CEDO, cauza Moulin c. Franţei, hotărârea din 23 noiembrie 2010, cererea nr. 37104/06
Situația de fapt
Reclamanta s-a născut în 1962 şi locuieşte în Toulouse. Aceasta este avocat în baroul din Toulouse. La 13 aprilie 2005, în timp ce se afla la Tribunal de Grande Instance din Orléans, aceasta a fost arestată în urma unei comisii rogatorii emise de judecătorii de instrucţie de la această instanţă din Orléans, în cadrul unei proceduri vizând în principal traficul de stupefiante şi spălarea banilor rezultaţi în urma acestui trafic. Reclamanta apăruse în cursul anchetei, fiind incriminată în special de declaraţiile unei persoane cercetate penal, în legătură cu o altă persoană care era, de asemenea, cercetată penal şi prietenă cu reclamanta.
La ora 14.35, aceasta a fost reţinută, „având în vedere unul sau mai multe motive plauzibile pentru a suspecta că a săvârşit sau a încercat să săvârşească infracţiunea sau infracţiunile” de „divulgare a unor informaţii rezultate în urma anchetei sau a cercetării penale în curs”, fapte prevăzute de art. 434-7-2 Codul penal francez (introdus de Legea nr. 2004-204 din 9 martie 2004 de adaptare a justiţiei la evoluţiile criminalităţii, denumită Legea Perben II, modificată ulterior prin Legea nr. 2005-1549 din 12 decembrie 2005).
Aceasta a fost condusă la Toulouse, pentru efectuarea unei percheziţii a cabinetului său, în prezenţa acesteia. Percheziţia s-a desfăşurat, în prezenţa a doi judecători de instrucţie din Orléans la 14 aprilie 2005, de la ora 10.05 la ora 14.45. Judecătorii au redactat un proces-verbal pentru a prezenta operaţiunile în mod precis, de la sosirea la cabinetul reclamantei până la încheierea operaţiunilor.
La 14 aprilie 2005, un judecător de instrucţie de la Tribunal de Grande Instance din Toulouse a dispus prelungirea reţinerii, fără ca reclamanta să fi fost audiată.
La 15 aprilie 2005, la ora 9.30, cei doi judecători de instrucţie s-au deplasat la sediul poliţiei pentru a „verifica condiţiile de executare a comisiei [lor] rogatorii din 11 aprilie 2005, în special modalităţile practice de aplicare a măsurii de reţinere luate împotriva doamnei France Moulin”. Procesul-verbal redactat cu această ocazie nu menţionează vreo audiere sau vreo întâlnire simplă cu reclamanta.
Din procesul-verbal redactat la 18 aprilie 2005 reiese că, la 15 aprilie 2005, la ora 16.30, judecătorii de instrucţie s-au prezentat la uşa domiciliului privat al reclamantei, unde sigiliul aplicat de poliţie la instrucţiunile lor fusese rupt, şi că, la ora 16.33, aceştia au însărcinat un ofiţer de poliţie judiciară cu reaplicarea sigiliului.
La 16 aprilie 2005, la ora 4, cei doi judecători de instrucţie au plecat din Toulouse pentru a merge la Orléans.
Încheierea reţinerii a fost notificată reclamantei la 15 aprilie 2005, la ora 14.25. În acelaşi timp, aceasta a fost, de asemenea, informată de poliţişti de faptul că un mandat de aducere fusese emis împotriva sa de către judecătorii de instrucţie din Orléans, însărcinaţi în cauza respectivă.
Reclamanta a fost prezentată procurorului adjunct al Tribunal de Grande Instance din Toulouse, care a dispus arestarea sa în vederea transferului său ulterior în faţa judecătorilor de instrucţie.
La 18 aprilie 2005, la ora 15.14, reclamanta a fost prezentată judecătorilor de instrucţie din Orléans care au recurs la primul interogatoriu cercetând-o pentru divulgarea de informaţii rezultate în urma unei anchete sau a unei urmăriri penale în curs, comercializarea de produse provenite din trafic de stupefiante, spălare de bani în formă agravată, scoaterea ilegală a corespondenţei predată de către un deţinut unei anume persoane. Judecătorul desemnat cu soluţionarea cererilor privind arestarea preventivă şi a cererilor de punere în libertate al Tribunal de Grande Instance din Orléans a dispus arestarea preventivă a acesteia.
Reclamanta a sesizat Chambre de l’Instruction a Cour d’Appel din Orléans cu o cerere de anulare actului respectiv.
Prin hotărârea din 13 octombrie 2005, Chambre de l’Instruction i-a respins cererea. Răspunzând la un motiv de nulitate întemeiat pe absenţa desemnării unui avocat ales în timpul reţinerii, Chambre de l’Instruction s-a bazat pe un proces-verbal pentru a sublinia că, atunci când reclamanta fusese întrebată dacă dorea să anunţe un membru al familiei sale sau angajatorul, aceasta îl desemnase pe I., nu ca avocat care să o asiste, ci ca angajator, în calitatea sa de asociat al lui D., a cărui colaboratoare era, D. fiind absent şi plecat în străinătate. Judecătorii au precizat că reclamanta solicitase să discute cu un avocat, desemnându-l pe B., avocat în baroul din Orléans, şi că acesta din urmă, reţinut de audierea altei cliente, contactase doi colegi, printre care decanul baroului, care, în cele din urmă, se deplasase în persoană pentru vizitarea reclamantei reţinute. Pe de altă parte, Chambre de l’Instruction a subliniat că audierea se desfăşurase în cea mai mare discreţie şi fără mijloace coercitive, că o simplă percheziţie corporală fusese efectuată de către personalul feminin pentru a se asigura că nu are asupra sa obiecte periculoase. Cu privire la un motiv întemeiat pe nelegalitatea confiscării a două genţi ale reclamantei la momentul reţinerii acesteia, judecătorii au precizat că reclamanta le păstrase asupra sa până la ora 21.15, că i se permisese să scoată din acestea o bancnotă de cincizeci de euro pentru a-şi acoperi cheltuielile legate de hrană şi că, ulterior, fuseseră sigilate de către poliţişti, fără nicio percheziţie prealabilă din partea acestora, deschiderea şi inventarierea nefiind realizate decât ulterior, după autorizarea judecătorului desemnat cu soluţionarea cererilor privind arestarea preventivă şi a cererilor de punere în libertate, de către judecătorii de instrucţie în prezenţa decanului.
Reclamanta a introdus recurs, invocând în special motive întemeiate pe încălcarea art. 5, a art. 6 par. 1 şi 3 şi a art. 8 din Convenţie.
Prin hotărârea din 1 martie 2006, Curtea de Casaţie a respins recursul, printr-o hotărâre motivată după cum urmează: “[…] Având în vedere că, pentru a respinge motivul de nulitate, propus de France Moulin, întemeiat pe atingerea adusă liberei sale alegeri privind desemnarea unui avocat care să o asiste pe perioada reţinerii, hotărârea contestată subliniază că, din procesul-verbal de notificare a drepturilor sale, rezultă că, prin exercitarea dreptului de a anunţa un membru al familiei sau angajatorul, prevăzut de art. 63-2 din Codul de procedură penală francez, France Moulin a indicat numele unui avocat asociat de la cabinetul unde colabora în Toulouse, în timp ce a desemnat, pentru a fi prezent la audierea prevăzută la art. 63-4 din codul menţionat, un avocat al baroului din Orléans; Având în vedere aceste pretenţii şi din moment ce rezultă fără ambiguitate din actele de procedură că formalităţile legale, prevăzute la art. 63-2 şi, respectiv, 63-4 din Codul de procedură penală, au fost îndeplinite, Chambre de l’Instruction şi-a justificat decizia; […] Având în vedere […] că, pe de o parte, nicio dispoziţie legală sau convenţională nu se opune notificării unei persoane, chiar a uneia arestate, cu privire la un mandat de aducere, care se interpretează ca ordinul dat de către magistrat forţei publice de a o conduce în faţa sa, şi nu este echivalentă cu un rezoluţie de cercetare penală […]; Că, pe de altă parte, reclamanta, care nu a contestat în faţa Chambre de l’Instruction legalitatea formalităţilor de notificare a mandatului respectiv, nu poate invoca încălcarea art. 803-2 şi 803-3 din Codul de procedură penală, din moment ce reiese din actele de procedură că, transferată de la Toulouse la Orléans în ziua de luni, 18 aprilie 2005, aceasta a fost prezentată în aceeaşi zi judecătorului de instrucţie care a emis mandatul; […] Având în vedere pretenţiile reproduse în motivaţia judecătorească, care stabilesc faptul că percheziţia corporală de securitate la care a fost supusă France Moulin cu ocazia reţinerii şi condiţiile ulterioare în care i-au fost luate, de către ofiţerii de poliţie judiciară, genţile pe care le deţinea nu pot fi echivalente cu o percheziţie, Chambre de l’Instruction şi-a justificat decizia, Curtea de Casaţie fiind în măsură să se asigure că au fost respectate, în speţă, drepturile apărării, secretul profesional aferent statutului de avocat al doamnei France Moulin şi dispoziţiile convenţionale invocate; […] Având în vedere că judecătorii de instrucţie au efectuat, la Toulouse, la 14 şi 29 aprilie 2005, în prezenţa decanului, o percheziţie la cabinetul lui France Moulin, iar apoi o alta la domiciliul acesteia, în cursul cărora au fost confiscate o casetă provenită dintr-un dictafon, un telefon mobil şi un mesaj adresat acestei avocate de către [G.D.], cercetat penal pentru spălare de bani în urma traficului de stupefiante şi închis, destinat să îi informeze concubina despre posibilitatea de a comunica cu el prin intermediul unui alt deţinut; că France Moulin a invocat nelegalitatea acestor percheziţii şi a confiscărilor practicate, susţinând că, încălcând art. 56-1 din Codul de procedură penală şi art. 66-5 din Legea din 31 decembrie 1971, decanul nu fusese informat în prealabil cu privire la obiectul percheziţiei şi că fuseseră consultate de către magistraţi, cu încălcarea secretului profesional, documente care nu aveau legătură cu faptele cercetate; Având în vedere că, pentru a contesta această argumentaţie, hotărârea contestată enunţă că, informând cu privire la fapte revelatoare ale unor informaţii rezultate dintr-o anchetă sau urmărire penală în curs, care îi pot fi imputate lui France Moulin, judecătorii de instrucţie puteau lua cunoştinţă în mod legal, în acelaşi timp ca decanul, de documentele aflate la cabinet sau la domiciliu, cu scopul de a le confisca doar pe cele care aveau o legătură directă cu infracţiunea urmărită, care puteau stabili participarea eventuală a doamnei France Moulin la această infracţiune şi care nu aveau legătură cu exercitarea drepturilor apărării; că judecătorii subliniază că acesta a fost cazul în speţă, legătura între obiectele confiscate şi infracţiunea urmărită fiind stabilită; Având în vedere aceste pretenţii, care stabilesc faptul că percheziţiile şi confiscările efectuate, în relaţie directă cu infracţiunea care face obiectul urmăririi penale, erau menite să facă dovada participării eventuale a doamnei France Moulin la această singură infracţiune şi au fost limitate doar la documentele necesare pentru dovedirea adevărului şi, din moment ce textele în vigoare la momentul operaţiunilor contestate nu impuneau judecătorului de instrucţie informarea prealabilă a decanului cu privire la obiectul percheziţiei preconizate la cabinet sau la domiciliul unui avocat, Chambre de l’Instruction şi-a justificat decizia; […]”.
Generalităţi privind dreptul şi practica interne
a) Legătură ierarhică
În ceea ce priveşte instrucţiunile oferite de ministrul justiţiei şi legătura ierarhică dintre acesta din urmă şi magistraţii parchetului, un răspuns din partea ministerului în faţa Adunării Naţionale a adus următoarele precizări: „Dispoziţiile art. 36 din Codul de procedură penală, care permit ca ministrul justiţiei să dispună Procurorului general şi procurorilor Republicii să iniţieze urmărirea penală, nu îl autorizează pe acesta să dispună clasarea definitivă a unei proceduri. Nu se preconizează eliminarea legăturii ierarhice între cancelarie şi magistraţii Ministerului Public, o astfel de legătură fiind indispensabilă pentru a pune în aplicare, prin introducerea unui veritabil schimb cu instanţele, orientările de politică infracţională definite de Guvern şi pentru a asigura coerenţa acţiunii publice pe ansamblul teritoriului naţional” (răspuns ministerial, 4 septembrie 1995, JOAN Q 1995, p. 3 802).
În exercitarea funcţiei sale, ministrul justiţiei este, în special, asistat de Direction des affaires criminelles et des grâces: „sub autoritatea ministrului de justiţie, aceasta defineşte politicile penale, stimulează şi coordonează exercitarea acţiunii publice” (site internet al Ministerului Justiţiei).
În raportul său din anul 2008, Consiliul Superior al Magistraturii prezintă rezultatele anchetei pe care a efectuat-o în rândul magistraţilor din sistemul judiciar pe tema „Magistraţii şi deontologia”. Dintr-un studiu realizat de un institut de sondaj la solicitarea sa reiese că, deşi magistraţii din sistemul judiciar sunt de acord, în procent de 95%, asupra faptului că judecătorii sunt independenţi, un procent global de 64% consideră că acest lucru nu se aplică în cazul membrilor parchetului (Consiliul Superior al Magistraturii, raport de activitate 2008, Documentaţia franceză, p. 104 şi 106). Pe de altă parte, doar 58% din membrii parchetului se consideră independenţi şi doar 27% din judecători consideră că, în
această privinţă, colegii lor de la parchet sunt independenţi (p. 127). b) Caracter indivizibil
Ministerul Public se caracterizează, de asemenea, prin caracterul său indivizibil: membrii aceluiaşi parchet formează un întreg indivizibil; actul îndeplinit de un membru al parchetului se consideră a fi realizat în numele întregului parchet şi, prin urmare, aceştia pot să se înlocuiască sau să fie înlocuiţi pe tot parcursul unei proceduri.
b) Numiri
Procedura de numire a magistraţilor diferă dacă sunt judecători sau magistraţi ai parchetului. Formaţiunea judecătorilor din cadrul CSM dispune de o putere de iniţiativă pentru numirile judecătorilor din cadrul Curţii de Casaţie, ale preşedinţilor de la instanţele de apel şi ai preşedinţilor de la Tribunal de Grande Instance. Pe de altă parte, aceasta emite un aviz care obligă ministrul justiţiei în privinţa celorlalte numiri. În ceea ce priveşte magistraţii Ministerului Public, formaţiunea magistraţilor parchetului din cadrul CSM dispune de o putere de aviz simplu, care nu îl obligă pe ministru, pentru toate numirile în posturi la parchet, propuse de ministrul justiţiei, cu excepţia postului de Procuror general, care este numit în cadrul Consiliului miniştrilor.
În raportul său de activitate din anul 2005, CSM a reiterat o propunere de reformare a Ministerului Public, deja formulată în rapoartele sale din anii 1998, 2001 şi 2003-2004. Acesta a propus o aliniere completă a modalităţilor de desemnare a magistraţilor judecători şi membri ai parchetului, estimând numirea tuturor procurorilor generali de pe lângă Curtea de Casaţie şi instanţele de apel, precum şi a tuturor procurorilor Republicii la propunerea sa, ceilalţi magistraţi ai parchetului trebuind să fie numiţi la propunerea ministrului, dar în urma avizului conform, aşadar obligatoriu, al CSM. Potrivit acestuia din urmă, o astfel de reformă ar asigura „un echilibru adecvat între, pe de o parte, implicaţiile acestei organizaţii ierarhice a parchetului şi, pe de altă parte, cerinţele şi garanţiile aferente statutului de magistrat care ar fi asigurat într-o manieră mai sigură şi mai vizibilă”; aceasta ar permite „îndepărtarea oricărei suspiciuni cu privire la alegerea magistraţilor chemaţi să exercite acţiunea publică”, fapt ce este „cu atât mai necesar în opinia CSM cu cât asistăm, de câţiva ani, la o creştere continuă a atribuţiilor parchetului”. În consecinţă, CSM a considerat că ar fi necesar, de asemenea, să se alinieze procedura disciplinară a magistraţilor parchetului la cea a judecătorilor (Consiliul Superior al Magistraturii, raport de activitate 2005, Documentaţia franceză, p. 191-192).
c) independenţă faţă de instanţe şi faţă de părţi
Ministerul Public este independent faţă de instanţe şi faţă de justiţiabili: separarea organelor de urmărire penală, de cercetare penală şi de judecată conduce la interzicerea ordinelor sau a criticilor din partea judecătorilor, adresate membrilor Ministerului Public, posibilitatea urmăririi penale şi declanşarea acţiunii publice ţinând de competenţa parchetelor; magistraţii Ministerului Public nu pot fi recuzaţi (art. 669 alin. 2 din Codul de procedură penală).
Asupra art. 5 par. 3 din Convenţie
Reclamanta pretinde că a fost arestată timp de cinci zile înainte de a fi prezentată „înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare” şi că nu a fost „adusă de îndată” în faţa unei asemenea autorităţi.
A. Cu privire la admisibilitate
Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 par. 3 din Convenţie şi, pe de altă parte, subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
a) Reclamanta
Reclamanta consideră că adunarea termenelor de reţinere şi de aducere înainte de a fi prezentată unui judecător reprezintă o încălcare evidentă a dispoziţiilor art. 5 par. 3 din Convenţie.
În plus, aceasta consideră că simpla prezenţă a unui magistrat în cursul unei percheziţii are drept unic scop să răspundă unei cerinţe legale, percheziţia la cabinetul sau la domiciliul unui avocat neputând fi efectuată decât de către un magistrat şi trebuind să răspundă anumitor cerinţe legale. O asemenea prezenţă simultană în cursul percheziţiei nu are nicio altă finalitate şi nu poate, prin urmare, să fie echivalentă cu o prezentare în faţa unei instanţe. O astfel de prezentare trebuie, din contră, să răspundă cerinţelor impuse de Curte în hotărârea Schiesser c. Elveţiei: pe de o parte, magistratul trebuie să audieze personal persoana adusă înaintea sa; pe de altă parte, acesta are obligaţia de a examina circumstanţele care militează în favoarea sau împotriva detenţiei, de a se pronunţa cu privire la motivele care o justifică şi, în absenţa lor, de a dispune punerea în libertate. Această situaţie nu este valabilă în cursul unei percheziţii, în timpul căreia persoana în cauză se află lângă magistrat, al cărui rol se limitează la controlarea operaţiunilor, şi ar fi complet absurd să se considere că simplul fapt de a saluta un judecător este interpretat ca o prezentare în persoană; o astfel de situaţie nu corespunde cerinţelor de la art. 5 par. 3 din Convenţie (Schiesser c. Elveţiei , 4 decembrie 1979).
În ceea ce priveşte intervenţia Procurorului adjunct al Republicii din Toulouse, reclamanta consideră că aceasta nu poate atenua absenţa oricărui control jurisdicţional cu privire la detenţia sa în speţă. Reprezentantul Ministerului Public francez nu poate fi similar „unui judecător sau altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare”, după cum a indicat Curtea în hotărârea Schiesser citată anterior, şi mai ales după cum a confirmat în cauza Huber c. Elveţiei (23 octombrie 1990) şi în jurisprudenţa sa din ultimii treizeci de ani. Reclamanta subliniază, în special, că există o posibilitate ca magistratul să devină organ de urmărire penală şi că imparţialitatea sa poate părea suspectă, chiar şi în absenţa cumulului efectiv de asemenea funcţii (Brincat c. Italiei, 26 noiembrie 1992. În plus, aceasta consideră că este curios să se susţină, astfel cum face Guvernul, că procurorul este un magistrat independent, deşi membrii parchetului se află sub autoritatea ierarhică a ministrului justiţiei şi sunt reprezentanţii puterii executive.
De asemenea, aceasta consideră că unitatea corpului judiciar, recrutarea magistraţilor, posibilele evoluţii ale carierelor lor sau chiar modul de remunerare a acestora nu pot fi criterii ale exercitării funcţiilor judiciare în sensul convenţiei. Mai exact, Guvernul opune criteriului funcţional elaborat de Curte un criteriu pur formal, ineficient radical pentru modificarea jurisprudenţei Curţii. Parchetul, parte la proces, declanşează urmărirea penală şi rămâne sub dependenţa puterii executive.
În consecinţă, reclamanta consideră că prezentarea sa înaintea procurorului adjunct din Toulouse nu este echivalentă cu o prezentare înaintea unui magistrat în sensul art. 5 par. 3 din Convenţie.
Cu privire la condiţia „adusă de îndată”, impusă de art. 5 par. 3, aceasta consideră că termenul de patru zile dezaprobat în hotărârea Brogan şi reamintit în hotărârea McKay [Brogan şi alţii c. Regatului Unit, 29 noiembrie 1988, şi McKay c. Regatului Unit (MC), nr. 543/03] a fost depăşit în privinţa sa, din moment ce nici percheziţia, nici prezentarea înaintea procurorului adjunct nu răspundeau acestei cerinţe, generând o încălcare a art. 5 par. 3 din Convenţie.
b) Guvernul
După ce a reamintit desfăşurarea faptelor şi a făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii, în special la hotărârile Brogan şi alţii şi McKay, citate anterior, Guvernul precizează că reclamanta a fost reţinută în baza mai multor temeiuri succesive: reţinerea, apoi mandatul de aducere şi, în cele din urmă, decizia de arestare preventivă a judecătorului desemnat cu soluţionarea cererilor privind arestarea preventivă şi a cererilor de punere în libertate. Acesta doreşte să facă deosebire între perioada de reţinere, care a durat patruzeci şi opt de ore, şi termenul de prezentare înaintea judecătorilor de instrucţie, de trei zile: considerate separat, aceste două termene sunt mai mici decât termenul de patru zile din cauza Brogan şi alţii [A.C. c. Franţei (dec.), nr. 37547/97, 14 decembrie 1999]. În orice caz, Guvernul consideră că art. 5 par. 3 din Convenţie a fost respectat din moment ce reclamanta a fost „adusă” înaintea judecătorilor de instrucţie „de îndată”, în speţă la douăzeci de ore de la audiere, la începutul percheziţiei cabinetului său. Prin urmare, transportul judecătorilor de instrucţie la
secţia din Toulouse este reamintit cu titlu excesiv de către Guvern.
Acesta adaugă că, în plus, reclamanta a fost prezentată procurorului din Toulouse la 15 aprilie 2005 la ora 15.30. Acesta consideră că, astfel, reclamanta a întâlnit un magistrat independent aparţinând sistemului judiciar şi, prin urmare, gardian, în sensul Constituţiei, al „libertăţilor individuale”. Redactarea art. 5 par. 3 nu prevede ca „[un] judecător sau [alt] magistrat împuternicit […] cu exercitarea atribuţiilor judiciare” să fie şi judecător în cadrul unei instanţe.
În ceea ce priveşte garanţiile oferite de către membrii Ministerului Public, acesta precizează că principiul unităţii corpului judiciar, prevăzut de Constituţie şi confirmat de Consiliul Constituţional, este incontestabil. Toţi magistraţii sunt recrutaţi printr-un concurs naţional unic, pot ulterior să exercite funcţii fie de judecător, fie ca membru al parchetului, pe perioada carierei lor, iar statutul lor este diferit de cel al funcţionarilor pentru a fi compatibil cu independenţa judiciară.
În privinţa ministrului justiţiei, deşi acesta poate adresa instrucţiuni cu privire la o cauză specifică, în anumite condiţii şi fără ca acest lucru să poată avea ca obiect o oarecare privare de libertate, acesta nu a intervenit în speţă, lăsându-i independenţă totală magistratului parchetului.
Prin urmare, întrucât reclamanta a acceptat transferul fără să solicite judecătorilor de instrucţie din Orléans să îşi examineze din nou decizia, aceasta nu se poate plânge de decizia procurorului, care nu putea să declanşeze urmărirea penală decât la Toulouse, şi de termenul, rezultat astfel, de prezentare înaintea judecătorilor de instrucţie din Orléans.
În cele din urmă, Guvernul consideră că cei doi judecători de instrucţie nu erau în măsură să o audieze imediat după percheziţie sau să dispună transferul imediat al acesteia la Orléans: reclamanta a fost examinată de un medic la 14 aprilie 2005; s-a recurs la audierea sa de către poliţişti la 14 aprilie, la sfârşitul după-amiezei, şi, în ziua următoare, la sfârşitul dimineţii; judecătorii de instrucţie au trebuit să ia act de observaţiile formulate de către decan cu privire la condiţiile percheziţiei şi să se ocupe de chestiunea ruperii sigiliului aplicat la domiciliul reclamantei la 15 aprilie, înainte de a ajunge din nou la Orléans în ziua de sâmbătă, 16 aprilie, la ora patru dimineaţa.
Guvernul a constatat aşadar că reclamanta nu putea fi adusă în faţa acestora în ziua de sâmbătă, 16, sau de duminică, 17 aprilie 2005, întrucât cei doi judecători de instrucţie şi grefierul lor aveau nevoie de odihnă.
2. Motivarea Curţii
Curtea reaminteşte că, în hotărârea sa Medvedyev şi alţii c. Franţei (MC), nr. 3394/03, s-a exprimat după cum urmează: „117. Curtea reaminteşte că art. 5 din Convenţie se numără printre principalele dispoziţii care garantează drepturile fundamentale ce protejează securitatea fizică a persoanelor şi că trei mari principii reies în special din jurisprudenţa Curţii: excepţiile, a căror listă este exhaustivă, necesită o interpretare strictă şi nu presupun importanta serie de justificări prevăzute de alte dispoziţii (în special art. 8-11 din Convenţie); legalitatea detenţiei pe care se pune accentul în mod repetat din punct de vedere atât al procedurii, cât şi al fondului, şi care implică o aderare scrupuloasă la supremaţia dreptului; şi, în cele din urmă, importanţa rapidităţii sau a celerităţii controalelor jurisdicţionale necesare în temeiul art. 5 par. 3 şi 4 (McKay, citată anterior, pct. 30). 118. De asemenea, Curtea reaminteşte importanţa garanţiilor de la art. 5 par. 3 pentru persoana arestată. Acest articol urmăreşte să garanteze că persoana arestată este adusă de îndată în faţa unei autorităţi judiciare. Acest control judiciar rapid şi automat asigură, de asemenea, o protecţie apreciabilă împotriva comportamentelor arbitrare, a arestărilor ilegale şi a relelor tratamente [a se vedea, de exemplu, hotărârile Brogan şi alţii, citată anterior, pct. 58, Brannigan şi McBride c.a Regatului Unit, 26 mai 1993, par. 62-63, Aquilina c. Maltei (MC), nr. 25642/94, par. 49, Dikme c. Turciei, nr. 20869/92, par. 66, şi Öcalan c. Turciei, nr. 46221/99, par. 103]. 119. În măsura în care se înscrie în acest cadru de garanţii, art. 5 par. 3 urmăreşte, din punct de vedere structural, două aspecte distincte: primele ore după arestare, moment în care o persoană se află sub controlul autorităţilor, şi perioada anterioară eventualului proces în faţa unei instanţe de drept penal, în timpul căreia suspectul poate fi deţinut sau eliberat, condiţionat sau nu. Aceste două componente conferă drepturi distincte şi nu au în aparenţă nicio legătură logică sau temporală [T.W. c. Maltei (MC), nr. 25644/94, par. 49, 29 aprilie 1999]. 120. În ceea ce priveşte prima componentă, singura în cauză în speţă, jurisprudenţa Curţii stabileşte că trebuie protejată, prin control jurisdicţional, persoana arestată sau reţinută ca urmare a suspiciunii de a fi săvârşit o infracţiune. Un asemenea control trebuie să ofere garanţii efective împotriva riscului de rele tratamente, care este cel mai ridicat în timpul acestei faze iniţiale de detenţie, şi împotriva unui abuz, al agenţilor forţei publice sau al altei autorităţi, de puterile care le sunt conferite şi care trebuie exercitate în scopuri foarte limitate şi în strictă conformitate cu procedurile prescrise. Controlul jurisdicţional trebuie să răspundă următoarelor cerinţe (McKay, citată anterior, par. 32): i. Promptitudine 121. Controlul jurisdicţional exercitat la prima înfăţişare a persoanei arestate trebuie, înainte de toate, să fie rapid deoarece are ca obiectiv să permită detectarea oricăror rele tratamente şi să reducă la minim orice atingere nejustificată adusă libertăţii individuale. Stricta limită de timp impusă de această cerinţă nu prea permite o flexibilitate a interpretării, în caz contrar s-ar deteriora, în detrimentul individului, o garanţie procedurală oferită de acest articol şi s-ar ajunge la consecinţe contrare esenţei înseşi a dreptului protejat de acesta (Brogan şi alţii, citată anterior, par. 62, deoarece Curtea a hotărât, în această cauză, că perioade de detenţie de patru zile şi şase ore fără înfăţişare în faţa unui judecător ar presupune încălcarea art. 5 par. 3, chiar şi în contextul special al unor anchete cu privire la infracţiuni teroriste). ii. Caracter automat al controlului 122. Controlul trebuie să fie automat şi nu trebuie să depindă de o cerere formulată de persoana deţinută. În această privinţă, garanţia oferită este distinctă de cea prevăzută de art. 5 par. 4 care conferă persoanei deţinute dreptul de a solicita punerea sa în libertate. Caracterul automat al controlului este necesar pentru a îndeplini obiectivul acestui paragraf, dat fiind că o persoană supusă unor rele tratamente s-ar putea afla în imposibilitatea de a sesiza judecătorul cu o cerere de control al legalităţii detenţiei sale; ar putea fi valabil, de asemenea, pentru alte categorii vulnerabile de persoane arestate, precum cele afectate de o deficienţă mentală sau cele care nu vorbesc aceeaşi limbă ca magistratul (Aquilina, citată anterior). iii. Caracteristicile şi atribuţiile magistratului 123. Paragraful 1 lit. c) formează un întreg cu paragraful 3, iar expresia „autoritate judiciară competentă” de la paragraful 1 c) reprezintă un sinonim abreviat pentru „judecător sau […] [alt] magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare” de la paragraful 3 (a se vedea, în special, Lawless c. Irlandei, 1 iulie 1978, şi Schiesser, citată anterior, par. 29). 124. Magistratul trebuie să prezinte garanţiile necesare de independenţă faţă de executiv şi faţă de părţi, ceea ce exclude în special ca acesta să poată acţiona ulterior împotriva reclamantului în procedura penală, asemenea Ministerului Public, şi trebuie să aibă puterea de a dispune punerea în libertate, după ce a audiat persoana şi a controlat legalitatea şi justificarea arestării şi a reţinerii (a se vedea, printre multe altele, Assenov şi alţii c. Bulgariei, hotărârea din 28 octombrie 1998, par. 146 şi 149). Cu privire la domeniul de aplicare a acestui control, formularea care se află la baza jurisprudenţei constante a Curţii aparţine
hotărârii Schiesser, citată anterior: „[…] La aceasta se adaugă, potrivit art. 5 par. 3, o cerinţă de procedură şi una de fond. În sarcina „magistratului”, prima presupune obligaţia de a audia personal individul adus în faţa sa (a se vedea, mutatis mutandis, Winterwerp, citată anterior, par. 60), iar a doua presupune obligaţia de a examina circumstanţele care pledează în favoarea sau împotriva arestării, de a se pronunţa potrivit unor criterii juridice asupra existenţei motivelor care o justifică şi, în lipsa acestora, de a dispune punerea în libertate (Irlanda c. Regatului Unit, 18 ianuarie 1978, par. 199). 125. Prin urmare, controlul automat iniţial privind arestarea şi reţinerea trebuie să permită examinarea chestiunilor privind legalitatea şi a celei de a şti dacă există motive plauzibile pentru a suspecta că persoana arestată a săvârşit o infracţiune, şi anume dacă detenţia este inclusă în excepţiile autorizate, enumerate la art. 5 par. 1 c). În caz contrar sau în cazul în care arestarea este ilegală, magistratul trebuie să aibă puterea de a dispune punerea în libertate (McKay, citată anterior, par. 40).”
În speţă, se pare că reclamanta a fost prezentată judecătorilor de instrucţie însărcinaţi cu informarea în cursul percheziţiei efectuate la cabinetul său. Cu toate acestea, reiese din procesul-verbal al percheziţiei, document detaliat prezentat de Guvern şi redactat de judecători, că aceştia din urmă s-au limitat strict să recurgă la operaţiunile de percheziţie şi de confiscare, excluzând orice alte măsuri, în special cu privire la audierea reclamantei şi la examinarea legalităţii detenţiei sale.
Curtea observă că judecătorii de instrucţie nu au recurs la o asemenea audiere nici când s-au deplasat la sediul poliţiei la 15 aprilie 2005 procesul-verbal părând,din contră, să indice că nu s-au adresat decât poliţiştilor responsabili cu reţinerea.
Aceasta consideră că este, de altfel, cel puţin contradictoriu pentru Guvern să invoce respectarea art. 5 par. 3 ca urmare a „prezentării” reclamantei în faţa judecătorilor de instrucţie cu ocazia percheziţiei, pentru a pretinde apoi că cei doi judecători de instrucţie nu puteau să o audieze imediat după percheziţie sau să dispună transferul imediat al acesteia la Orléans. Cu privire la acest ultim argument, Curtea consideră că nevoia de odihnă a judecătorilor şi a grefierului acestora, invocată de Guvern, nu poate justifica o atingere adusă cerinţelor art. 5 par. 3.
În cele din urmă, Curtea subliniază că, în orice caz, judecătorii de instrucţie din Orléans interveneau în afara ariei lor de competenţă teritorială, întrucât reţinerea s-a efectuat în cea a Curţii de Apel din Toulouse, ceea ce excludea competenţa lor de a se pronunţa cu privire la legalitatea detenţiei reclamantei. Din acest motiv, reţinerea a fost prelungită de către un judecător de instrucţie din Toulouse, însă nici acesta nu a audiat reclamanta pentru a examina temeinicia detenţiei sale.
Reiese că, pe parcursul perioadei care s-a scurs între momentul arestării preventive din 13 aprilie 2005, la ora 14.35, şi prezentarea sa în faţa celor doi judecători de instrucţie din Orléans la 18 aprilie 2005, la ora 15.14, pentru primul interogatoriu, reclamanta nu a fost audiată personal de către judecătorii de instrucţie în vederea examinării de către aceştia din urmă a circumstanţelor care militează în favoarea sau împotriva detenţiei, pentru ca aceştia să se pronunţe, potrivit unor criterii juridice, cu privire la existenţa motivelor care o justifică şi, în lipsa lor, să dispună punerea în libertate, altfel spus cu privire la temeinicia detenţiei.
În afară de aceasta, Curtea precizează că această perioadă de peste cinci zile nu poate fi separată în mai multe perioade distincte, după cum pretinde Guvernul. Într-adevăr, detenţia reclamantei se întemeia, de la momentul audierii sale şi până la 18 aprilie, pe „unul sau mai multe motive plauzibile pentru a suspecta că aceasta săvârşise sau încercase să săvârşească” o infracţiune sau infracţiuni în sensul art. 5 par. 1 c) din Convenţie, ceea ce nu era valabil în cazul persoanei în cauză, astfel cum invocă Guvernul în cauza A.C. (citată anterior), şi care se referea la o audiere de către poliţie în calitate de martor, în cadrul unui regim juridic diferit şi care intră sub incidenţa art. 5 par. 1 b) din Convenţie.
Aceasta reaminteşte, de altfel, că art. 5 par. 3 vizează, din punct de vedere structural, două aspecte distincte: primele ore după arestare, moment în care o persoană se află sub controlul autorităţilor, şi perioada anterioară eventualului proces în faţa unei instanţe penale, în timpul căreia suspectul poate fi deţinut sau eliberat, condiţionat sau nu; aceste două componente conferă drepturi distincte şi nu au în aparenţă nicio legătură logică sau temporală [T.W. c. Maltei (MC), nr. 25644/94, par. 49, 29 aprilie 1999, şi Medvedyev şi alţii, citată anterior, par. 119); în speţă, perioada în litigiu de cinci zile ţine într-adevăr de primul aspect, şi anume de orele şi zilele care au urmat arestării din 13 aprilie 2005, în cursul cărora reclamanta se afla sub controlul autorităţilor; al doilea aspect, cu privire la perioada anterioară procesului, se referă la arestarea preventivă dispusă la 18 aprilie 2005 şi nu este relevantă în speţă.
Potrivit Curţii, este necesar, prin urmare, să se examineze chestiunea de a şti dacă reclamanta ar fi fost totuşi „adusă” înaintea unui „judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare”, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 par. 3 din Convenţie.
În această privinţă, subliniază că reclamanta a fost prezentată procurorului adjunct al Tribunal de Grande Instance din Toulouse la 15 aprilie 2005, după ce a luat sfârşit reţinerea, ca urmare a existenţei unui mandat de aducere emis de judecătorii de instrucţie din Orléans. În cele din urmă, procurorul adjunct a dispus să fie dusă la penitenciar, în vederea transferului său ulterior în faţa judecătorilor.
Prin urmare, este de competenţa Curţii să examineze chestiunea de a şti dacă procurorul adjunct, membru al Ministerului Public, îndeplinea condiţiile necesare pentru a fi considerat, în sensul art. 5 par. 3 din Convenţie şi având în vedere principiile care rezultă din jurisprudenţa sa, în special în ceea ce priveşte caracteristicile şi atribuţiile magistratului, drept „judecător sau […] alt magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare”.
Curtea constată, mai întâi, că deşi toţi magistraţii din sistemul judiciar reprezintă autoritatea judiciară citată la art. 66 din Constituţie, reiese din dreptul intern că judecătorii sunt supuşi unui regim diferit de cel prevăzut pentru membrii Ministerului Public. Aceştia din urmă depind toţi de un superior ierarhic comun, ministrul justiţiei, care este membru al guvernului şi, prin urmare, al puterii executive. Spre deosebire de judecători, în temeiul art. 64 din Constituţie, aceştia nu sunt inamovibili. Aceştia se află sub conducerea şi controlul şefilor lor ierarhici în cadrul Parchetului şi se supun autorităţii exercitate de ministrul justiţiei. În temeiul art. 33 din Codul de procedură penală, Ministerul Public are obligaţia de a întocmi cereri scrise, conforme cu instrucţiunile care îi sunt oferite în condiţiile prevăzute la art. 36, 37 şi 44 din acelaşi cod, chiar dacă dezvoltă în mod liber observaţiile orale pe care le consideră convenabile pentru binele justiţiei.
Curtea este informată cu privire la faptul că legătura de dependenţă efectivă dintre ministrul justiţiei şi Ministerul Public face obiectul unei dezbateri pe plan intern. Totuşi, nu este sarcina sa să adopte o poziţie în această dezbatere care este de competenţa autorităţilor naţionale: într-adevăr, Curtea nu poate să se pronunţe decât din punct de vedere al dispoziţiilor art. 5 par. 3 din convenţie şi al noţiunilor autonome dezvoltate de jurisprudenţa sa în privinţa dispoziţiilor respective. În acest cadru, Curtea consideră că, având în vedere statutul lor astfel amintit, membrii Ministerului Public, în Franţa, nu îndeplinesc cerinţa de independenţă faţă de executiv, care, potrivit unei jurisprudenţe constante, se numără, în aceeaşi măsură ca imparţialitatea, printre garanţiile inerente noţiunii autonome de „magistrat” în sensul art. 5 par. 3 [Schiesser, citată anterior, pct. 31, şi, printre altele, De Jong, Baljet şi Van den Brink c. Ţărilor de Jos, 22 mai 1984, par. 49, sau, mai recent, Pantea c. României, nr. 33343/96, par. 238].
Pe de altă parte, Curtea constată că legea încredinţează exercitarea acţiunii publice Ministerului Public, fapt ce reiese în special din art. 1 şi art. 31 din Codul de procedură penală. Indivizibil, parchetul este reprezentat pe lângă fiecare instanţă penală de prim grad şi de apel, în temeiul art. 32 şi 34 din codul citat anterior. Or, Curtea reaminteşte că garanţiile de independenţă faţă de executiv şi faţă de părţi exclud în special faptul ca acesta să poată acţiona ulterior împotriva reclamantului în procedura penală (a se vedea, în ultimă instanţă, Medvedyev şi alţii, citată anterior, par. 124; supra, par. 46). Este puţin important faptul că, în speţă, procurorul adjunct îşi exercita funcţiile într-o arie teritorială diferită de cea a celor doi judecători de instrucţie, întrucât Curtea a hotărât deja că faptul că, după prelungirea unei privări de libertate, procurorul unui district a transferat ulterior dosarul la un alt parchet, nu conducea la condamnarea sa şi nu justifica îndepărtarea acesteia de jurisprudenţa sa consacrată prin hotărârea Huber c. Elveţiei, citată anterior (Brincat, citată anterior, pct. 20).
Prin urmare, Curtea apreciază că procurorul adjunct din Toulouse, membru al Ministerului Public, nu îndeplinea, în sensul art. 5 par. 3 din Convenţie, garanţiile de independenţă impuse de jurisprudenţă pentru a fi considerat, în sensul acestei dispoziţii, drept „judecător sau […] alt magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare”.
În consecinţă, Curtea constată că reclamanta nu a fost prezentată în faţa „unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare”, în speţă judecătorii de instrucţie din Orléans, în vederea examinării temeiniciei detenţiei sale, decât la 18 aprilie 2005, la ora 15.14, şi anume la peste cinci zile de la arestarea şi deţinerea sa.
Or, Curtea aminteşte că, în hotărârea Brogan, a hotărât că o perioadă de deţinere de patru zile şi şase ore fără un control judiciar depăşea limitele stricte de timp stabilite de art. 5 par. 3, chiar şi atunci când are drept scop apărarea colectivităţii în ansamblul său împotriva terorismului, ceea ce nu era, de altfel, cazul în speţă (Brogan şi alţii, citată anterior, par. 62, şi Medvedyev şi alţii, citată anterior, par. 129).
Prin urmare, a fost încălcat art. 5 par. 3 din Convenţie.
Asupra art. 6 par. 1 şi 3 din Convenţie
Reclamanta se plânge de o încălcare a dreptului său la asistenţă din partea unui avocat ales pe perioada deţinerii sale. Reclamanta se plânge de faptul că, în timpul deţinerii sale, ar fi indicat în zadar poliţiştilor că dorea să discute cu I., pe care l-ar fi desemnat să o reprezinte.
Cu toate acestea, Curtea subliniază că, din hotărârea pronunţată de Chambre de l’Instruction din Orléans la 13 octombrie 2005, care se bazează pe un proces-verbal redactat pe perioada deţinerii în litigiu, reiese că, atunci când a fost întrebată dacă dorea să anunţe un membru al familiei sale sau angajatorul, reclamanta l-a desemnat pe I., nu ca avocat care să o asiste, ci ca angajator, în calitatea sa de asociat al lui D., a cărui colaboratoare era, D. fiind absent şi plecat în străinătate. Chestiunea dacă I. putea fi considerat, din punct de vedere legal, drept angajator este irelevantă în speţă şi faptul că acesta a devenit ulterior avocatul reclamantei este ineficient, cu atât mai mult cu cât Curtea constată că reiese din procedura de deţinere că, după ce a solicitat să discute cu un avocat, reclamanta l-a desemnat pe B., avocat în baroul din Orléans, în acest scop. Întrucât nu a putut să dea curs acestei desemnări, fiind reţinut de interogarea altei cliente, acesta din urmă a contactat doi colegi, printre care decanul baroului, care, în cele din urmă, s-a deplasat în persoană pentru a o asista pe reclamantă pe perioada deţinerii.
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 par. 3 şi 4 din Convenţie.
Asupra art. 6 par. 1 şi 3 şi a art. 8 din Convenţie
Reclamanta denunţă efectuarea percheziţiei la cabinetul său, precum şi o
percheziţie corporală şi confiscarea unor bunuri personale, şi anume a două genţi, efectuate la momentul arestării sale.
În primul rând, Curtea constată că percheziţia efectuată la domiciliul profesional al reclamantei constituie o ingerinţă a statului în dreptul la respectarea vieţii private şi a domiciliului reclamantului (Niemietz c. Germaniei, 16 decembrie 1992, par. 30, Roemen şi Schmit c. Luxemburgului, nr. 51772/99, par. 64, André şi alţii c. Franţei, nr. 18603/03, par. 36-37, şi Xavier Da Silveira c. Franţei, nr. 43757/05, 21 ianuarie 2010).
Pe de altă parte, Curtea observă că ingerinţa avea o bază legală şi că urmărea un scop legitim, şi anume cel al apărării ordinii publice şi al prevenirii săvârşirii de infracţiuni. De altfel, reclamanta nu contestă acest lucru.
Cu privire la „caracterul necesar” al acestei ingerinţe, Curtea aminteşte că
„excepţiile pe care le prevede art. 8 par. 2 necesită o interpretare strictă, iar caracterul necesar al acestora, într-un caz specific, trebuie să fie stabilit în mod convingător” (Crémieux c. Franţei, 25 februarie 1993, par. 38, B, Roemen şi Schmit, citată anterior, par. 68, şi André şi alţii, citată anterior, par. 40).
De asemenea, aceasta aminteşte că percheziţiile şi confiscările efectuate la un avocat pot aduce atingere secretului profesional, care se află la baza relaţiei de încredere existente între avocat şi clientul său (André şi alţii, citată anterior, par. 41). Prin urmare, dacă dreptul intern poate să prevadă posibilitatea efectuării unor percheziţii sau vizite la domiciliu în cabinetul unui avocat, acestea trebuie să fie însoţite obligatoriu de garanţii specifice. În egală măsură, Convenţia nu interzice să fie impus avocaţilor un anumit număr de obligaţii care pot să se refere la relaţiile cu clienţii lor. Este valabil, în special, în cazul constatării existenţei unor indicii plauzibile privind participarea unui avocat la o infracţiune. Rămâne că este, în acest caz, imperativ ca asemenea măsuri să fie încadrate în mod strict, deoarece avocaţii ocupă o situaţie centrală în administrarea situaţiei, iar statutul lor de intermediari între justiţiabili şi instanţe permite să fie calificaţi drept personal auxiliar din justiţie (André şi alţii, citată anterior, par. 42).
În speţă, Curtea observă că existau motive plauzibile pentru a suspecta că
reclamanta a săvârşit sau a încercat să săvârşească, în calitatea sa de avocată, una sau mai multe infracţiuni. La momentul notificării arestării, aceasta era suspectată că ar fi dezvăluit informaţii rezultate dintr-o anchetă sau urmărire penală în curs.
Pe de altă parte, percheziţia a fost însoţită de o garanţie specială de procedură, din moment ce a fost executată în prezenţa decanului baroului, iar observaţiile formulate de acesta au putut fi ulterior discutate în faţa judecătorului desemnat cu soluţionarea cererilor privind arestarea preventivă şi a cererilor de punere în libertate.
În plus, Curtea subliniază că, din hotărârea Curţii de Casaţie de la 1 martie 2006, reiese că respectivele confiscări efectuate erau în relaţie directă cu infracţiunea care făcea obiectul urmăririi penale, erau menite să facă dovada participării eventuale a reclamantei la această unică infracţiune şi erau limitate doar la documentele necesare pentru descoperirea adevărului.
Prin urmare, Curtea consideră că percheziţia la domiciliul profesional al reclamantei nu era, în circumstanţele specifice ale cauzei, disproporţională în raport cu scopul urmărit, iar aceasta nu indică nicio încălcare aparentă a dispoziţiilor art. 8 din Convenţie.
În ceea ce priveşte percheziţia corporală de la momentul arestării, nu era vorba, în realitate, decât de o măsură de securitate, menită numai să detecteze eventuala prezenţă a unor obiecte periculoase. În orice caz, reclamanta nu îşi justifică suficient capătul de cerere pentru a justifica examinarea de către Curte a necesităţii şi a proporţionalităţii acestei măsuri în speţă. Cu privire la confiscarea celor două genţi la momentul arestării, Curtea observă că reclamanta le-a păstrat, în realitate, asupra sa, până la ora 21.15, fără ca acestea să fi făcut obiectul unei percheziţii din partea funcţionarilor de poliţie, că i s-a permis să ia din acestea o bancnotă de cincizeci de euro pentru a-şi acoperi cheltuielile legate de hrană şi că genţile respective au fost ulterior sigilate de către poliţişti, tot fără o percheziţie prealabilă. Acestea nu au fost deschise şi inventariate decât ulterior, de către judecătorii de instrucţie şi în prezenţa decanului, după autorizarea din partea judecătorului desemnat cu soluţionarea cererilor privind arestarea preventivă şi a cererilor de punere în libertate.
În ceea ce priveşte art. 6 par. 1 şi 3, ţinând seama de toate elementele aflate în posesia sa şi în măsura în care era competentă să se pronunţe cu privire la acuzaţiile formulate, Curtea nu a constatat nicio aparentă încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de aceste dispoziţii.
Reiese că aceste capete de cerere sunt în mod vădit nefondate şi trebuie respinse în temeiul art. 35 par. 3 şi 4 din Convenţie.
Notă: Textul face parte din lucrarea Magistratii si instantele judecatoresti in jurisprudenţa Curtii Europene a Drepturilor Omului. Hotarari relevante, coordonator Dragoș Călin. Colectiv: Luminita Gabura, Iulia Diana David, Diana Chibulcutean, Ioana Alexandra Precup, Augustina Rodica Moldovan, Oana – Maria Stefănescu, Dan Alexandru Sipos, Dumitru Cazac, Editura Universitara, Bucureşti, 2013, ISBN 978-606-591-850-4
No related posts.