În hotărârea din cauza Momčilović c. Croației (cererea nr. 11239/11), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis, în unanimitate, că nu a fost încălcat articolul 6 (dreptul de accesul la o instanță) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Cauza viza dispoziția din legea croată care condiționează accesul la o instanță civilă de încercarea anterioară de a soluționa litigiul pe cale amiabilă.
Domnul și dna Momčilović, precum și fiul lor – reclamanții – s-au plâns de faptul că instanțele naționale au refuzat să examineze fondul cererii de despăgubire introdusă împotriva statului ca urmare a morții rudei lor, deoarece nu au încercat să soluționeze litigiul pe cale amiabilă cu autoritățile responsabile, înainte de a introduce cererea de chemare în judecată. Conform prevederilor din Legea privind procedura civilă, un reclamant care intenționează să depună o acțiune civilă împotriva Republicii Croația trebuie să formuleze în prealabil o cerere de soluționare la Procuratura Generală competentă.
Curtea a constatat, în special, că ingerința privind accesul reclamanților la instanță, și anume obligația de a parcurge o procedură de soluționare amiabilă înainte de a introduce o acțiune de despăgubire împotriva statului era prevăzută prin lege (Legea de procedură civilă) cu scopul de a evita multiplicarea cererilor și acțiunilor împotriva statului la instanțele naționale, promovând astfel interesele economiei și eficienței judiciare. Chiar și în cazul în care instanțele naționale refuzau să soluționeze acțiunea civilă a reclamanților, ca urmare a neîndeplinirii procedurii prealabile la Procuratură, reclamanții aveau posibilitatea să se conformeze cerinței de reglementare amiabilă și, în cazul neajungerii la o înțelegere, să depună o nouă acțiune civilă la instanță în termenul prevăzut de legea națională. Reclamanții nu au utilizat această posibilitate și, prin urmare, au determinat o situație în care au împiedicat efectiv instanțele naționale să soluționeze fondul cauzei lor.
Această hotărâre este interesantă deoarece se referă la demersurile Consiliului Europei privind oportunitatea încurajării procedurilor alternative de soluționare a litigiilor pentru reducerea volumului de muncă excesiv în instanțele de judecată.
Reclamanții sunt trei cetățeni croați – Barica și Nikola Momčilović, soț și soție, care s-au născut în anul 1938, și fiul lor, Darko Momčilović, care s-a născut în anul 1963. Toți locuiesc în Karlovac (Croația).
La 1 aprilie 1993, fiica, respectiv sora reclamanților a fost ucisă într-un bar de un soldat din armata croată. Soldatul a fost ulterior găsit vinovat de omor și condamnat la opt ani de închisoare; această hotărâre a fost ulterior confirmată prin recurs în februarie 1994, iar pedeapsa a crescut la nouă ani.
În ianuarie 1998, reclamanții Barica și Nikola Momčilović au încercat să soluționeze cererea de despăgubire pentru uciderea fiicei lor la Procuratură, așa cum prevedea Legea privind serviciul militar în vigoare în acel moment. Când această cerere a fost respinsă, au introdus în fața instanțelor naționale un o primă acțiune civileă care, din cauza faptului că reprezentantul reclamanților nu s-a prezentat la mai multe ședințe de judecată și că nici reclamanții nu și-au asigurat propria participare la proces, s-a perimat.
În mai 2005, aceștia au introdus o altă acțiune civilă în fața instanțelor, solicitând despăgubiri din partea statului și a asasinului fiicei lor. Cu toate acestea, cererea lor a fost, în cele din urmă, respinsă în aprilie 2013 de Curtea Supremă, deoarece nu au încercat să soluționeze litigiul pe cale amiabilă, împreună cu autoritățile responsabile, înainte de introducerea procedurii contencioase. Conform prevederilor din Legea privind procedura civilă introduse în anul 2003, un reclamant care intenționează să depună o acțiune civilă împotriva Republicii Croația trebuie să formuleze mai întâi o cerere prealabilă de soluționare la Procuratura Generală competentă.
Invocând art.6 par.1 din Convenție (accesul la justiție), reclamanții au susținut că această condiție impusă de Legea privind procedura civilă a constituit o ingerință disproporționată a dreptului lor de acces la o instanță. Aceștia au susținut, în special, că au încercat deja o înțelegere amiabilă cu Procuratura în anul 1998 – înainte de a introduce ambele acțiuni civile – și că era nerezonabil să se aștepte ca aceștia să inițieze din nou o înțelegere amiabilă cu privire la aceeași cerere.
Curtea a reiterat faptul că statul de drept nu ar fi putut fi conceput fără a exista posibilitatea reclamanților de a avea acces la o instanță. Cu toate acestea, dreptul de acces la instanță nu este absolut și poate fi supus unor ingerințe legitime.
Ingerința în cazul reclamanților, respectiv obligația de a urma o procedură prealabilă de soluționare amiabilă, înainte de a formula cererea de despăgubiri împotriva statului, era prevăzută prin lege (Legea privind procedura civilă) și, după cum susține guvernul, urmărea un scop legitim, evitând multiplicarea cererilor și acțiunilor împotriva statului pe rolul instanțelor naționale, promovând astfel interesele economiei și eficienței judiciare. În acest sens, Curtea a făcut referire, în special, la demersurile Consiliului Europei privind oportunitatea încurajării procedurilor alternative de soluționare a litigiilor în vederea prevenirii și reducerea volumului de muncă excesiv în instanțele de judecată.
Într-adevăr, reclamanții înșiși nu contestau faptul că ingerința în litigiu urmărea un scop legitim, dar au susținut că nu este rezonabil să li se ceară să depună o cerere de soluționare amiabilă de două ori în privința unei acțiuni având aceeași cauză juridică. Curtea a observat că încercarea de soluționare amiabilă a reclamanților în 1998 a fost realizată în conformitate cu prevederile legii serviciului militar, în vigoare la acel moment, iar nu în temeiul dispozițiilor introduse în anul 2003, respectiv ale Legii privind procedura civilă. În ultimii cinci ani, diferite considerații sociale și juridice care reglementează activitatea Procuraturii de Stat s-ar fi putut schimba, făcând imposibil pentru Curte să speculeze care ar fi putut fi rezultatul negocierilor privind soluționarea amiabilă, dacă reclamanții ar fi încercat să le realizeze înainte de a introduce a doua acțiune civilă.
În orice caz, Curtea a constatat că nu a existat un prejudiciu juridic pentru cererea reclamanților, în timpul procedurii de soluționare amiabilă. Chiar și în cazul în care instanțele naționale refuză să soluționeze acțiunea civilă a reclamanților pentru neîndeplinirea procedurii prealabile la Procuratura de Stat, aceștia aveau, totuși, deschisă posibilitatea de a respecta procedura soluționării amiabile prealabile – care era de natură a întrerupe cursul prescripției – și, în cazul neajungerii la o înțelegere, să depună o acțiune civilă nouă la instanță, în termenul prevăzut de legea națională.
Nici reclamanții nu au specificat în ce mod cerința de instituire a procedurii de soluționare amiabilă le-a afectat în mod negativ drepturile, cu excepția posibilelor neplăceri ale unei acțiuni procedurale suplimentare. Reclamanții nu au utilizat această posibilitate și, prin urmare, au generat în esență o situație în care au împiedicat efectiv instanțele naționale să soluționeze fondul cauzei lor.
Este adevărat că, în exercitarea acestei posibilități, reclamanților li s-a cerut, în temeiul articolului 186 lit.(a) par.5 din Legea privind procedura civilă, să aștepte trei luni ca procurorul competent să decidă dacă se va ajunge la o soluționare amiabilă, înainte de a avea posibilitatea, în cazul unui rezultat nefavorabil, de a introduce cererea la instanța competentă.
Cu toate acestea, Curtea nu consideră că această perioadă este în sine excesivă, în măsura în care nu afectează însăși esența dreptului reclamanților de a avea acces la instanță. Acest lucru este valabil mai ales dat fiind faptul că nici nu poate exista un prejudiciu pentru cererea reclamanților și nici nu au fost precizate în ce mod cerința de a institui procedura prealabilă de soluționare amiabilă le-a afectat drepturile. Astfel, chiar dacă reclamanții au considerat că opțiunea de a apela din nou la procuratură înainte de a introduce o nouă cerere de despăgubire în cadrul celui de-a doua acțiuni judiciare a fost nerezonabilă, este imposibil să se identifice prejudiciul real pe care l-ar fi putut cauza, altul decât posibilele inconveniente pe care le-ar fi putut avea dacă ar fi trebuit să introducă o acțiune civilă suplimentară.
Cu toate acestea, Curtea nu este chemată să evalueze dacă sistemul judiciar intern era conceput să funcționeze în modul cel mai convenabil pentru reclamanți. Mai degrabă, rolul Curții este acela de a stabili dacă dreptul reclamanților de acces la o instanță era limitat în mod disproporționat (a se vedea Jüssi Osawe, par. 48). În cele din urmă, Curtea a notat că, chiar și atunci când Tribunalul Municipal Karlovac a declarat inadmisibilă acțiunea civilă formulată de reclamanții, întrucât nu au încercat să soluționeze prealabil cauza la Procuratura de Stat, a rămas deschisă opțiunea pentru aceștia de a respecta această cerință și de a depune o nouă acțiune civilă la instanța competentă în termen de trei luni de la pronunțarea hotărârii Tribunalul Municipal Karlovac. Cu toate acestea, reclamanții nu au recurs la această opțiune și, prin urmare, au generat în esență o situație în care au împiedicat instanțele naționale să judece fondul cauzei lor.
Prin urmare, Curtea a constatat că dreptul reclamanților de acces la o instanță nu a fost încălcat.
Rezumat realizat de Dragoș Călin. Traducere Mirela Popescu, traducător autorizat.
No related posts.