CEDO, cauza Mishgjoni c. Albaniei, hotărârea din 7 decembrie 2010, cererea nr. 18381/05
Situația de fapt
Reclamanta s-a născut în 1972 şi locuieşte în Vlora. În 1996, reclamanta a fost numită judecător la Tribunalul Districtual Vlora. În decembrie 2001, o anchetă disciplinară a fost deschisă împotriva sa de către inspectorii de la Înaltul Consiliu de Justiție (HCJ). Pe baza rezultatelor acestei anchete, Parchetului i s-a solicitat să deschidă o anchetă penală împotriva reclamantei. Ancheta a fost deschisă la data de 12 ianuarie 2002, dată la care reclamanta a fost suspendată din funcție.
La 26 aprilie 2002, procurorul a dispus scoaterea de sub urmărirea penală, din lipsă de probe. Cu toate acestea, la 15 iulie 2002 HCJ, în lipsa reclamantei, fiind în concediu medical, a dispus concedierea acesteia, pe seama unor încălcări flagrante ale disciplinei profesionale. Înregistrările reuniunilor precedente ale HCJ au indicat faptul că reclamanta a fost citată de mai multe ori în fața acestui consiliu. Cu toate acestea, a fost în concediu prelungit, cauza fiind nevroză depresivă, iar HCJ a continuat procedurile in absentia.
La 22 iulie 2002, reclamanta a contestat decizia HCJ din 15 iulie 2002, introducând un recurs la Curtea Supremă. La 18 noiembrie 2002, Curtea Supremă hotărăşte respingerea apelului.
Plângerea constituțională a reclamantei a fost admisă de Curtea Constituțională la 12 noiembrie 2004. Curtea Constituțională a constatat încălcări ale art. 42 din Constituție şi art.6 din Convenție, având în vedere procedurile efectuate in absentia. Aceasta a anulat ambele decizii (a Curții Supreme şi a HCJ) şi a trimis cauza spre rejudecare la HCJ.
Ca răspuns la cererea reclamantei pentru reintegrare la Tribunalul Districtual Vlora, preşedintele Tribunalului Districtual a răspuns la 23 decembrie 2004 că nu avea competența de a lua în considerare cererea sa.
La 28 decembrie 2004, reclamanta a depus o cerere de reintegrare la HCJ. Ea a cerut ca HCJ să rejudece cauza, în conformitate cu decizia Curții Constituționale.
La 24 octombrie 2008 HCJ a decis să concedieze reclamanta pe seama unor încălcări flagrante care au discreditat grav poziția şi imaginea unui judecător. Reclamanta a depus recurs la Curtea Supremă – Secțiile Unite.
La 6 februarie 2009, Secțiile Unite ale Curții Supreme au anulat decizia HCJ din 24 octombrie 2008. S-a constatat că procedura referitoare la măsura disciplinară a luat prea mult timp şi că măsura dispusă nu ar putea produce niciun efect.
La 27 februarie 2009, reclamanta a fost reintegrată în funcția de judecător la Tribunalul Districtual Vlora.
În urma scoaterii de sub urmărirea penală la 26 aprilie 2002, reclamanta a solicitat HCJ şi Ministrul Justiției, la 30 aprilie 2002, plata restanțelor sale salariale pentru perioada în care a fost suspendată din îndatoririle sale.
La 10 aprilie 2003, reclamanta, invocând art. 27 şi 38 din Legea sistemului judiciar, a depus o cerere la Tribunalul Districtual Vlora, solicitând plata restanțelor salariale din 12 ianuarie 2002 până la 15 iulie 2002 şi daune în consecință. La 13 februarie 2004, Tribunalul Districtual Vlora („Tribunalul Districtual”) a decis în favoarea reclamantei. Aceasta a constatat că reclamantei trebuiau să fie plătite restanțele salariale pentru perioada cuprinsă între 12 ianuarie şi 15 iulie 2002, în conformitate cu art. 27 din Legea sistemului judiciar. La o dată nespecificată, preşedintele Tribunalul Districtual Vlora a formulat recurs.
La 5 noiembrie 2004, Curtea de Apel Vlora a anulat decizia Tribunalului Districtual. Aceasta a invocat decizia HCJ din 15 iulie 2002, prin care reclamanta a fost concediată. Atâta timp cât nicio decizie referitoare la reintegrarea reclamantei nu a fost luată, ea nu ar putea beneficia de pe urma restanțelor salariale.
La 4 decembrie 2004, reclamanta a formulat recurs la Curtea Supremă. Ea a susținut că, Curtea de Apel a aplicat greşit dreptul intern şi nu a prezentat suficiente motive în decizia sa.
La 21 octombrie 2005, Curtea Supremă a respins recursul reclamantei, pentru că nu existau temeiurile de drept, în baza art. 472 din Codul de procedură civilă.
La 26 octombrie 2006, reclamanta a declarat recurs la Curtea Constituțională, invocând aceleaşi argumente ca și în fața Curții Supreme. De asemenea, a susținut că instanțele naționale nu a fost imparțiale la examinarea cauzei sale.
La 3 iulie 2007, Curtea Constituțională, reunită într-un complet de trei judecători, a respins recursul, ca vădit nefondat.
Asupra art. 6 par. 1 din Convenție
Reclamanta s-a plâns, în temeiul art. 6 par. 1 din Convenție, cu privire la neexecutarea deciziei Curții Constituționale din 12 noiembrie 2004, durata procedurilor administrative şi judiciare privind concedierea sa şi de inechitatea procedurilor privind plata restanțelor salariale pentru perioada în care a fost suspendată.
Cu privire la admisibilitate
Guvernul a invocat inaplicabilitatea art. 6 alin. 1 din Convenție, în partea sa civilă. S-a susținut că decizia Curții Constituționale din 12 noiembrie 2004 nu a generat un drept civil sau o obligație pentru reclamantă. Potrivit Guvernului, Curtea Constituțională a trimis cauza spre rejudecare la HCJ, fără a dispune reintegrarea reclamantei.
Mai mult decât atât, în opinia Guvernului, litigiile privind recrutarea, cariera şi încetarea contractului de muncă al funcționarilor publici nu au fost, de regulă, considerate drept contestații „civile”, în sensul art. 6 par. 1 din Convenție. Guvernul a invocat criteriul „funcțional”, astfel cum este prevăzut în cauza Pellegrin c. Franței [MC], nr. 28541/95, par. 66-67, şi cauza Pitkevich c. Rusiei (dec.), nr. 47936/99, 8 februarie 2001, în care un judecător „participă direct în exercitarea competențelor conferite de dreptul public şi îşi îndeplineşte atribuțiile concepute pentru a proteja interesele generale ale statului”. Acesta a solicitat Curții să declare plângerea reclamantei incompatibilă ratione materiae.
În observațiile sale suplimentare, Guvernul a susținut că reclamanta nu mai era o „victimă”. În opinia acestora, decizia Curții Supreme de Justiție din 6 februarie 2009 a recunoscut în mod expres o încălcare a dreptului reclamantei la un proces echitabil şi cu condiția restitutio prin reintegrarea reclamantei.
Reclamanta a susținut că procedurile naționale în cauză privesc un drept „civil”, în funcție de hotărârea Curții în cauza Gjyli c. Albaniei, nr. 32907/07, par. 37, 29 septembrie 2009 şi cauza Vilho Eskelinen şi alții c. Finlandei [MC], nr. 63235/00, par. 62, 8 august 2006. Reclamanta a afirmat că a epuizat toate căile de atac interne în ceea ce priveşte plângerea.
Aprecierea Curții
Curtea reține că decizia Curții Constituționale din 12 noiembrie 2004 a trimis cauza la HCJ pentru reconsiderare, fără a decide, în final pe fond. Curtea Constituțională nici nu a pronunţat o hotărâre definitivă în favoarea reclamantei (a se compara şi confrunta cauza Gjyli). Prin urmare, Curtea consideră că primele două pretenții ale reclamantei trebuie examinate din perspectiva respectării „termenului rezonabil” în conformitate cu art. 6 din Convenție.
Mai mult, Curtea consideră că duratele fiecărei serii de proceduri, şi anume concedierea şi procedura restanțelor salariale, ar trebui să fie examinate separat, deoarece procedurile privind restanțele salariale implică diverse părți interesate şi argumente juridice diferite în legătură cu un subiect diferit.
În ceea ce priveşte pretinsa compatibilitate ratione materiae
În cauza Vilho Eskelinen şi alții, citată anterior, Marea Cameră a Curții a decis să revizuiască criteriile stabilite în hotărârea Pellegrin pentru a determina aplicabilitatea art.6 în litigile privind recrutarea şi concedierea funcționarilor publici. Marea Cameră a considerat în hotărârea dată în cauza Vilho Eskelinen şi alții că art. 6 par. 1 ar trebui să fie aplicabil tuturor litigiilor care implică funcționari publici, cu excepția cazului când legislația națională exclude în mod expres accesul la o instanță pentru postul sau categoria de personal în discuție, iar această excludere a fost justificată de motive obiective în interesul statului. Nu poate exista, în principiu nicio justificare pentru excluderea garanțiilor art. 6 din conflictele de muncă obişnuite, cum ar fi cele referitoare la salariile, indemnizațiile sau drepturi similare, având la bază natura relaţiei speciale dintre funcționarul public special şi statul în cauză (a se vedea Vilho Eskelinen şi alții, citată mai sus, par.62).
Revenind la prezenta cauză, Curtea notează că acţiunea civilă a reclamantei a fost examinată şi acordată de către Curtea Supremă şi Curtea Constituțională. Reclamanta nu a fost exclusă în dreptul intern de la „accesul la o instanță” în sensul art.6 din Convenție. Pe baza textului dezvoltat în hotărârea Vilho Eskelinen şi alții, citată anterior, Curtea concluzionează că art.6 din Convenţie se aplică procedurilor interne în cauză (a se vedea, de asemenea, cauza Olujić c. Croației, nr. 22330/05, par. 31-43, la 5 februarie 2009, în care Curtea a constatat că art.6 par. 1 al Convenției este aplicabil procedurilor disciplinare împotriva unui judecător). Prin urmare, a fost respinsă această excepție.
În ceea ce priveşte lipsa statutului de „victimă” a reclamantei
Curtea reiterează că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantei nu este, în principiu, suficientă pentru a o lipsi de statutul său de „victimă”, decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în substanță, şi au oferit o redresare pentru încălcarea Convenției (a se vedea Amuur c. Franţei, 25 iunie 1996, par. 36, şi Dalban c. României [MC], nr. 28114/95, par. 44).
În speță, Curtea consideră că, în timp ce hotărârea în cauză a fost executată şi Curtea Supremă a recunoscut o încălcare a dreptului reclamantei la un proces într-un termen rezonabil, decizia din 6 februarie 2009 nu permite o oarecare despăgubire specială pentru perioada în care a avut loc încălcarea. Reintegrarea reclamantei nu remediază situația a priori. În astfel de circumstanțe, reclamanta poate continua să pretindă că este o „victimă” a încălcării drepturilor sale garantate de Convenție, ca urmare a întârzierii pentru punerea în executare a deciziei Curții Constituționale. Prin urmare, Curtea respinge această obiecție.
În ceea ce priveşte pretinsa durata a procedurilor referitoare la restanțele salariale
Curtea reiterează că rezonabilitatea duratei procedurilor trebuie evaluată în lumina circumstanțelor cauzei şi cu referire la următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantei şi al autorităților relevante şi miza litigiului pentru reclamant (a se vedea, spre exemplu, Gjonbocari şi alții c. Albaniei, nr. 10508/02, par. 61, 23 octombrie 2007).
Curtea consideră că procedura în ceea ce priveşte restanțele salariale a început la 10 aprilie 2003 şi s-a încheiat la 3 iulie 2007, durată mai mare de patru ani pentru cele patru instanțe. Având în vedere numărul de cazuri implicate, Curtea nu găseşte durata procedurii privind restanțele salariale ca nerezonabilă, ținându-se seama de miza litigiului pentru reclamantă (a se vedea, spre exemplu, cauza Gjonbocari şi alții, citată mai sus, par. 62)
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 par. 3 şi 4 din Convenție.
În ceea ce priveşte pretinsa inechitate a procedurilor referitoare la restanțele salariale
Reclamanta s-a plâns că procedurile privind plata restanțelor salariale au fost inechitabile, în măsura în care decizia Curții Supreme din 21 octombrie 2005 şi decizia Curții Constituționale din 3 iulie 2007 nu au fost motivate în mod corespunzător.
Guvernul a susținut că procedurile au fost echitabile. Instanțele judecătoreşti naționale au respectat principiul egalității armelor şi au abordat argumentele părților prin furnizarea unor motivări adecvate. Potrivit Guvernului, plângerea reclamantei în cauză, în principal, vizând interpretarea dreptului intern, este sarcina instanțelor naționale. În această privință, Curtea de Apel a decis împotriva reclamantei, în lumina deciziei Curții Supreme din 18 noiembrie 2002. Prin urmare, reclamanta nu avea dreptul la restanțe salariale.
Curtea reiterează că nu este în competenţa sa de a substitui propria apreciere a faptelor pentru instanțele interne şi, ca regulă generală, aceste instanțe trebuie să aprecieze probele în faţa lor şi să interpreteze legislația națională (a se vedea cauza Jakupi c. Albaniei (dec.), nr. 11186/03, 01 decembrie 2009). Sarcina Curții este de a stabili dacă procedurile judiciare în ansamblul lor au fost corecte.
Aceasta constată din dosar că reclamanta a beneficiat de o procedură contradictorie. Aceasta a formulat observații la instanțele naționale, care au decis cu privire la fondul cauzei, după examinarea şi evaluarea tuturor probele, în faţa lor. Curtea nu este în măsură de a discerne orice arbitrariu în procedurile naționale.
Motivele limitate oferite de Curtea Supremă în decizia sa din 21 octombrie 2005, implicit, au indicat că reclamanta nu a arătat vreunul dintre temeiurile de drept prevăzute în dispoziţiile naționale relevante, care este o cerință pentru admisibilitatea căii de atac. Curtea observă că în cazul în care Curtea Supremă respinge un recurs pe baza faptului că temeiul juridic pentru o astfel de cauză nu este indicat, raționamente foarte limitate vor putea satisface cerințele art.6 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Marini c. Albaniei, nr. 3738/02, par. 106). Mai mult decât atât, deoarece plângerea constituțională a reclamantei conținea aceleaşi motive ca şi cele invocate în fața Curții Supreme, acelaşi raționament ca în privinţa deciziei Curții Constituționale din 3 iulie 2007 ar putea fi aplicat (a se vedea cauza Jakupi, citată mai sus).
Pentru motivele de mai sus, Curtea consideră că această plângere este vădit nefondată, în sensul art.35 par. 3 şi, prin urmare, inadmisibilă, în conformitate cu art. 35 par. 4 din Convenție.
În ceea ce priveşte durata procedurilor legate de concedierea reclamantei
Curtea consideră că această plângere nu este în mod vădit nefondată în sensul art.35 par.3 din Convenție. Se mai constată că aceasta nu este inadmisibilă din orice alte motive. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă.
Guvernul a declarat că și componența HCJ, în 2005, a suferit schimbări drastice din pricina înlocuirii unora dintre membrii săi. Cei din componenţa nou-formatului HCJ au fost foarte ocupați în luarea deciziilor, în vederea rezolvării problemelor din sistemul judiciar, aspecte prioritare, cum ar fi numirea preşedinților instanțelor judecătoreşti naționale, anchete disciplinare şi adoptarea de acte normative cu privire la performanța sistemului judiciar.
Reclamantul a susținut că decizia Curții Constituționale nu a fost pusă în executare, chiar dacă membrii HCJ s-au reunit şi au deliberat asupra procedurilor disciplinare cu privire la alți judecători.
Curtea constată că procedura de concediere a pornit cel puțin la 22 iulie 2002 şi s-a încheiat la 6 februarie 2009. Curtea consideră că perioada care trebuie luată în calcul trebuie să acopere toată durata procedurii de concediere, care s-a întins, astfel, pe mai mult de opt ani pentru trei grade de jurisdicție.
Curtea este de părere că din procedura de concediere nu a reieșit niciun element de complexitate. Reclamanta a solicitat autorităților să respecte decizia Curții Constituționale, prin scrisoarea din 28 decembrie 2004. Nu se poate spune că a rămas pasivă sau nu a reuşit să manifeste diligența necesară. În plus, din dosar nu s-a constatat că ar exista o întârziere ce ar putea fi atribuită ei. În ceea ce priveşte comportamentul autorităților, Curtea observă că, de la 12 noiembrie 2004 până la 24 octombrie 2008, nu a existat nicio decizie cu privire la fondul cauzei reclamantei, după retrimiterea cauzei către Curtea Constituțională. Abia la 24 octombrie 2008, HCJ a reexaminat cauza reclamantei şi a respectat decizia Curții Constituționale din 12 noiembrie 2004. S-ar părea, așa cum a susținut Guvernul, că în acest timp HCJ a decis în alte anchete disciplinare similare pentru reclamantă. Curtea nu găsește niciun motiv plauzibil pentru omiterea cauzei reclamantei de la reexaminare.
Curtea nu poate accepta argumentele Guvernului, respectiv că schimbările în componența HCJ în 2005 și reorientarea priorităților sale ar putea justifica o întârziere de aproape patru ani, în reexaminarea cauzei reclamantei. Curtea reiterează că un angajat care consideră că a fost suspendat sau concediat de angajatorul său, în mod eronat, are un interes personal important în obținerea unei hotărâri judecătorești cu privire la legalitatea acestei măsuri cu celeritate, deoarece litigiile de muncă, prin natura lor, necesită o decizie promptă, având în vederea interesul persoanei în cauză, care prin concediere pierde mijloacele sale de existență (vezi Frydlender c. Franței [MC], nr. 30979/96, par. 45). Mai mult decât atât, Curtea reamintește că este de competența statelor contractante de a organiza sistemele lor juridice, în așa fel încât autoritățile competente să poată satisface cerințele art. 6 din Convenție, inclusiv obligația de a judeca dosarele într-un termen rezonabil (a se vedea Makarova c. Rusiei, nr. 23554/03, par. 42, 1 octombrie 2009).
Curtea consideră că o întârziere totală de aproape patru ani luată de HCJ pentru a reexamina cazul reclamantei nu satisface cerința „termenului rezonabil”, în conformitate cu Convenția. În consecință, a existat o încălcare a art. 6 par. 1 din Convenție în ceea ce privește durata totală a procedurilor de concediere.
Asupra art. 13 coroborat cu art. 6 par.1 din Convenţie
Cu privire la admisibilitate
Reclamanta a susținut că nu a existat nicio cale de atac disponibilă și eficientă pe plan intern în ceea ce privește plângerea în temeiul art. 6 par. 1 al Convenției în ceea ce privește durata procedurilor de concediere. Guvernul a susținut că art.13 nu era aplicabil având în vedere argumentele lor cu privire la inaplicabilitatea art. 6.
Curtea reamintește că, pentru ca art. 13 să se aplice, un reclamant trebuie să invoce „plângeri credibile” prin care a fost supus la o încălcare a drepturilor garantate de Convenție (vezi Boyle și Rice c. Regatului Unit, 27 aprilie 1988, par. 55).
În speță, este evident că reclamanta a avut o pretenție discutabilă în ceea ce privește durata procedurilor de concediere în domeniul de aplicare a art. 6 din Convenție. Curtea constată că este aplicabil art.13 și respinge obiecția Guvernului.
Pe fond
Guvernul a susținut că reclamanta ar fi depus o acțiune în fața instanței împotriva refuzului HCJ de a acționa în conformitate cu art.324 din Codul de procedură civilă. În plus, ar putea fi solicitat președintelui Curții Constituționale să aplice o amendă în conformitate cu art. 81 din Legea Curții Constituționale.
Reclamanta a susținut că executarea deciziei Curții Constituționale îi revenea Consiliul de Miniștri. În orice caz, HCJ a neglijat să reexamineze cazul său, chiar dacă a decis asupra altor proceduri disciplinare.
Art. 13 din Convenție garantează disponibilitatea, la nivel național la un remediu la aplicarea în fond a drepturilor și libertăților, în orice formă pot surveni, fiind asigurată de ordinea juridică internă (a se vedea Kudla c. Poloniei [MC], nr. 30210/96, par. 157).
Domeniul de aplicare al obligațiilor statelor contractante în temeiul art. 13 variază în funcție de natura plângerii reclamantului, cu toate acestea, calea de atac prevăzută la art. 13 trebuie să fie „efectivă”, în practică, cât și în drept (a se vedea, spre exemplu, İlhan c. Turciei [MC], nr. 22277/93, par. 97), fie în sensul de prevenire a pretinsei încălcări sau continuarea acesteia, fie de a oferi un remediu adecvat pentru orice încălcare care a avut loc (a se vedea Kudla, citat mai sus, par. 158).
Este adevărat că, astfel cum s-a menționat de către Guvern, reclamanta ar fi putut contesta lipsa de reacţie a HCJ în conformitate cu art.l 324 lit. b) din Codul de procedură civilă sau să fi depus o cerere în temeiul art. 81 din Legea Curții Constituționale. Cu toate acestea, Curtea nu este convinsă că vreun remediu este eficient în practică, atunci când este vorba despre durata procedurilor plângerii. Guvernul nu a reușit să ofere niciuneia din instanțele naționale jurisprudență prin care s-a pronunțat în favoarea unui reclamant în astfel de situații.
Curtea a constatat în plus încălcări similare ale art. 13 din Convenție cu privire la durata procedurilor în ceea ce privește Albania (a se vedea, spre exemplu, Gjonbocari și alții c. Albaniei, nr. 10508/02, par. 73-82, 23 octombrie 2007, și Marini c. Albaniei, nr. 3738/02, par. 147-158).
Curtea constată că reclamanta nu a avut o cale de atac, fie pentru a preveni continuarea încălcării drepturilor sale garantate de art. 6 par. 1 din Convenție, fie să obțină despăgubiri. Prin urmare, se constată că nu a existat niciun remediu eficient pentru plângerea reclamantei cu privire la durata excesivă a procedurii de concediere. Curtea va reveni la această chestiune.
În consecință, a existat o încălcare a art. 13 coroborat cu art. 6 par.1 din Convenție.
Notă: Textul face parte din lucrarea Magistratii si instantele judecatoresti in jurisprudenţa Curtii Europene a Drepturilor Omului. Hotarari relevante, coordonator Dragoș Călin. Colectiv: Luminita Gabura, Iulia Diana David, Diana Chibulcutean, Ioana Alexandra Precup, Augustina Rodica Moldovan, Oana – Maria Stefănescu, Dan Alexandru Sipos, Dumitru Cazac, Editura Universitara, Bucureşti, 2013, ISBN 978-606-591-850-4
No related posts.