CEDO, cauza Pitkevich c. Rusiei, decizia de inadmisibilitate din 8 februarie 2001, cererea nr. 47939/99 
Situația de fapt
Din 1987, reclamanta este membră a Bisericii Living Faith (Живая вера, denumită în continuare Biserica), care este parte a Uniunii Ruse a Bisericilor Evanghelice Creştine.
Din 1987 reclamanta a profesat ca judecător la Tribunalul Noyabrsk din Regiunea Autonomă Iamalia-Neneția din Rusia.
În februarie şi martie 1997 reclamanta a participat la alegerile pentru postul de primar al orașului Noyabrsk. Reclamanta susţine că unul dintre adversarii săi în campania electorală, care a și fost ulterior ales în funcția de primar, o critica frecvent în presă ca fiind un ”sectant luptând pentru putere” şi se referea la Biserică ca la o “sectă totalitară”.
Pe 9 septembrie 1997 noul primar ales a trimis o scrisoare către preşedintele Tribunalului Noyabrsk, solicitând concedierea reclamantei din sistemul judiciar pe motiv ca era „sectantă”. Un număr de persoane private s-au adresat, de asemenea, Curţii, plângându-se de performanţa reclamantei din funcţia judiciară.
Din 3 până în 6 februarie 1998 Completul de calificare judiciară a ţinut audieri pe această temă. Completul a fost compus din 4 judecători. Reprezentanţii consiliului şi autorităţile locale erau opozanți ai reclamantei. Completul a audiat-o pe reclamantă şi pe alţi martori, inclusiv funcţionari ai Consiliului Orăşenesc Noyabrsk şi din Tribunalul regional Noyabrsk, care au declarat împotriva acesteia. Completul a analizat declaraţiile scrise a 41 de persoane, cuprinzând mulți cetățeni care se plângeau de modul în care reclamanta le-a gestionat dosarele. Reclamanta afirmă că i s-a refuzat să aducă mai mulţi martori în apărarea sa.
La 6 februarie 1998, Completul de clarificare judiciară a exclus-o pe reclamantă şi i-a retras gradul al treilea de calificare ca judecător, pe motiv că şi-a pătat reputaţia de judecător şi a subminat autoritatea puterii judecătoreşti, în sensul art. 14 din Legea privind statutul judecătorilor. Completul a statuat, de asemenea, că reclamanta a încălcat Constituţia, legea privind libertatea conştiinţei şi a asocierii religioase şi Codul deontologic al judecătorului. Completul a decis că reclamanta a abuzat de poziţia sa pentru a „desfăşura activităţi în interesul bisericii” inter alia pentru a recruta, ca membri ai bisericii, mai mulţi oficiali ai Tribunalului Noyabrsk şi anumite terţe persoane, inclusiv părţi la procedurile pe care urma să le examineze. S-a statuat, de asemenea, că reclamanta a încercat, fără succes, să înscrie un număr de alte persoane, că s-a rugat în public în timpul audierilor şi că anumitor părţi le-a promis rezultate favorabile dacă se alătură Bisericii. Completul de calificări judiciare a constatat că răspunsurile negative au constituit “provocări” la adresa reclamantei, iar, drept urmare, o serie de dosare au fost amânate.
Comitetul a observat, de asemenea, că reclamanta a fost liberă sa-şi aleagă religia şi că Biserica era o organizaţie legală, înregistrată în mod corespunzător de autorităţile locale. Cu toate acestea, Comitetul a menţionat că Biserica era o „sectă purtând eticheta unei Biserici creştine, dar care nu era așa, de fapt”. Comitetul de Calificare Judiciară a confirmat, totodată, că reclamanta avea dreptul de a candida la alegerile pentru postul de primar; cu toate acestea a criticat campania electorală a reclamantei ca promovând religia, mai degrabă, decât a sublinia “dificultăţile actuale” ale societăţii şi economia statului.
Reclamanta a formulat apel la Comitetul Suprem de Calificare Judiciară al Federaţiei Ruse, susţinând în special faptul că nu a abuzat niciodată de funcție în interesul Bisericii sau promovând propria religie utilizându-şi autoritatea de judecător.
La 21 mai 1998, Comitetul Suprem de Calificare Judiciară, compus din 23 de judecători, a examinat apelul în prezenţa reclamantei şi a unui reprezentant al Comitetului Suprem de Calificare Judiciară din Regiunea Autonomă Iamalia-Neneția, care a cerut ca apelul să fie respins. Reclamanta susţine că reprezentantului său nu i-a fost permis să participe la audiere.
În timpul audierii, reclamanta nu a negat faptul că de mai multe ori a “discutat” despre moralitatea anumitor părţi de a acţiona referitor la drepturile familiei. Comitetul a respins apelul reclamantei, statuând că această cauză a fost soluţionată în mod corespunzător.
Reclamanta a formulat recurs la Curtea Supremă.
Reclamanta susţine că la 7 august 1998 Curtea Supremă a examinat recursul în prezenţa unui reprezentant al Consiliului Judiciar din Regiunea Autonomă Iamalia-Neneția şi a unui procuror, care a cerut Curţii să respingă recursul reclamantei. Reclamanta nu a fost prezentă. Curtea Supremă a respins recursul prin trimitere la explicaţiile reprezentantului consiliului judiciar şi procurorului şi concluziile anterioare ale Comitetelor. Curtea a decis că reclamanta a fost implicată în propaganda Bisericii şi intimidarea religioasă a părţilor a căror dosare urma să le examineze. Prin urmare, Curtea Supremă a decis că reclamanta oferă motive de dubiu în ceea ce priveşte imparţialitatea şi independenţa Curţii.
Reclamanta afirmă că audierea sa din faţa Curţii Supreme a fost iniţial programată pentru 11 august 1998. Cum nicio notificare de schimbare a datei nu i-a fost comunicată, s-a prezentat la data de 11 august 1998, dar a aflat că de fapt cauza fusese judecată la 7 august 1998.
Guvernul afirmă că audierea de la Curtea Supremă a fost programată şi a avut loc pe 11 august 1998.
În hotărârea scrisă a Curţii Supreme, data audierii este indicată ca fiind 7 august 1998.
Guvernul susţine că data audierii de la Curtea Supremă, adică 7 august 1998 a fost menţionată din greşeală în hotărâre, fiind ulterior corectată.
Asupra art. 6 din Convenție
Reclamanta susţine că procedurile privind stabilirea demersurilor concedierii sale erau de natură civilă şi acestea au implicat o încălcare a principiului echităţii. În particular, susţine că autorităţile judiciare disciplinare care au judecat cauza, nu au fost imparţiale, au fost influenţate de mass-media, politicienii locali şi judecători. Reclamanta se plânge, de asemenea, de faptul că martorii nu au depus jurământ, că i s-a refuzat examinarea martorilor, iar interpretarea Comitetului asupra anumitor declaraţii ale martorilor a fost nedreaptă. Reclamanta se plânge, totodată, că i-a fost refuzat dreptul de a fi reprezentată legal în faţa Comitetului Suprem de Calificare Judiciară, deoarece nu i s-a permis avocatului său să asiste la audiere. I s-a refuzat dreptul de a lua parte la audierea din faţa Curţii Supreme, deoarece nu i-a fost comunicată data la care va avea loc ședința şi cauza a fost examinată în prezenţa părţii adverse. În plus, mai contestă competenţa autorităţilor în constatarea faptelor. Îndeosebi, afirmă că acea constatare potrivit căreia a promis rezultate favorabile în dosarele pe care le judeca, cu condiţia ca părţile să se alăture Bisericii, dacă ar fi fost adevărată, ar fi justificat urmărirea penală sub acuzaţia de abuz în serviciu. Cu toate acestea, reclamanta afirmă că nicio acţiune penală nu a fost îndreptată împotriva sa, confirmând faptul că acea constatare era falsă.
Guvernul susţine mai întâi că reclamanta nu a epuizat toate căile de atac interne, ca urmare a modificării legale din 4 ianuarie 1999, conform căreia toate deciziile Curţii Supreme luate în primă instanţă ar putea fi recurate la Camera de Recurs a Curţii Supreme, pentru restabilirea termenului de recurs împotriva hotărârii Curţii Supreme din 11 august 1998. În plus, reclamanta se putea folosi de dreptul său de a solicita o supraveghere a cauzei. Cu toate acestea, nu a folosit acele posibilităţi, contrar cerinţelor art.35 par.1 din Convenţie.
Guvernul mai susţine că art. 6 par. 1 nu se aplică acestui caz, căci procedurile disciplinare în discuţie nu se referă la drepturile şi obligaţiile civile ale reclamantei. În orice caz, Comitetele de Calificare Judiciară şi Curtea Supremă i-au acordat reclamantei garanţiile art. 6 par. 1 din Convenţie.
Curtea reaminteşte că art. 35 par. 1 din Convenţie presupune epuizarea numai a căilor de recurs efective. Curtea observă că reexaminarea cauzei prin intermediul revizuirii (надзор) în Rusia nu poate fi inițiată de o persoană, ci este lăsată la discreţia unei autorități publice. Prin urmare, o cerere de revizuire nu este o cale de recurs efectivă (a se vedea, Tumilovich c. Rusiei, nr. 47033/99, 22 iunie 1999 (dec.)).
În plus, este de necontestat faptul că la momentul în care, cazul reclamantei a fost judecat de către Curtea Supremă nu existau prevederi legale care să permită un recurs împotriva hotărârii acesteia pe fond şi nu mai departe recursul era aşadar accesibil reclamantei prin intermediul controlului jurisdicţional ordinar. O acţiune de repunere în termen pentru recursul permis în temeiul modificărilor legale ulterioare, nu a fost accesibilă reclamantei la momentul faptelor.
Curtea consideră că reclamanta a epuizat căile de atac interne în conformitate cu cerinţele art.35 par.1 din Convenţie.
În ceea ce privește aplicarea art.6 par.1 din Convenție, Curtea reamintește hotărârea din cauza Pellegrin c. Franței (nr. 28541/95, 8 decembrie 1999, par. 64-71), în care Curtea a stabilit că litigiile de muncă dintre autoritățile și funcționarii publici ale căror funcții caracterizează activitățile specifice ale serviciului public, în măsura în care acesta din urmă a fost în calitate de depozitar al autorității publice responsabile pentru protejarea intereselor generale ale statului, nu sunt contestații „civile” și au fost excluse din domeniul de aplicare a art.6 par.1 din Convenție. Curtea a notat, drept exemplu vădit de astfel de activități, forțele armate și poliția.
Curtea observă că sistemul judiciar, deşi nu face parte din serviciul public obişnuit, este totuşi parte la serviciul public tipic. Judecătorul are responsabilităţi specifice în domeniul administrării justiţiei, sferă în care statele îşi exercită suveranitatea. În consecinţă, judecătorul participă în mod direct în exercitarea puterilor conferite de dreptul public şi îndeplineşte atribuţiile menite să protejeze interesele generale ale statului.
Astfel, rezultă că litigiul referitor la concedierea reclamantei din sistemul judiciar nu priveşte drepturile şi obligaţiile sale “civile” în sensul art. 6 din Convenţie. Prin urmare, această prevedere nu se aplică prezentei cauze.
Rezultă că acest capăt de cerere se află în afara competenţei ratione materiae a Curţii. Este aşadar incompatibilă cu prevederile Convenţiei, în înţelesul art. 35 par. 3.
Asupra art. 9, 10 şi 14 din Convenţie
Reclamanta se plânge de faptul că procedurile privind concedierea sa au încălcat art. 9, 10 şi 14 din Convenţie.
Guvernul susţine că reclamanta nu a epuizat căile de atac interne conform cerinţelor art.35 par. 1 din Convenţie.
Potrivit Guvernului, reclamantei nu îi era în niciun caz interzisă implicarea în activităţi religioase sau de a fi membru al Bisericii. Plângerile sale în această privinţă sunt incompatibile cu Convenţia.
Guvernul arată, de asemenea, că reclamanta contestă faptele constatate de către autorităţile naţionale, insă nu a prezentat argumente pentru contestarea concluziilor lor pe baza acelor fapte. Potrivit Guvernului, acele fapte au fost stabilite ca urmare a examinării atente a cauzei în mai multe instanțe şi în faţa Curţii Supreme. Nu există nici un temei pentru care Curtea să pună la îndoială valabilitatea acelor fapte.
Mai mult, Guvernul susţine că reclamanta recunoaşte anumite fapte constatate de către autorităţile naţionale, spre exemplu, faptul că a criticat moralitatea anumitor părţi în procesele judecate. Acest fapt confirmă, după părerea Guvernului, că reclamanta şi-a depăşit atribuţiile judiciare şi a abuzat de libertăţile garantate de legislaţia naţională şi de Convenţie.
Guvernul reţine că demiterea reclamantei nu a fost iniţiată de autorităţi din oficiu, ci din pricina numeroaselor plângeri făcute de terţe persoane, care au invocat amânarea cauzelor şi de faptul că aceasta era părtinitoare în unele dosare. Concedierea reclamantei a fost necesară pentru a proteja drepturile acelor persoane, garantate de art. 6 şi 13 din Convenţie. Potrivit Guvernului, concedierea a fost compatibilă cu dreptul naţional, urmărind interesele publice, şi anume protecţia drepturilor şi a libertăţilor şi menţinerea autorităţii şi imparţialităţii a sistemului judiciar, compatibilă cu Convenţia.
Reclamanta a susţinut ca autorităţile naţionale au constatat în mod greşit faptele cauzei în care mărturiile diverşilor funcţionari ai statului şi ale terţelor persoane nu erau sub jurământ şi nici demne de încredere.
Mai afirmă că, şi dacă acele mărturii ar fi fost adevărate, procedurile aplicate în cauză cu privire la concedierea sa au fost defectuoase, ca urmare concedierea era incompatibilă cu art. 9, 10 şi 14 din Convenţie. Reclamanta susţine că nu a abuzat niciodată de serviciul său, prin exercitarea necorespunzătoare a opiniei sale, și a folosit legitim principiile sale religioase și morale pentru a ajuta la soluționarea cauzelor care i-au fost repartizate spre soluționare. Reclamanta arată că niciun judecător nu este lipsit de convingeri filosofice sau religioase. Conștient și intenționat s-a inspirat din morala creștină pentru a ajuta părțile aflate în litigiu în fața sa, dar niciodată nu a impus punctul său de vedere nimănui, prin urmare nu a abuzat de funcția deținută. În plus, nu a încălcat nicio prevedere legală candidând pentru alegerile locale. Cu toate acestea, a fost sancționată pentru exercitarea arbitrară a libertăţilor sale religioase şi politice.
Curtea mai întâi a statuat, pentru acelaşi motiv ca şi mai sus, în ceea ce priveşte art.6, că această plângere nu poate fi respinsă pentru neepuizarea căilor de atac interne.
Mai apoi, Curtea reţine că reclamanta nu a fost împiedicată să se implice în activităţi ale Bisericii pe parcursul exercitării profesiei de judecător sau ca urmare a concedierii sale, nici printr-o dispoziție legală, nici printr-o acţiune oficială. Cu toate acestea, Curtea constată că reclamata a fost concediată pentru activităţile sale specifice în îndeplinirea funcţiilor judiciare, prin care îşi manifestă opiniile religioase.
În acest sens, a existat o ingerință adusă libertăţii de religie şi libertăţii de exprimare a reclamantei, potrivit art.9 şi 10 din Convenţie. Curtea va examina mai întâi, în conformitatea cu art. 10, dacă această ingerinţă a fost justificată.
O asemenea ingerinţă constituie o încălcare a art. 10 numai dacă aceasta a fost “prevăzută de lege”, urmărind unul sau mai multe scopuri legitime aşa cum este definit par. 2 şi a fost necesară într-o societate democratică să le atingă.
Este cert că și concedierea reclamantei s-a întemeiat pe reglementările interne, şi anume art. 3 şi 14 din Legea privind statutul magistraţilor, art. 3 din Codul deontologic al judecătorului, art. 3 şi 4 din Legea privind libertatea conştiinţei şi libertatea de asocierea religioasă şi art. 14 din Constituţie. Reclamanta nu a afirmat că acele prevederi ar fi fost incompatibile cu noţiunea de “lege” sau că excluderea sa, fondată pe acele reglementări, nu ar fi fost “prevăzută”, prin urmare, în sensul art. 10 din Convenţie. În consecinţă, Curtea constată că acea ingerinţă a fost “prevăzută de lege”.
Guvernul a concluzionat că acea ingerinţă a urmărit un scop legitim, şi anume protejarea drepturilor celorlalţi şi menţinerea autorităţii şi imparţialităţii sistemului judiciar. Reclamanta nu a exprimat o opinie cu privire la acest aspect. Curtea consideră că prevederile interne în cauză impun anumite obligaţii judecătorilor în calitate de garanţi ai supremaţiei legii şi prevăd concedierea acestora, în caz de nerespectare, cu scopul de a proteja drepturile celorlalţi şi menţinerea autorităţii şi imparţialităţii sistemului judiciar. Aşadar, concedierea reclamantei a urmărit un scop legitim, în conformitate cu par.2 al art. 10 din Convenţie.
Rămâne a fi examinat dacă ingerința a fost „necesară într-o societate democratică”, în conformitate cu art. 10 par. 2. Curtea reamintește că libertatea de exprimare este supusă la o serie de excepții care, cu toate acestea, trebuie să fie interpretate în sens restrâns și necesitatea unor astfel de restricții trebuie să fie convingător stabilită. Adjectivul „necesar”, în sensul art. 10 par. 2, presupune existența unei „necesități sociale imperioase”. Statele contractante au o anumită marjă de apreciere în a stabili dacă există o astfel de necesitate (mutatis mutandis, Vogt c. Germaniei, hotărârea din 26 septembrie 1995, par. 43-48).
Mai mult, sarcina Curții în exercitarea jurisdicției sale de supraveghere nu este de a lua locul autorităților naționale competente, ci mai degrabă de a examina în temeiul art.10 deciziile pe care le-au dat în conformitate cu puterea lor de apreciere. Acest lucru nu înseamnă că acest control este limitat la stabilirea faptului dacă statul pârât a exercitat puterea sa de apreciere în mod rezonabil, cu grijă și cu bună-credință; ceea ce trebuie să facă Curtea este să privească ingerința litigioasă în lumina cauzei, în ansamblu, și să stabilească dacă aceasta a fost „proporțională cu scopul legitim urmărit” și dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a o justifica au fost „pertinente și suficiente” (Sunday Times c. Regatului Unit (nr. 2), hotărârea din 26 noiembrie 1991, par. 50). Procedând astfel, Curtea trebuie să se convingă că autoritățile naționale au aplicat standardele care au fost în conformitate cu principiile prevăzute la art. 10 și, în plus, că şi-au fondat deciziile pe o evaluare acceptabilă a faptelor relevante (Jersild c. Danemarcei, hotărârea din 23 septembrie 1994, par. 31).
În cauza Vogt, citată mai sus, Curtea a statuat în legătură cu o concediere a unui funcționar public: „Aceste principii se aplică și funcționarilor publici. Deși este legitim pentru un stat să impună funcționarilor publici, în funcţie de statutul lor, o marjă de apreciere, funcționarii publici sunt persoane fizice și, ca atare, beneficiază de protecția art.10 din Convenție. Prin urmare, revine Curții, având în vedere circumstanțele fiecărui caz, să determine dacă a fost păstrat echilibrul între dreptul fundamental al persoanei la libertatea de exprimare și interesul legitim al unui stat democratic în asigurarea faptului că serviciul său public promovează în mod corespunzător scopurile enumerate la art. 10 par. 2.
În efectuarea acestei reexaminări, Curtea va avea în vedere faptul că ori de câte ori dreptul funcționarilor publici la libertatea de exprimare este în discuţie, „obligațiile și responsabilitățile prevăzute la art.10 par. 2 presupun o semnificație specială, care justifică de ce se lasă autorităților naționale o anumită marjă de apreciere în a determina dacă ingerința contestată este proporțională cu scopul mai sus.”
Dat fiind faptul că printre organele statului un loc important îl ocupă sistemul judiciar, într-o societate democratică, Curtea consideră că acest lucru este valabil mai ales în cazul limitării libertății de exprimare a unui judecător în ceea ce priveşte îndeplinirea funcțiilor sale, cu toate că sistemul judiciar nu face parte din serviciul public obișnuit.
Reclamanta a susținut că instanțele naționale au stabilit, în mod necorespunzător circumstanțelor cauzei, și că demiterea sa a constituit o sancțiune arbitrară pentru exprimarea opiniilor sale.
Reclamanta nu a contestat însă că a discutat diverse problemele morale și religioase în instanță. Mai mult, a susținut că, în mod „conștient și intenționat s-a inspirat din morala creștină pentru a ajuta părţile aflate în litigiu, repartizate acesteia”. Curtea consideră că opinia judecătorului cu privire la moralitatea unei părți poate justifica apariția unei părtiniri din partea acestuia, cu excepția cazului în care opinia sa a fost necesară pentru soluţionarea cazului și fundamentarea hotărârii.
În ciuda faptului că reclamanta contestă faptele constatate de autorităţile naţionale, Curtea observă că dosarul reclamantei a fost examinat în prezența sa la două dintre instanţe, inclusiv Comitetul Disciplinar Suprem, în faţa a 23 de judecători. Concluziile Comitetelor au fost confirmate ulterior de către Curtea Supremă. Nu există vreun indiciu în dosar care să sugereze că autoritățile nu aveau competență sau bună-credință în stabilirea faptelor.
Pe baza a numeroase mărturii și plângeri împotriva reclamantei, făcute de diferiţi funcţionari ai statului și persoane fizice, s-a constatat că aceasta a recrutat mai mulţi colegi și terţe persoane drept membri ai Bisericii, a încercat, însă fără succes, să înscrie o serie de alte persoane, s-a rugat în public în timpul ședințelor de judecată, a promis anumitor părți rezultate favorabile în litigiile lor dacă se alătură Bisericii, a criticat moralitatea anumitor părți din litigiu cu privire la diferite drepturi de familie și aceste activități au condus la întârzierea judecării litigiilor.
Curtea observă că reclamanta a fost concediată pentru activităţi specifice care s-au dovedit a fi incompatibile cu cerinţele privind funcţia judiciară. Faptul că reclamanta aparține grupărilor bisericești sau are alte opinii religioase nu a constituit un temei pentru concediere.
Este cert faptul că reclamanta nu a fost împiedicată în a participa ca şi candidat la alegerile locale, astfel exprimându-și opiniile sale politice. Simplul fapt că primarul și anumiţi funcționari locali au contestat apartenenţa sa la sistemului judiciar în cursul procedurii disciplinare în cauză, nu înseamnă că a existat o ingerință în libertatea de a-și exprima opiniile sale politice.
Prezenta cauză se distinge de cea a lui Vogt, citată mai sus, unde Curtea a constatat o încălcare a art.10 din Convenție, deoarece un funcționar public a fost concediat pe motiv de simplă apartenenţă la partidul comunist, fără a se fi luat în considerare contextul încălcării cerințelor legale de loialitate de acesta şi nici critica privind modul în care şi-a îndeplinit de fapt atribuțiile sale ca profesor.
În cauza de faţă, contextul încălcării de către reclamantă a îndatoririlor legale ca judecător, și anume acțiunile sale specifice în timpul îndeplinirii funcţiei judiciare, a fost definit cu precizie. Faptele invocate de autorități, ca justificând concedierea acesteia, legate exclusiv de activitățile sale oficiale, nu se referă la o exprimare a opiniilor în mod individual. Prin urmare, faptele constatate în acest sens au fost „relevante” pentru stabilirea caracterului adecvat al reclamantei ca judecător.
Pe baza acestor fapte, s-a ajuns la concluzia că reclamanta intimida părțile la procedurile din instanță și că a promovat Biserica în dauna interesului statului de a proteja supremaţia legii.
Ca rezultat, reclamanta a pus în discuție imparțialitatea sa şi a subminat autoritatea sistemului judiciar. În aceste condiții, și pentru a permite o anumită marjă de apreciere în această privință, Curtea constată că motivele invocate de autorități au fost „suficiente” pentru ingerința în drepturile reclamantei în temeiul art. 10 din Convenție.
Prin urmare, concedierea reclamantei din funcția de judecător a fost proporțională cu obiectivele legitime urmărite. Rezultă că acest capăt de cerere este vădit nefondat, în sensul art. 35 par. 3 din Convenție.
Curtea constată, din motive similare, că plângerea în temeiul art. 9 din Convenție este în mod vădit nefondată, în sensul art. 35 par. 3.
În măsura în care reclamanta susține, de asemenea, o încălcare a art.14 din Convenție, Curtea reiterează că aceasta nu a fost concediată pe motive de apartenenţă la Biserică sau pentru că ar avea alt „statut”, ci din cauza activităților sale specifice, incompatibile cu cerințele serviciului judiciar. Nu există însă nicio dovadă că, în acest context, reclamanta a fost supusă discriminării, în sensul art. 14 din Convenție. Şi această plângere este, de asemenea, în mod vădit nefondată în înţelesul art. 35 par. 3 din Convenție.
Asupra art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenţie
Reclamanta susține că revocarea „gradului de calificare” încălcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
Curtea observă că demiterea reclamantei și privarea de „gradul său de calificare” ar putea implica anumite consecințe morale şi materiale, ca urmare, ar fi putut exista o ingerință în drepturile sale de proprietate în acest sens. Cu toate acestea, Curtea reamintește constatarea sa, şi anume că sancționarea în cauză a fost compatibilă cu drepturile reclamantei în temeiul art. 9, 10 și 14 din Convenție. Nu se constată însă niciun indiciu care să ateste o încălcare a art.1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.
Rezultă că acest aspect al cauzei este, de asemenea, în mod vădit nefondat în sensul art. 35 par.3 din Convenție.
Notă: Textul face parte din lucrarea Magistratii si instantele judecatoresti in jurisprudenţa Curtii Europene a Drepturilor Omului. Hotarari relevante, coordonator Dragoș Călin. Colectiv: Luminita Gabura, Iulia Diana David, Diana Chibulcutean, Ioana Alexandra Precup, Augustina Rodica Moldovan, Oana – Maria Stefănescu, Dan Alexandru Sipos, Dumitru Cazac, Editura Universitara, Bucureşti, 2013, ISBN 978-606-591-850-4
No related posts.