CEDO, cauza Zubko și alții c. Ucrainei, hotărârea din 26 aprilie 2006, cererile nr. 3955/04, 5622/04, 8538/04 și 11418/04
Situația de fapt
Primul, al doilea și al patrulea reclamant sunt judecători, care locuiesc în Kirovograd. Al treilea reclamant este un fost judecător, născut în 1942, și locuiește în Gayvoron, regiunea Kirovogradului.
A. Primul reclamant
În noiembrie 2002 primul reclamant a depus plângeri împotriva Ministerului Finanțelor și Trezoreriei Statului la Judecătoria Pechersky din Kiev prin care solicita plata restanțelor salariale, prime viagere și despăgubiri pentru întârzierea plății lor.
La data de 16 decembrie 2002 judecătoria a admis cererile reclamantului, obligând Ministerul Finanțelor și Trezoreriei Statului să îi plătească despăgubiri în sumă de 5,807.26 hrivne ucrainene (UAH).
La data de 9 iulie 2003 Curtea de Apel din Kiev a menținut această hotărâre, care a devenit definitivă.
La data de 11 august 2003, Serviciul de Circumscripție al Executorilor Judecătorești (”SCEJ”) a decis să nu inițieze procedurile de executare în acest caz și a informat reclamantul că ar trebuie să înainteze înscrisurile de executare către Trezoreria Statului.
La data de 22 septembrie 2003 Trezoreria Statului a refuzat să execute hotărârea, din cauza lipsei fondurilor bugetare și a declarat că Administrația Judiciară de Stat este responsabilă de punerea în executare a acesteia.
La data de 6 noiembrie 2004 reclamantul a primit suma datorată supusă judecății (ordinul de plată nr. 163), așadar procedurile de punere în executare au durat din iulie 2003 până în noiembrie 2004, aproximativ un an și 4 luni.
B. Al doilea reclamant
În noiembrie 2002 reclamanta a depus plângeri la Judecătoria Pechersky împotriva Ministerului Finanțelor și Trezoreriei Statului, prin care solicita plata întârzierilor salariale, prime viagere și despăgubiri pentru întârzierea plății.
La data de 16 decembrie 2002 judecătoria a admis cererile reclamantei, obligând Ministerul Finanțelor și Trezoreriei Statului să îi plătească despăgubiri în sumă de 10,291.61 UAH.
La data de 9 iulie 2003 Curtea de Apel a menținut hotărârea, care a devenit definitivă.
La data de 11 august 2003 SCEJ a hotărât să nu inițieze procedurile de executare în acest caz și a informat reclamanta că ar trebui să înainteze înscrisurile de executare către Trezoreria Statului.
La data de 5 februarie 2004 Trezoreria Statului a întors titlurile executorii în ceea ce privește hotărârea din 16 decembrie 2002, care a rămas neexecutată din cauza lipsei fondurilor în bugetul de stat.
La data de 15 noiembrie 2004 reclamanta a primit sumele datorate (ordinul de plată nr. 173), așadar procedurile de executare au durat din iulie 2003 până în noiembrie 2004, aproximativ un an și 4 luni.
C. Al treilea reclamant
La data de 22 martie 2000 al treilea reclamant s-a pensionat, în urma unei decizii a Radei Supreme.
În noiembrie 2001 reclamantul a depus plângeri la Judecătoria Pechersky împotriva Ministerului Finanțelor și Trezoreriei Statului, prin care solicita plata întârzierilor salariale, prime viagere și despăgubiri pentru întârzierea plății.
La 14 ianuarie 2002 Judecătoria Pechersky a admis cererile reclamantului, dispunând Ministerului Finanțelor și Trezoreriei Statului să îi plătească despăgubiri în sumă de 4,882 UAH.
La data de 8 mai 2002 Curtea de Apel a menținut hotărârea, care a devenit astfel definitivă.
La 21 mai 2003 Trezoreria Statului a refuzat să execute hotărârea din cauza lipsei fondurilor bugetare.
La data de 8 septembrie 2003 Departamentul de Justiție al orașului Kiev a informat reclamantul că hotărârea nu poate fi executată din cauza lipsei fondurilor bugetare de stat pentru asemenea cheltuieli.
La data de 8 septembrie Șeful Adjunct al Administrației Judiciare de Stat a informat reclamantul că administrația judiciară nu poate fi obligată la plata unor datorii care au fost efectuate înainte ca aceasta să fie stabilită.
La 22 decembrie 2003 SCEJ hotărât să nu inițieze procedurile de executare a titlurilor reclamantului pe motiv că nu sunt suficiente fonduri bugetare în Trezoreria Statului pentru executarea unor asemenea hotărâri.
La 6 noiembrie 2004 reclamantul a primit suma acordată prin hotărârea din 14 ianuarie 2002 (ordinul de plată nr. 163)
La data de 30 noiembrie 2004 reclamantul a primit suma datorată printr-un ordin de plată (nr. 3698) în contul lui bancar. Procedurile de punere în executare au durat din mai 2002 până în noiembrie 2004, aproximativ 2 ani și 6 luni.
Cu privire la admisibilitate
Primul, al doilea și al patrulea reclamant au invocat întârzierea în executarea hotărârilor Tribunalului Pechersky din Kiev pronunțate la data de 16 decembrie 2002. Al treilea reclamant a invocat întârzierea în executarea hotărârii Tribunalului Pechersky din Kiev pronunțată la data de 14 ianuarie 2002.
Al doilea reclamant a invocat că ea nu a avut parte de o cale de atac eficientă în ceea ce privește plângerea sa, conform art. 6 par. 1 din Convenție, cu privire la o întârzierea în executarea hotărârilor pronunțate în favoarea sa, încălcând art. 13 din Convenție.
Obiecția preliminară a Guvernului cu privire la toate cererile referitoare la epuizarea căilor de atac interne și admisibilitatea ratione personae
Guvernul a susținut că reclamanții nu au epuizat căile de atac interne, așa cum nu au depus cereri la instanțele naționale în care să conteste inactivitatea Trezoreriei Statului și a Administrației Judiciare de Stat sau să solicite despăgubiri pentru proceduri inadecvate de executare sau pentru devalorizarea sumelor atribuite. Ei au mai afirmat că, odată ce hotărârea a fost executată, reclamanții nu mai sunt victime ale încălcării pe care o invocă.
Reclamanții au contestat aceste argumente.
Curtea a remarcat faptul că în repetate rânduri (a se vedea Romashov c. Ucrainei, nr. 67534/01, par. 27 și 32, 27 iulie 2004) a respins obiecții similare ale Guvernului. Curtea nu a găsit vreun motiv pentru a devia de la jurisprudența sa și, în consecință, a respins aceste obiecții.
Aplicabilitatea art. 6 par. 1 cererilor depuse de primul, al doilea și al patrulea reclamant cu privire la neexecutarea hotărârilor definitive din 16 decembrie 2002.
Guvernul a susținut că art. 6 par. 1 din Convenție nu este aplicabil procedurilor de executare care implică primul, al doilea și al patrulea reclamant, deoarece acesta nu se aplică litigiilor dintre funcționarii publici și stat. S-a mai susținut că litigiile cu privire la aspecte de drept public nu intră în sfera de aplicare a drepturilor și obligațiilor civile.
Curtea a statuat că sistemul judiciar, odată ce nu face parte din serviciile civile de drept comun, nu face parte nici din serviciile publice. Un judecător are responsabilităţi specifice în domeniul administrării justiţiei, o sferă în care statul exercită puterile suverane. În consecinţă, judecătorul participă direct la exercitarea puterilor conferite de dreptul public şi îndeplineşte datoriile menite să protejeze interesele generale ale statului (a se vedea Pitkevich c. Rusiei (dec.), nr. 47936/99, 8 februarie 2001).
Curtea a reiterat că litigiile dintre autorităţile administrative şi angajaţii care ocupă posturi ce implică exercitarea competenţelor conferite de dreptul public nu atrag garanţiile conferite de art. 6 par. 1 (a se vedea Pellegrin c. Franţei [MC], nr. 28541/95, par. 64-67). În aceste circumstanţe, Curtea a considerat că art. 6 din Convenţie nu se aplică în cauza de faţă litigiului cu privire la achitarea beneficiilor judiciare restante între reclamanţii în cauză, care sunt judecători, şi statul ucrainean.
Respectiv, art. 6 par. 1 din Convenţie nu se aplică cauzelor depuse de primul, al doilea şi al treilea reclamant.
Rezultă că această parte a cererilor reclamanţilor este incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenţiei în sensul art. 35 par. 3 şi trebuie respinse în conformitate cu art. 35 par. 4 din Convenție.
Admisibilitatea cererii celui de-al treilea reclamantnt în temeiul art. 6 par. 1 din Convenţie
Curtea a observat că parţile nu au avut nici o obiecţie cu privire la aplicabilitatea art. 6 par. 1 din Convenţie, în ceea ce priveşte executarea hotărârilor judecătoreşti în favoarea judecătorului pensionat. Cu toate acestea, Curtea reiterează motivele în cazurile anterioare, similare împotriva Ucrainei, unde a constatat că art. 6 par. 1 sub aspectul său civil a fost aplicabil procedurilor judiciare între un funcţionar public pensionat şi fostul său angajator, când cauza litigiului a fost obligaţiile financiare restante după pensionare (a se vedea Svintitskiz şi alţii c. Ucrainei, (dec.), nr. 59312/00, 18 ianuarie 2005).
În consecinţă, Curtea a constatat că art. 6 par. 1 se aplică cererilor în legătură cu neexecutarea hotărârii definitive în favoarea celui de-al treilea reclamant.
Admisibilitatea cererilor depuse de toţi reclamanţii în ceea ce priveşte art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 din Convenţie
Pentru motivele expuse anterior cu privire la art. 6 par. 1 din Convenţie, Curtea respinge obiecţiile guvernului că această parte a cererii este inadmisibilă pe motiv de neepuizarea căilor interne de atac şi lipsa calităţii de victimă. De astfel, a constatat că guvernul nu a prezentat nicio obiecţie cu privire la admisibilitatea cererilor reclamanţilor în conformitate cu art. 1 al Protocolului nr.1. Prin urmare, Curtea a constat că aceste cereri nu sunt în mod vădit nefondate şi inadmisibile sau orice alt motiv menţionat în art. 35 din Convenţie, astfel acestea trebuie declarate admisibile.
Admisibilitatea cererii depuse de al doilea reclamant în conformitate cu art. 13 din Convenţie
În ceea ce priveşte plângerea reclamantului în conformitate cu art. 13 din Convenţie în legătură cu pretinsa încălcare a art. 6 par. 1, Curtea a constatat că art. 6 par. 1 al acestei Convenţii nu se aplică în cauza de faţă, ceea ce conduce la aceeaşi concluzie cu privire la art. 13 (a se vedea Balmer-Schafroth şi alţii c. Suedia, 26 august 1997, par. 42). Rezultă că plângerea celui de-al doilea reclamant în conformitate cu art. 13 din Convenţiei cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 par. 1 este incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenţiei în sensul art. 35 par. 3 şi trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 par. 4 din Convenție.
Asupra art. 6 par. 1 din Convenție
Guvernul a susţinut că amânarea executării hotărârii date în favoarea celui de-al treilea reclamant s-a datorat complexităţii procedurilor de executare, lipsei fondurilor la bugetul de stat şi erorilor tehnice comise de instanțele naţionale. (În special, au menţionat că pârâtul nu a fost citat corect în cauză, ar fi trebuit să fie Departamentul Trezoreriei Statului, iar nu Ministerul Finanţelor.)
Curtea a constatat că neachitarea datoriilor s-a datorat faptului că statul nu a prevăzut în bugetul de stat asemenea cheltuieli. Cu toate acestea, prin faptul că nu au luat măsurile necesare timp de 2 ani şi 6 luni pentru a se conforma cu hotărârea judecătorească definitivă din cauza de faţă, autorităţile ucrainene au încălcat prevederile art. 6 par. 1 (a se vedea Shmalko c. Ucrainei, nr. 60750/00, par. 43-47, 20 iulie 2004). Curtea a concluzionat că există o încălcare a art. 6 par. 1 din Convenţie.
Asupra art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenţie
Guvernul în afirmaţiile lor, au contestat faptul că sumele acordate de instanţele naţionale reclamanţilor constituie bunuri în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece acestea vizează plăţile pentru prestaţiile judiciare furnizate de stat. Au mai susţinut că plângerile cu privire la sumele restante acordate nici măcar nu se ridică la aşteptările dorite, aşa cum au fost îndreptate împotriva unei instituţii greşite – Ministerul Finanţelor în loc de Administraţia Judiciară de Stat. În continuare guvernul s-a referit la situaţia financiară dificilă a statului (a se vedea Raimondo c. Italiei, hotărârea din 22 februarie 1994, par. 27 şi 30) şi complicaţiile tehnice întâlnite în cursul procedurii de executare. A mai afirmat că statul a întreprins măsuri pentru a rezolva problema, astfel a făcut alocări bugetare pentru plata diverselor restanţe în sumă de 1,067,200 UAH. A mai susţinut că această hotărâre a fost executată în totalitate şi fără întârziere, şi prin urmare nu a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenţie.
Curtea atrage atenţia asupra jurisprudenţei sale cu privire la efectul imposibilităţii reclamantului de a obţine executarea unei hotărâri în favoarea sa, ce constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor sale, astfel cum a fost stabilită de art. 1 a Protocolului nr. 1 (a se vedea Burdov c. Rusiei, nr. 59498/00, par. 40, şi Jasiūnienė c. Lituaniei, nr. 41510/98, par. 45, 6 martie 2003).
Curtea a constatat că ingerinţa în drepturile reclamanţilor a fost în parte justificată de complicaţiile cu privire la alocările de fonduri pentru beneficiile judiciare şi executarea hotărârilor legate de utilizarea fondurilor bugetului de stat. Aceste complicaţii, de asemenea, legate în parte de reformele sistemului judiciar ucrainean şi introducerea schimbărilor în sistemul de administrare a finanţelor sistemului judiciar, cu transferul subsecvent al acestor funcţii de la Ministerul de Justiţie la Administraţia Juridică de Stat.
Conform opiniei Curţii, complicaţiile menţionate de Guvern au implicat în mod incontestabil un interes public, dar a împiedicat ajungerea la un echilibru just între interesele statului şi cele ale reclamanţilor, care erau responsabili de exercitarea unor funcţii publice importante în administrarea justiţiei. În special, Curtea a statuat că litigiul de faţă se referă la despăgubirea pentru neputința autorităţilor, din 1995 până în 2001, de a se conforma obligaţiilor legislative și a furniza reclamanţilor beneficiile judiciare prevăzute de Constituţie şi de Legea justiţiei. Curtea consideră că situaţia reclamanţilor, şi mai ales statutul lor sensibil ca ofiţeri judiciari independenţi, necesită ca autorităţile să execute hotărârile şi să aloce fondurile necesare în acest sens fără întârziere.
În opinia Curţii, eşecul statului de a executa este incompatibil cu necesitatea de a asigura capacitatea lor de a-şi exercita funcţiile judiciare independent şi imparţial, pentru a fi protejaţi de presiunile externe menite să influenţeze deciziile şi comportamentul lor. În legătură cu aceasta, Curtea se referă la instrumentele juridice relevante ale Consiliului Europei, ca Recomandările Comitetului de Miniştri cu privire la Independenţa, Eficienţa şi Rolul Judecătorilor şi Carta Europeană cu privire la Statutul Judecătorilor, care accentuează importanţa acestor factori.
Curtea consideră că lipsa asigurării plăţii adecvate şi la timp a remuneraţiei judecătorilor instanţelor naţionale şi incertitudinea în care aceştia din urmă au fost lăsaţi, prejudiciază echilibrul just care trebuie păstrat între cerinţele de interes public şi protecţia drepturilor reclamanţilor la respectarea bunurilor lor. În consecinţă, prin faptul că nu s-au conformat hotărârilor pronunțate în favoarea reclamanţilor, autorităţile naţionale i-au împiedicat pentru o perioadă de timp considerabilă să primească în totalitate beneficiile judiciare la care erau îndreptăţiţi prin lege, o circumstanţă de natură să împiedice exercitarea funcţiilor judiciare cu dedicaţia necesară.
Curtea consideră că imposibilitatea reclamanţilor de a obţine executarea hotărârilor date în favoarea lor de-a lungul unei perioade de 1 an şi 4 luni (în cauza primului, al doilea şi al patrulea reclamant) şi timp de 2 ani şi 6 luni (în cazul celui de-al treilea reclamant) a încălcat dreptul lor la respectarea bunurilor, în sensul art. 1 a din Protocolul adițional nr. 1 la Convenţie.
Notă: Textul face parte din lucrarea Magistratii si instantele judecatoresti in jurisprudenţa Curtii Europene a Drepturilor Omului. Hotarari relevante, coordonator Dragoș Călin. Colectiv: Luminita Gabura, Iulia Diana David, Diana Chibulcutean, Ioana Alexandra Precup, Augustina Rodica Moldovan, Oana – Maria Stefănescu, Dan Alexandru Sipos, Dumitru Cazac, Editura Universitara, Bucureşti, 2013, ISBN 978-606-591-850-4
No related posts.