CEDO, Marea Cameră, cauza Martinie c. Franţei, hotărârea din 12 aprilie 2006, cererea nr. 58675/00
Situația de fapt
Reclamantul Michel Martinie s-a născut în anul 1948 și locuiește în Papeete. Acesta deține o funcție în sistemul național de învățământ.
În iunie 1987, Liceul René Cassin din Bayonne – instituție la care reclamantul a fost numit în funcția de contabil printr-o decizie a inspectorului de învățământ din Bordeaux și Fédération française de pelote basque s-a semnat un acord pentru a se înființa un centru în cadrul școlii, care ar permite tinerilor sportivi să-și continue studiile în timpul pregătirii lor sportive. Acest centru, care nu avea personalitate juridică separată, a fost finanțat de la bugetul școlii. Directorul școlii era director și ordonator de credite în ce privește cheltuielile iar reclamantul, numit secretar general al centrului, a exercitat și funcția de contabil. În decembrie 1987, directorul a instituit o indemnizație lunară fixă în favoarea sa, ca director, cât și a secretarului său general.
Printr-un audit al Biroului regional de audit din Aquitaine, realizat între 3 mai 1996 și 11 martie 1997 i s-a solicitat reclamantului să realizeze evidențe suplimentare. Ulterior, printr-o hotărâre din 17 octombrie 1997 a aceluiași birou, s-a stabilit că reclamantul datorează școlii următoarele sume de bani plus dobânzi: 191,893.09, 11,407.75 și 17,806.60 franci francezi. Aceste sume corespunzând plăților efectuate de reclamant în calitatea sa de contabil al școlii pentru anii 1989-1993. Prima sumă corespunde indemnizației lunare fixe plătite directorului școlii, în calitatea sa de director al centrului și sieși, drept secretar general. A doua sumă în cauză reprezintă indemnizația reclamantului pentru funcția de casier, acesta fiind plătit din fondurile gestionate de departamentul de contabilitate al centrului. Cea de-a treia sumă se referea la compensarea concediului de vacanță în favoarea directorului centrului și reclamantului însuși. În hotărârea sa, Curtea Regională de Conturi a remarcat faptul că nu a existat nici o rezoluție a administrației Liceului René Cassin, care să fi autorizat aceste alocării, întrucât această organizație este singurul organism care are competența de a stabili un sistem de oferire a unor prime și a subliniat că „funcționarul contabil trebuie să se asigure că documentele pe care le realizează, în sprijinul plăților, sunt emise de autoritatea competentă”.
Reclamantul a depus recurs la Curtea de Conturi, care, la 20 octombrie 1998, a decis menținerea principalelor puncte ale hotărârii Biroului Regional de Audit, modificând doar parțial sumele totale de rambursat, reducând contravaloarea la 191,893.09 franci francezi.
Printr-o decizie din 22 octombrie 1999, Consiliul de Stat a declarat recursul în casație depus de către solicitant, ca fiind „inadmisibil „.
Reclamantul a susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 6 par. 1 din Convenție, deoarece a fost chemat să își prezinte observațiile, el necunoscând data audierii stabilită de către Curtea de Conturi. În opinia sa, Curtea a aplicat greșit legislația în vigoare, considerând că numai o rezoluție executorie a Consiliului de administrație al școlii ar putea justifica plățile, prin urmare contabilul neputând fi tras la răspundere pentru cheltuielile plătite de respectivul centru înainte de 21 februarie 1992, dată la care a fost numit în calitate de contabil al departamentului de contabilitate. Prin urmare, Curtea de Conturi a aplicat de o manieră greșită legislația, dispunând restituirea sumei în cauză Liceului René Cassin.
La 7 iunie 2001, printr-o cerere necontencioasă, Ministrul Finanțelor a acordat o iertare parțială a suprataxelor percepute de Curtea de Conturi, în sumă totală de 21,953.91 euro, astfel reclamantului rămânându-i a achita suma de 762.25 euro.
Asupra art. 6 par. 1 din Convenție
În decizia sa din 13 ianuarie 2004 privind admisibilitatea cererii, Camera a respins obiecția preliminară a Guvernului întemeiată pe inaplicabilitatea art. 6 par. 1.
Răspunzând la argumentul Guvernului, cu referire la cauza Pellegrin c. Franței nr. 28541/95, Curtea a trebuit să țină seama de obligația legată de relația între funcționarii publici în exercitarea competențelor conferite de dreptul public și autorități. Prin urmare, Camera a hotărât următoarele: „Curtea reiterează faptul că acest criteriu de participare la exercitarea atribuțiilor conferite de dreptul public, prezentat în cauza Pellegrin este destinat exclusiv să permită determinarea litigiilor referitoare la recrutarea, cariera și încetarea raporturilor de muncă ale funcționarilor publici, pe cale de consecință nu intră în sfera de aplicare a art.6 par. 1 sub aspectul său civil. Prin urmare nu face obiectul procedurii în această cauză Pellegrin este, prin urmare, lipsită de relevanță în cazul de față. „
În fața Camerei, Guvernul a prezentat ca argument principal cererea care a fost incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției, deoarece art. 6 par. 1 nu este aplicabil procedurii în cauză. S-a referit în această privință la Pellegrin, în care Curtea a statuat că nu litigiile dintre autoritățile administrative și angajații care ocupă posturi implicând participarea la exercitarea competențelor conferite de dreptul public atrage aplicarea art. 6 par. 1. În opinia Guvernului, contabili publici au avut responsabilități în legătură cu problemele de interes general, și au participat în exercitarea competențelor conferite de dreptul public, înarmați cu o parte din puterea suverană a statului. S-a dedus din cuprinsul hotărârii din 13 ianuarie 2004, decizie în urma căreia Camera a prelungit în mod nejustificat soluția adoptată de Curte în cauza Richard-Dubarry c. Franței (nr. 53929/00, 1 iunie 2004), cu privire la managementul de facto al fondului public, la proceduri pur obiective de examinare a conturilor administrate de contabilii publici.
Guvernul a subliniat că normele interne de procedură urmate de instanțele finanțelor publice în cazul conturilor, erau diferite de cele urmate în cazurile de administrare de facto a fondurilor publice, având în vedere diferența de natura și obiectul acestor două tipuri de proceduri. Guvernul a adăugat că un audit judiciar al conturilor prestate de un contabil public implica numai o problemă indirectă material pentru contabilii publici în cauză. În primul rând, obligația în cazul unui audit judiciar al conturilor a fost de a produce dovada intrărilor în conturile prezentate Curții de Conturi pentru examinare.
Din acest punct de vedere, Guvernul a subliniat că, după caz, hotărârea judecătorească a fost limitată la punctarea cheltuielilor plătite de către contabil sau sumelor restante datorate iar nu colectate, fără motive întemeiate sau adecvate, i se cere nu rambursarea sumelor în cauză, ci să pună conturile în ordine. Poziția financiară a contabilului nu a fost determinată până la o etapă ulterioară, iar aceasta nu de instanțele financiare publice, ci de Ministrul Finanțelor, care avea atribuția legală de a achita reclamantul cu privire la conturi, după evaluarea oricărei deficiențe profesionale din partea contabilului în exercitarea atribuțiilor sale și capacitatea sa de a contribui la soluționarea sumelor în cauză.
În momentul în care Ministrul ar fi decis în favoarea contabilului, aceasta ar cerut regularizarea conturilor în măsura în care acesta a fost exonerat de răspundere sau a remis deficitul. Guvernul a susținut pe această bază că numai în acel moment, și nu atunci când conturile au fost evaluate în mod obiectiv de instanțele de judecată, poate constitui o obligație civilă a contabilului si ar putea fi considerată ca fiind o problemă.
Reclamantul a cerut Marii Camere să aprobe concluzia Camerei cu privire la aplicabilitatea art. 6 par. 1 în cauza de față. A pus accent deosebit pe faptul că răspunderea financiară a contabililor publici era înrudită cu obligațiile contractuale în conformitate cu dreptul civil și că rezultatul procedurilor referitoare la un audit judiciar de conturi ar putea afecta în mod semnificativ exercitarea drepturilor de proprietate de contabilul în cauză sau a activelor sale, din moment ce suma datorată corespundea capitalului, plus dobânda. Reclamantul a făcut referire la jurisprudența Comisiei în cauza Muyldermans c. Belgiei (23 octombrie 1991). În observațiile sale, el a prezentat că la capitolul admisibilității, asemenea hotărârii Pellegrin, art. 6 par. 1 era aplicabil și în cauza sa, deoarece, în calitate de funcționar public în învățământul de stat și deținând funcția de contabil, nu avea dreptul de a participa la exercitarea atribuțiilor conferite de dreptul public și îndeplinirea îndatoririlor de protejare a intereselor generale ale statului sau ale altor organisme publice.
Aprecierea Curții
Curtea subliniază că problema ridicată în prezenta cauză cade în domeniul de aplicare al art.6 par. 1 din Convenție, cererea având la bază recursul împotriva hotărârii Curții de Conturi în vederea perceperii unei taxe suplimentare împotriva unui contabil public.
Aceasta subliniază în acest sens că, este cert că a existat un „litigiu” cu privire la o obligație, a reclamantului și prin urmare, trebuie să se determine dacă obligația în cauză este una civilă în sensul art. 6 par. 1. Pentru a determina abordarea corectă trebuie să se compare caracteristicile de drept privat și cele de drept public prezente în cazul de față (a se vedea, spre exemplu, Feldbrugge c. Olandei, 29 mai 1986, par.26-40).
În cazul Pellegrin, la care Guvernul a făcut referire, Curtea s-a confruntat cu problema aplicabilității art. 6 par. 1 din Convenție într-un litigiu dintre un angajat public angajat prin contract și autoritatea administrativă angajatoare. În cauza Pellegrin (par.59), Curtea a început prin a-și reitera poziția din jurisprudența anterioară.
Potrivit acestei jurisprudențe, „litigiile referitoare la recrutarea, cariera și încetarea raporturilor de muncă ale funcționarilor publici sunt, în general, în afara domeniului de aplicare a art. 6 par. 1”. În special, art. 6 par. 1 a fost considerat a se aplica în cazul în care problema cererii este legată de un drept „pur economic” sau „esențial economic” și nu pune în discuție „includerea puterii discreționare a autorităților”.
Curtea a statuat în jurisprudența sa că există o marjă de incertitudine pentru statele contractante cu privire la domeniul de aplicare a obligațiilor care le revin în temeiul art. 6 par. 1 din pricina diferendelor ridicate de angajații din sectorul public referitor la condițiile de serviciu.
În aceste condiții, Curtea a dorit să pună capăt incertitudinii care înconjoară aplicarea garanțiilor prevăzute la art. 6 par. 1 în litigiile dintre stat și agenții lor. Aceasta a considerat că ar trebui să adopte un criteriu funcțional în funcție de natura sarcinilor și responsabilităților angajaților. În opinia sa, numai litigiile excluse din domeniul de aplicare al art. 6 par. 1 din Convenție sunt cele care sunt ridicate de funcționarii publici ale căror drepturi sunt tipice activităților specifice serviciului public, în măsura în care acesta din urmă acționează în calitate de depozitar al autorității publice, este responsabil pentru protejarea intereselor generale ale statului sau a altor autorități publice. Curtea va stabili, în fiecare caz, dacă postul reclamantului presupune în funcție de natura sarcinilor și a responsabilităților, participarea directă sau indirectă la exercitarea atribuțiilor conferite de dreptul public și îndatoririle menite să protejeze interesele generale ale statului sau ale altor autorități publice.
Pellegrin a fost, astfel, o abatere de la precedent, și a reconconfirmat, în ceea ce privește principiile stabilite de aceasta și criteriiele de aplicare ale art.6 par. 1, printr-un număr mare de hotărâri și decizii ale Curții (spre exemplu, Frydlender c. Franței [MC], nr. 30979/96; Linde Falero c. Spaniei (dec.), nr. 51535/99 din 22 iunie 2000, Rey și alții c. Franței, nr. 68406/01, 68408/01, 68410/01 și 68412/01, 5 octombrie 2004).
Prin urmare, trebuie să se verifice dacă postul reclamantului este determinat – în sensul jurisprudenței – la participarea directă sau indirectă în exercitarea atribuțiilor conferite de dreptul public și îndatoririlor menite să protejeze interesele generale ale statului sau ale altor autorități publice.
Marea Cameră concluzionează că art. 6 par. 1 este aplicabil și mentionează, în decizia sa de admisibilitate, diverse raționamente. Camera a avut în vedere, în principal, natura specială a litigiului dintre reclamant și stat, în încercarea de a ajunge la concluzia că obligațiile reclamantului au fost cele „civile” în sensul art.6 par. 1 din Convenție, cu caracteristici predominante de drept privat. În opinia Marii Camere, și în lumina hotărârii Pellegrin, funcționarul public aflat în slujba serviciului învățământului de stat și numit de inspectorul în educație, drept contabil al unei școli, fiind responsabil, în această calitate de conturile liceului și de cele ale centrului atașat instituției, însă care nu avea personalitate juridică distinctă.
Totuși printr-o abordare corectă în conformitate cu obiectul și scopul Convenției, trebuie adoptată o interpretare restrictivă a excepțiilor garanțiilor oferite de către art. 6 par. 1. În consecință, Curtea concluzionează că, având în vedere natura postului său, litigiul dintre reclamant și stat, nu intră în sfera de aplicare a art.6 par. 1 din Convenție.
Încălcarea art. 6 alin. 1 prin procedura în fața Curții de Conturi
Reclamantul s-a plâns de o încălcare de Curtea de Conturi a dreptului său la un proces echitabil, în sensul art. 6 par. 1 din Convenție. A susținut că, înainte de audiere, nici el si nici avocatul său nu au primit raportul judecătorului raportor (în timp ce acesta a fost trimis procurorului) și că judecătorul raportor a luat parte la deliberări în ciuda faptului că a fost implicat anterior în investigarea cazului. Referindu-se la cauza Guisset c. Franței (nr. 33933/96, par.72-74), a adăugat că nu a fost chemat la audieri, nu a primit nicio solicitare pentru a-și prezenta observațiile. De asemenea, nu a primit nici măcar informații cu privire la data audierii, care, de altfel, nu a fost publică.
Guvernul a susținut că normele procedurale specifice instanțelor financiare publice erau de natură să ofere justițiabililor garanții complete cu privire la cerințele unui proces echitabil și respectarea dreptului la apărare. În conformitate cu mai multe dispoziții, procedurile în ceea ce privește conturile au fost contradictorii și au oferit o „protecție extrem de largă” intereselor contabilului. Procedurile au fost în formă scrisă (în conformitate cu art. L. 140-7 și R. 241-27 din Codul instanțelor financiare). De asemenea, hotărârea s-a întemeiat numai pe documentele prezentate de contabil în administrarea conturilor, pe principiul potrivit căruia o hotărâre definitivă nu poate fi adoptată decât dacă toate părțile au fost în măsură să răspundă în scris la o decizie provizorie inițială (cunoscută sub numele de regula” judecății duble”).
Guvernul a recunoscut, totuși, că audierile în cadrul recursului de la Curtea de Conturi, în privința hotărârii Biroului Regional, nu au fost publice și că părțile nu au fost citate să participe, nici măcar informate cu privire la dată. Cu toate acestea, Guvernul a subliniat că reclamantul nu a solicitat audierea publică sau audierea sa de către Curtea de Conturi înaintea pronunțării hotărârii, astfel că acesta nu ar fi în drept să se plângă de lipsa unei audieri în cursul judecării recursului la Curtea de Conturi. Mai mult decât atât, în orice caz, lipsa unei audieri publice în fața instanței financiare nu ar fi contrară cerințelor art. 6 par. 1 (a se vedea în acest sens cauza Schuler-Zgraggen c. Elveției, 24 iunie 1993) și decizia Assalino Varela c. Portugaliei (nr. 64336/01, 25 aprilie 2002).
Verificarea conturilor prezentate anual de contabilii publici, precum și a existenței și valabilității documentelor justificative elaborate pentru fiecare sumă cheltuită sau nerecuperată este făcută în scris și nu în mod oral. Mai mult decât atât, Guvernul a adăugat că respectarea caracterului contradictoriu al procedurii a fost, de asemenea, garantat, în primă instanță, de regula „dublei judecăți”, regula care protejează în special dreptul la apărare. Au continuat să arate că, în general, instanța financiară publică nu s-a pronunțat asupra acuzațiilor aduse împotriva reclamantului de un organism public, dar s-au identificat, după caz, operațiuni care ar putea angaja răspunderea reclamantului. Pe scurt, în speță, reclamantul nu a suferit niciun dezavantaj în prezentarea cauzei sale în fața instanțelor financiare publice.
De asemenea, Guvernul a subliniat că realizarea tuturor audierilor de instanța financiară ar reprezenta un cost suplimentar substanțial pentru comunitate, ținand cont de numărul mare de hotărâri date de aceasta în fiecare an (peste 24.000 în anul 2003).
În ceea ce privește participarea judecătorului raportor la deliberările Curții de Conturi, Guvernul a susținut că acest judecător nu a jucat niciun rol în investigarea procedurală, formularea de plângeri sau de determinare a domeniului de aplicare al intervenției instanței. Rolul său nu a fost în niciun fel comparabil cu cel a unui judecător de instrucție: el nu a pregătit recursul pentru a fi examinat de instanța de judecată, aceasta fiind în sarcina procurorului. În timp ce a fost învestit cu atribuțiile prevăzute la art. R. 141-2 și R. 141-3 din Codul instanțelor financiare, aceste atribuții au fost folosite doar în mod excepțional în cadrul recursului, din moment ce dosarul era complet la acel stadiu. Mai mult decât atât, în cauza de față nu a existat nimic care să sugereze că judecătorul raportor ar fi avut nevoie să folosească aceste atribuții în fața Curții de Conturi. Mutatis mutandis, în cauza Didier c. Franței (dec.), nr. 58188/00, Guvernul a cerut Curții să constate că participarea judecătorului raportor în cadrul deliberărilor nu a ridicat nicio problemă pe tărâmul art.6 din Convenție.
Mai mult decât atât, din moment ce raportul conține propuneri motivate cu privire la decizie, a reflectat în consecință opinia unui membru al instanței, nefiind un document care făcea parte din procedura de investigare, ci doar în legătură cu judecarea cauzei încredințate instanţei căreia i-a fost membru.
Reclamantul a răspuns că, atunci când Curtea de Conturi s-a pronunțat în cauzele referitoare la managementul fondurilor publice și aplicarea unei amenzi, informaţiile au fost făcute publice iar părțile au fost informate cu privire la dată. El a susținut, pe această bază, că sistemul francez, în situația necesității organizării de audieri publice, trebuie să respecte principiul contradictorialității procesului, în cauzele care implică managementul fondurilor publice sau aplicarea unei amenzi. Regula dublei judecăți invocată de Guvern a fost doar parțial garantată în procesul contradictoriu, deoarece procedurile au continuat să se desfășoare exclusiv în scris.
Aprecierea Curții
Referitor la lipsa audierii publice în fața Curții de Conturi
Caracterul public al procedurilor în fața organelor judiciare prevăzute la art. 6 par. 1 protejează justițiabilii împotriva administrării justiției în mod secret, fără niciun control public, acesta fiind unul dintre mijloacele prin care poate fi menținută încrederea în instanțele de judecată. Prin publicitate, se contribuie la atingerea obiectivului art. 6 par. 1, și anume un proces echitabil care în sensul Convenției, reprezintă garanția unuia dintre principiile fundamentale ale oricărei societăți democratice, în sensul Convenției (a se vedea Axen c. Germaniei, 08 decembrie 1983, par. 25).
Dreptul la o audiere publică implică o audiere publică în fața instanței în cauză (mutatis mutandis, Fredin c. Suediei (nr. 2), 23 februarie 1994, par. 21, și Fischer c. Austriei, 26 aprilie 1995, par. 44). Art. 6 par. 1 nu interzice instanțelor de judecată să decidă în funcție de caracteristicile speciale ale cauzei, fiind o derogare de la acest principiu. În conformitate cu modul de redactare a acestei dispoziții, „presa și publicul pot fi excluși în tot sau în parte de la proces, în interesul moralității, ordinii publice sau securității naționale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților o impun. În opinia Curții, în împrejurări speciale, în care publicitatea ar aduce atingere intereselor justiției, indiferent dacă integral sau parțial, în sala de judecată trebuie să fie prezente strict persoanele vizate de cauză (spre exemplu, mutatis mutandis, Diennet c. Franței, 26 septembrie 1995, par. 34).
Mai mult decât atât, Curtea a statuat că circumstanțele excepționale legate de natura aspectelor care urmează să fie decise de către instanța de judecată în cadrul procedurii în cauză (a se vedea Miller c. Suediei, nr. 55853/00, par. 29, 08 februarie 2005) poate justifica renunțarea la o audiere publică (G.O.C. c. Turciei, nr. 36590/97, par. 47). Astfel, Curtea consideră că, în special procedurile de securitate socială, care de obicei sunt extrem de tehnice, sunt adesea mai bine abordate în scris decât oral, iar procedura audierii poate fi un obstacol cu o diligență specială în cazurile de securitate socială, fiind de înțeles că în acest domeniu autoritățile naționale ar trebui să țină seama de cerințele de eficiență și economie (Miller și Schuler-Zgraggen). Ar trebui subliniat totuși, că în majoritatea cazurilor referitoare la procedurile în fața instanțelor civile și care se pronunță pe fond, s-a ajuns la concluzia că reclamantul are posibilitatea de a solicita o audiere publică.
Poziția este diferită în cazul în care, atât în recurs (dacă este cazul) și în primă instanță, procedura civila, pe fond se desfășoară în privat, în conformitate cu un principiu general și absolut, în care justițiabilul să nu poată solicita o audiere publică pe motiv că situația sa prezintă caracteristici speciale. Procedurile desfășurate în acest fel nu pot fi in principiu considerate ca fiind compatibile cu art. 6 par. 1 din Convenție decât dacă circumstanțele sunt cu totul excepționale, justițiabilii trebuie să aibă cel puțin posibilitatea de a solicita o audiere publică, cu toate că instanța poate refuza cererea și audia în particular în funcție de circumstanțele cauzei și pentru motivele menționate mai sus.
În cazul de față, legea nu oferă părților posibilitatea de a prezenta o astfel de cerere, fie în primă instanță, fie în faza de recurs. Prin urmare, Curtea împărtășește părerea Guvernului, considerând că o astfel de solicitare din partea reclamantului de a avea o audiere publică ar fi fost sortită eșecului.
Acestea fiind spuse, Curtea nu se îndoiește că verificarea conturilor furnizate anual de către contabiii publici și asigurarea că documentele justificative au fost corect întocmite în legătură cu fiecare element de cheltuială necesită mai mult o abordare scrisă decât una orală. De asemenea, realizarea tuturor audierilor publice s-ar putea dovedi a fi foarte costisitoare pentru comunitate.
În consecință, Curtea consideră că, atât timp cât procedurile sunt limitate la controlul conturilor, art. 6 par. 1 nu interzice desfășurarea audierilor private.
Referitor la natura tehnică a procedurii, aceasta nu este suficientă pentru a justifica realizarea unui sistem de audieri private, iar argumentul că organizarea de audieri publice este un exercițiu costisitor devine irelevant în cazul în care aceasta este doar o chestiune de proces.
În concluzie, întrucât procedura în fața birourilor regionale de audit este efectuată în privat, Curtea consideră că este esențial ca și contabilii publici să poată solicita o audiere publică în fața Curții de Conturi în cadrul unui recurs împotriva unei hotărâri a Biroului Regional. În cazul în care o astfel de cerere se face, audierea ar putea rămâne privată, având în vedere natura tehnică a procedurilor.
În prezenta cauză, reclamantul nu a fost în măsură să solicite o audiere publică în fața Curții de Conturi. În consecință, Curtea a hotărât că a existat o încălcare a art. 6 par. 1 din Convenție.
Corectitudinea procedurilor în fața Curții de Conturi
Curtea consideră că este necesar să se examineze acest aspect al cererii și nu din punct de vedere specific al principiului contradictorialității sau al egalității armelor, așa cum a solicitat reclamantul, ci din perspectiva principiului echității procedurilor, așa cum s-a făcut, spre exemplu în cauza Reinhardt și Slimane – KAID c. Franței (31 martie 1998, par.104). În acest scop, Curtea va analiza fiecare dintre nemulțumirile invocate de reclamant și apoi va efectua o evaluare globală a corectitudinii procedurii în fața Curții de Conturi.
Curtea consideră că prezența procurorului la deliberările instanței ar fi fost, de asemenea, sub semnul întrebării. Curtea se îndoieste de veridicitatea argumentelor Guvernului, deoarece divulgarea raportului judecătorului raportor către procuror și nu reclamantului, cum este normal, este una problematică, deoarece raportul conține un aviz cu privire la fond. Mai mult, reclamantul a fost exclus din ședință și, prin urmare, nu a avut posibilitatea de a-și exprima un punct de vedere cu privire la opinia judecătorului raportor (a se vedea, mutatis mutandis, Reinhardt și Slimane, citată mai sus ).
Prezența judecătorului raportor la deliberări este, ca atare, legitimă și justificată, deoarece el este un membru al instanței de recurs care a realizat audierea. În orice caz, nu există nimic care să indice că, în speță, judecătorul raportor a dispus măsuri de cercetare apte să îi provoace prejudicii reclamantului.
În această privință, problema provine din faptul că judecătorul raportor și-a exprimat punctul de vedere referitor la fondul cauzei în cadrul ședinței, înainte de deliberări. Însă cu toate acestea, prin definiție, nu și-a exprimat deliberările în public, deoarece audierea nu este publică, el exprimându-se în fața instanței din care făcea parte, și ca parte a funcției pe care acesta o deținea, aceea de consilier al statului. Astfel, este necesară întrebarea dacă apare o problemă în temeiul art.6 par. 1 numai din cauza faptului că judecătorul raportor, înainte de a participa la deliberări, și-a exprimat punctul de vedere cu privire la fond. Prin urmare, rezultă că, în contextul foarte specific al acestor proceduri, această întrebare este legată de publicarea prealabilă a raportului Consiliului de Stat.
În concluzie, Curtea consideră că există un dezechilibru în detrimentul reclamantului, din cauza poziției procurorului în procedură, deoarece spre deosebire de reclamant, procurorul este prezent la ședință, este informat în prealabil cu privire la punctul de vedere al judecătorului raportor, în cadrul ședinței, participă pe deplin în cadrul procedurii și își poate exprima propriul punct de vedere în mod oral, fără a fi contrazis de reclamant. În opinia Curții, dezechilibrul este accentuat de faptul că audierea nu este publică și, prin urmare, se desfășoară în absența oricărui control, fie realizat de reclamantul în cauză, fie de public.
În consecință, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a art. 6 par. 1 din Convenție referitor la acest cap de cerere.
Încălcarea art. 6 par. 1 în procedura în fața Consiliului de Stat
Reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 6 par. 1 din Convenție, de participarea Comisarului Guvernului la deliberările Consiliului de Stat. El s-a referit în această privință la următoarele hotărâri – Kress c. Franței, citată mai sus; Vermeulen c. Belgiei, 20 februarie 1996, și Lobo Machado c. Portugaliei, 20 februarie 1996.
Guvernul a subliniat că, în Kress, Curtea a concluzionat că a existat o încălcare a art. 6 par. 1 din cauza participării comisarului Guvernului la deliberările instanței. În opinia lor, această hotărâre a pus în discuție numai prezența activă a procurorului, în timp ce, după cum au argumentat, prezența pasivă era posibilă. Procurorul era un fost membru al Consiliului și nu a avut rolul de consilier de stat, ci doar rol de consilier juridic, exprimându-și opinia personală în fața instanței, înainte ca aceasta să delibereze.
Guvernul a declarat că, în punerea în executare a hotărârii Kress, președintele Secției de contencios al Consiliului de Stat a emis două directive conform cărora comisarul guvernamental ar putea fi prezent la deliberări, dar nu poate să se adreseze instanței. Cea de-a doua l-a descris ca fiind un „martor tăcut”. Decretul nr. 2005-1586 încorporează noua procedură care fost publicată în Monitorul Oficial la 20 decembrie 2005, adăugând, în special, articolul potrivit căruia procurorul trebuie să fie prezent la deliberări, dar nu va participa la ele în mod activ. Acesta era prezent, numai în mod excepțional și la cerere (în interesul unei bune administrări a justiției), având ultimul de studiat dosarul, pentru a răspunde la orice întrebare de natură tehnică care ar putea apărea. În plus față de furnizarea asistenței tehnice, prezența procurorului la deliberări a avut avantajul de a-i permite-i să înțeleagă motivele pentru care instanta a fost de acord cu punctul său de vedere sau, dimpotrivă, a exprimat o opinie separată.
Aprecierea Curții
Curtea subliniază în primul rând că, deși în dispozițiile din hotărârea Kress a arătat că a existat o încălcare a art. 6 par. 1 din Convenție, cauzată de participarea procurorului la deliberările Consiliului de Stat, cu toate acestea, rezultă cu claritate din împrejurările cauzei, argumentele prezentate de părți și din motivele expuse în hotărârea Curții, în hotărârea Kress, că termenii de „prezență pasivă” sau „activă” sunt folosiți ca sinonime, iar simpla prezență a procurorului este considerată a fi o încălcare a prevederilor legale.
În consecință Curtea constată, în cazul reclamantului, încălcarea art. 6 par. 1 din Convenție din cauza prezenței procurorului la deliberările Consiliului de Stat.
Notă: Textul face parte din lucrarea Magistratii si instantele judecatoresti in jurisprudenţa Curtii Europene a Drepturilor Omului. Hotarari relevante, coordonator Dragoș Călin. Colectiv: Luminita Gabura, Iulia Diana David, Diana Chibulcutean, Ioana Alexandra Precup, Augustina Rodica Moldovan, Oana – Maria Stefănescu, Dan Alexandru Sipos, Dumitru Cazac, Editura Universitara, Bucureşti, 2013, ISBN 978-606-591-850-4
No related posts.