remedierii acestor deficiențe a fost subliniată și de către Comisia Europeană”. Drept urmare, respectiva lege a introdus concursul ca mod de promovare la instanța supremă, alcătuit din probele componente ale evaluării hotărârilor judecătorești redactate, a unui interviu susținut în fața Plenului CSM, nu doar a Secției pentru judecători și a unei probe scrise, cu caracter teoretic și practic, care a fost abandonată prin noile modificări legislative.
Atât timp cât România face încă obiectul monitorizării asigurării unei justiții independente, prin intermediul Mecanismului de cooperare și verificare, apreciem că validitatea criteriilor ce au determinat modificarea Legii nr. 303/2004 în anul 2011, potrivit recomandărilor Comisiei Europene și solicitărilor magistraților, își păstrează pe deplin valabilitatea şi astăzi, pentru toate concursurile de promovare din magistratură.
Evaluările hotărârilor judecătorești nu pot constitui bază de promovare la instanța superioară, ci doar un instrument pentru a asigura îmbunătățirea calității actului de justiție privită ca sistem, în raport de fiecare instanță în parte. Propunerile din Regulament stabilesc însă un standard dublu în materie de evaluare a activității judecătorilor: pe de o parte, trebuie îndeplinită condiția obținerii calificativului foarte bine la ultima evaluare, pe de altă parte, judecătorul este evaluat pe bază de punctaj de o altă comisie în vederea promovării, anihilând astfel orice calificativ obținut anterior. Tot un dublu standard e instituit și în privința aprecierii conduitei judecătorului – în cadrul unui interviu în fața unei comisii propuse de președintele curții de apel – când deși judecătorul nu a fost sancționat disciplinar timp de 3 ani (conduita sa fiind așadar prezumată ireproșabilă), în urma interviului aceasta este reevaluată, neobținerea punctajului indicând semne de întrebare.
- În plus, reglementarea procedurilor de promovare a judecătorilor printr-un act normativ inferior legii, care completează evident dispozițiile acesteia din urmă, încalcă normele constituționale ce au în vedere statutul profesiei.
Procedura de desfășurare a concursului sau examenului de promovare a judecătorilor și procurorilor trebuie stabilită prin lege, ținând de organizarea Consiliului Superior al Magistraturii, lato sensu, iar statutul magistratului neputând fi inferior statutului funcționarului public, chiar în lipsa unei reglementări distincte. Prin Decizia nr. 818 din 7 decembrie 2017, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.69 alin.(5) din Legea nr.188/1999. În motivarea soluției de admitere, Curtea a reținut că soluția legislativă cuprinsă în art.69 alin.(5) din Legea nr.188/1999, referitoare la aprobarea prin hotărâre a Guvernului a metodologiei de evaluare a performanțelor profesionale individuale ale funcționarilor publici, este neconstituțională, deoarece, în esența sa, evaluarea activității și a conduitei unui funcționar public ține de statutul acestuia și, prin urmare, trebuie reglementată, potrivit art.73 alin.(3) lit.j) din Constituție, prin lege organică. Mai mult, prin reglementarea aspectelor esențiale ale evaluării, prin hotărâre de Guvern, sunt încălcate și dispozițiile art.1 alin.(4) din Constituție referitor la principiul separației și echilibrului puterilor în stat (prin delegarea unei atribuții ce aparține în exclusivitate legiuitorului, către Guvern), precum și ale art.1 alin.(5) din Constituție, în componenta sa referitoare la previzibilitatea și accesibilitatea legii.
- Totodată, emiterea Regulamentului privind organizarea şi desfăşurarea concursului de promovare a judecătorilor de Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii încalcă dispozițiile art. 125 alin. (2), art. 133 alin. (1), precum și art. 134 alin. (2) și (4) din Constituția României.
Curtea Constituțională a precizat, prin Decizia nr.331 din 3 aprilie 2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.29 alin.(7), art.35 raportat la art.27 alin.(3) și art.35 lit.f) din Legea nr.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii și art.52 alin.(1) din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, că dispozițiile art.35 raportate la dispozițiile art.27 alin.(3) din Legea nr.317/2004 dau expresie atribuțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, așa cum au fost acestea reglementate prin art.134 din Legea fundamentală.
Constituția prevede în mod expres doar pentru atribuția referitoare la îndeplinirea rolului de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și a procurorilor că realizarea acesteia se face de Consiliu prin secțiile sale (art. 134 alin. 2). O astfel de precizare lipsește însă din cuprinsul articolului art. 134 alin. (1) și (4) din Constituție. Aceste dispoziții statuează rolul Consiliului Superior al Magistraturii ca întreg, respectiv în Plenul său, în ce privește adoptarea hotărârilor, în general (atât pentru propunerea către Președintele României a numirii în funcție a judecătorilor și a procurorilor, cu excepția celor stagiari, în condițiile legii, cât și pentru alte atribuții stabilite prin legea sa organică, în realizarea rolului său de garant al independenței justiției).
Separarea competențelor decizionale referitor la cariera magistraților nu ar trebui să afecteze rolul Consiliului Superior al Magistraturii care, în componența sa plenară, reprezintă garantul independenței justiției potrivit art. 133 alin. (1) din Constituția României. Prin urmare, toate atribuțiile CSM care privesc aspectele generale și comune ale carierei magistraților și organizarea instanțelor și a parchetelor revin exclusiv competenței Plenului CSM.
Arhitectura constituțională a Consiliului Superior al Magistraturii, organ colegial, implică atacarea la Plen a hotărârilor fiecărei secții (cu excepția hotărârilor secțiilor disciplinare, tot ca urmare a excepției consacrată printr-un text constituțional). Membrii reprezentanți ai societății civile sunt excluși de la marea majoritate a deciziilor, mai ales având în vedere noua repartizarea atribuțiilor între secții, deși Consiliul Superior al Magistraturii este un organ colectiv, care trebuie să funcționeze, ca regulă, iar nu ca excepție, în compunerea tuturor membrilor săi.
Art. 125 alin. (2) din Constituție stabilește că „Propunerile de numire, precum și promovarea, transferarea și sancționarea judecătorilor sunt de competența Consiliului Superior al Magistraturii, în condițiile legii sale organice.” Așadar, legiuitorul constituant a prevăzut competența C.S.M. în componența sa plenară, doar condițiile fiind cele stabilite prin legea sa organică. Sintagma „în condițiile legii” presupune faptul că Legea fundamentală lasă posibilitatea legiuitorului organic să detalieze procedurile în vederea realizării acestor atribuții, nu să transfere înseși atribuțiile privind cariera magistraților din competența C.S.M. ca organism colegial în competența secțiilor C.S.M.
Așadar, prin lege organică nu se pot modifica rolul și atribuțiile stabilite de Constituție pentru C.S.M. ca organism colegial, respectiv pentru secțiile sale, ca structuri cu atribuții în domeniul răspunderii disciplinare. Cel mult, se pot stabili doar pentru C.S.M. ca organism colegial alte atribuții pentru realizarea rolului de garant al independenței justiției. Rearanjarea rolurilor și atribuțiilor între Plenul C.S.M. și Secțiile C.S.M. conduce la afectarea rolului constituțional al C.S.M. și la depășirea atribuțiilor constituționale specifice Secțiilor, contrar art. 125 alin. (2), art. 133 alin. (1), precum și art. 134 alin. (2) și (4) din Constituție.
Pentru a decela competențele constituționale ale celor două secții ale Consiliului Superior al Magistraturii prin raportare la rolul constituțional general al Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, trebuie interpretate dispozițiile art. 133 alin. (2) lit. a) și ale art. 134 alin. (2) din Legea fundamentală. Analiza coroborată a celor două texte constituționale relevă faptul că cele două secții ale Consiliului Superior al Magistraturii nu se compun din toți membrii CSM, ci exclusiv din cei 14 membri aleși în adunările generale ale magistraților și validați de Senat. Nouă judecători fac parte din Secția pentru Judecători și cinci procurori fac parte din Secția pentru procurori. Modul de constituire a secțiilor reflectă rolul constituțional al acestora, astfel cum este reglementat în art. 134 alin. (2) din Constituția României, potrivit căruia Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, prin secțiile sale, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică.
Rezultă, așadar, că legiuitorul constituant a stabilit în mod neechivoc faptul că rolul secțiilor din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii vizează exclusiv domeniul răspunderii disciplinare a magistraților, ca element specific, particular, al rolului general al Consiliului Superior al Magistraturii care, în ansamblul său, este garantul independenței justiției. Acesta este și motivul pentru care atunci când a utilizat sintagma Consiliul Superior al Magistraturii legiuitorul constituant a avut în vedere Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, în timp ce atunci când a reglementat răspunderea disciplinară a magistraților (și judecători și procurori) a trimis expresis verbis la secțiile Consiliului Superior al Magistraturii. Competența specială în materie disciplinară a secțiilor reprezintă o garanție semnificativă pentru asigurarea de către Consiliului Superior al Magistraturii a rolului său de garant al independenței justiției, întrucât stabilește faptul că judecătorii și procurorii vor fi judecați în materie disciplinară fără nicio influență externă, exclusiv de către proprii reprezentanți aleși, fără ca la aceste decizii să poată participa ceilalți membri ai Consiliului Superior al Magistraturii (reprezentanții societății civile, ministrul justiției, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție și procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curtea de Casație și Justiție).
Așadar, atât timp cât Constituția României a prevăzut o competență generală pentru Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, ca organ colegial și reprezentativ, și doar o competență de atribuire pentru secțiile sale, nu se poate admite ca, prin lege organică, atribuțiile stabilite la nivel constituțional pentru a fi exercitate de Plen să fie exercitate de secții și nici ca secțiile Consiliului Superior al Magistraturii să primească alte atribuții care fie sunt contrare, fie depășesc rolul lor constituțional stabilit în art. 134 alin. (2) din Constituție.
Dacă s-ar accepta posibilitatea ca atribuțiile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, deci ale Consiliului Superior al Magistraturii ca organ colectiv și reprezentativ, să fie distribuite celor două secții ale Consiliului Superior al Magistraturii, ar însemna că vor funcționa de facto două structuri de tip Consiliul Superior al Magistraturii – una pentru judecători și una pentru procurori. Pe de o parte, această soluție legislativă ar nega rolul constituțional stabilit de legiuitorul constituant pentru Consiliul Superior al Magistraturii ca unică autoritate constituțională reprezentativă pentru magistrați și, pe de altă parte, ar conduce la accentuarea semnificativă a „corporatismului” decizional al secțiilor, aspect care ar afecta nu numai independența justiției, dar și principiul constituțional al cooperării loiale în cadrul autorității judecătorești, această cooperare loială rezultând din faptul că deciziile care privesc independența autorității judecătorești, cu excepția celor în materie disciplinară, se iau în Plen, cu participarea reprezentanților magistraților, dar și a reprezentanților instituțiilor cu atribuții semnificative în cadrul și cu privire la autoritatea judecătorească (președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curtea de Casație și Justiție și ministrul justiției).
Din dispozițiile constituționale care stabilesc rolul și atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii, ținând cont de caracterul colegial și reprezentativ al acestei autorități constituționale, precum și de rolul constituțional al secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii rezultă că legiuitorul constituant a instituit o autoritate constituțională în sfera autorității judecătorești care exercită colectiv, în ansamblul său, o serie largă de atribuții constituționale și legale, în timp ce secțiile exercită doar acele atribuții pe care Constituția le-a încredințat în mod expres acestora, precum și alte atribuții de natură legală, dar care sunt în strânsă legătură cu rolul constituțional prevăzut în art. 134 alin. (2) din Constituție. În alte sisteme constituționale, unde constituantul a intenționat să marcheze o distincție netă între corpul profesional al judecătorilor și corpul profesional al procurorilor, au fost create chiar prin Legea fundamentală consilii judiciare distincte.
În concluzie, noua variantă normativă a examenului de promovare în funcții de execuție a judecătorilor, care nesocoteşte progresele realizate în cadrul Mecanismului de cooperare şi verificare, derulat de Comisia Europeană, va conduce treptat practic la subordonarea judecătorilor față de colegii din instanțele superioare, urmând a declanșa un sentiment acut de inapetență față de accederea la instanțele superioare din partea unui număr mare de judecători competenți profesional, respectiv o atitudine dezaprobatoare a colegilor față de judecătorii eventual respinși, care se vor simți umiliți și descalificați din punct de vedere profesional, prin participarea la un concurs care nu poate fi caracterizat prin meritocraţie.
Asociația Forumul Judecătorilor din România respinge modalitățile propuse de promovare a judecătorilor, atrăgând, totodată, atenția și asupra chestiunii eliminării integrale a Institutului Național al Magistraturii din procedura de desfășurare a promovării efective, cu neglijarea rolului său în sistemul judiciar.
De asemenea, nu putem să nu observăm că un text atât de important pentru cariera și independența judecătorilor este adoptat de CSM în procedura urgentă, asemeni lucrărilor Comisiei speciale din Parlament (”Comisia Iordache”), cu o consultare mai mult formală a judecătorilor, fără a exista nicio garanție că opiniile lor sunt în mod real avute în vedere și discutate.
Solicităm Secției pentru judecători a CSM să revină asupra propunerilor și să ia în considerare observațiile Comisiei Europene și ale GRECO cu privire la promovarea pe baze meritocratice, necesar a fi realizată prin inițierea unor proiecte de înlăturare a dispozițiilor actuale din legile justiției și demararea unor noi discuții cu magistrații în privința unor modalități de promovare care să răspundă necesităților sistemului judiciar din România și să asigure formarea unui corp judiciar independent și profesionist.
Asociația Forumul Judecătorilor din România
judecător Dragoș Călin, co-președinte
judecător Anca Codreanu, co-președinte
[1] https://ec.europa.eu/transparency/regdoc/rep/1/2009/RO/1-2009-401-RO-F1-1.Pdf
[2] https://ec.europa.eu/transparency/regdoc/rep/1/2011/RO/1-2011-460-RO-F2-1.Pdf
No related posts.
2 Comments