CEDO, Marea Cameră, cauza Kress c. Franţei, hotărârea din 7 iunie 2001, cererea nr. 39594/98
Situația de fapt
La 8 aprilie 1986 reclamanta, în vârstă de 44 de ani, a fost supusă unei operaţii ginecologice, sub anestezie generală, la Spitalul din Strasbourg.
Când şi-a revenit, a suferit un sindrom neurologic. În zilele în care ai urmat a suferit un accident vascular şi şi-a ars umărul, scăpând o cană cu ceai. De atunci este o persoană cu handicap în proporție de 90%, hemiplegică, întâmpină dificultăţi în coordonarea membrelor superioare, poate vorbi doar cu dificultate şi suferă de diplopie.
La 27 mai 1986 reclamanta a formulat o cerere urgentă la Preşedintele Curţii Administrative din Strasbourg în privinţa numirii unui expert. Preşedintele a numit un expert prin ordinul din 28 mai 1986, care a realizat un raport în data de 2 iunie 1986 în care a concluzionat că nu a existat nicio eroare medicală.
La 6 august 1987 (după ce cererea prealabilă din 22 iunie 1987 a fost respinsă) reclamanta a înaintat o acţiune în despăgubiri împotriva Spitalului Strasbourg, la Curtea Administrativă din Strasbourg.
În susţinerile din 21 octombrie 1987 reclamanta a criticat concluziile enunţate în raportul din 2 iunie 1986 şi a solicitat un aviz detaliat şi aprofundat a unui expert.
În scrisorile din 10 noiembrie 1988 şi 11 ianuarie 1989 avocaţii reclamantei au cerut audierea cauzei. Grefierul Curţii Administrative a răspuns (cu scrisorile din 18 noiembrie 1988 şi 13 ianuarie 1989) că, din cauza întârzierii activităţilor, nu era posibil să se prevadă o dată la care cauza ar putea fi judecată.
Audierea cauzei a fost stabilită pentru data de 19 aprilie 1990.
În hotărârea pronunţată la 25 mai 1990 Curtea Administrativă din Strasbourg a dispus investigaţii suplimentare asupra fondului în vederea emiterii unui raport de către doi experţi.
La 23 octombrie 1990 experţii au depus următoarele concluzii:
„Cu privire la trombozele arteriale cerebrale care au avut loc la 8 şi 17 aprilie 1986, nimic din condiţia clinică a d-nei Kress sau din rezultatele testelor nu le-ar fi putut face previzibile. Tratamentul acestor complicaţii a fost adecvat pentru starea de sănătate şi în conformitate cu stadiul actual al cunoştinţelor ştiinţifice. În ceea ce priveşte arsura umărului stâng, experţii au atribuit aceasta lipsei asistenţei şi a organizării în cadrul departamentului.”
Reclamanta a criticat raportul de expertiză şi în cererile motivate din 22 martie 1991 în care a cuantificat prejudiciul suferit de ea.
La cererea Spitalului Strasbourg audierea din 4 aprilie 1991 a fost amânată pentru 13 iunie 1991.
În hotărârea pronunţată la data de 5 septembrie 1991 Curtea Administrativă din Strasbourg a evaluat valoarea prejudiciul suferit de reclamantă ca urmare a provocării arsurii de pe umărul stâng la 5,000 franci francezi şi a respins restul cererii cu privire la despăgubiri.
Reclamant a depus apel împotriva acestei hotărâri la Curtea de Apel Administrativă din Nancy. În hotărârea din 8 aprilie 1993, această instanţă a respins apelul, motivând că, indiferent de gravitatea consecinţelor intervenţiei chirurgicale, circumstanţele spitalizării nu au semnalat nicio defecţiune în furnizarea informaţiilor cu privire la natura operaţiei şi la posibilele consecinţe sau orice neglijenţă sau prezumţia de neglijenţă în funcţionarea sau organizarea departamentului în cauză.
La 11 iunie 1993 reclamanta, reprezentată de un membru al Curţii de Casaţie şi Baroul Consiliului de Stat, a depus recurs în casație împotriva hotărârii Consiliului de Stat şi memoriile complete la data de 11 octombrie 1993. S-a referit la o hotărâre a Adunării Juridice a Consiliului de Stat din data de 9 aprilie 1993 (hot. Bianchi din 9 aprilie 1993, Revue française de droit administratif 1993, p. 574), în care răspunderea fără vinovăţie în cazurile de spitalizare a fost extinsă pentru acoperirea riscurilor tratamentului şi motivul unic de recurs invocat a fost faptul că în cauza sa spitalul ar fi trebuit să fie declarat responsabil fără vinovăţie. A susţinut că există o legătură cauzală între operaţie şi prejudiciu şi că existenţa riscului a fost cunoscută, chiar dacă statistic era numai unul vag, iar aceasta a avut de suferit un prejudiciu deosebit de grav, în sensul hotărârii Bianchi.
Spitalul Strasbourg a depus o apărare la 12 septembrie 1994 şi reclamanta a răspuns la data de 16 ianuarie 1995. În 10 martie 1995 spitalul a depus o replică.
Cauza a fost audiată în şedinţă publică la 18 iunie 1997 de către secţia a V-a şi a III-a reunite şi a luat în considerare un raport al secţiei a V-a. După audierea observaţiilor judecătorului raportului, cele ale avocaţilor părţilor şi, în cele din urmă, argumentele comisarului guvernului, Consiliul de Stat a amânat hotărârea. Avocatul reclamantei a întocmit un concluzii scrise în care a argumentat faptul că, în mod greşit, comisarul Guvernului şi-a exprimat îndoielile cu privire la gravitatea afecţiunilor reclamantei de la operaţia din 8 aprilie 1986.
În hotărârea emisă la 30 iulie 1997 Consiliul de Stat a respins recursul reclamantei, motivând următoarele:
„Din probele prezentate instanţei se pare că d-na Kress a suferit o histerectomie la data de 8 aprilie 1986 la Spitalul Central Regional Strasbourg. După operaţie, care a decurs în mod normal, complicaţiile post-operative, care au survenit de două ori, au cauzat grave efecte ulterioare de invaliditate şi prejudiciu pentru care domnul şi doamna Kress au cerut despăgubiri, invocând, în faţa instanţei, greşelile ce presupuneau că au fost făcute de spital. În faţa acestei Curţi, domnul şi doamna Kress au susţinut pentru prima dată că spitalul ar fi trebuit să fie găsit responsabil fără vinovăţie.
Pe baza evaluării irevocabile a faptelor, Curtea de Apel Administrativă Nancy a considerat inevitabil că răspunderea fără vinovăţie a Spitalului Central Regional Strasbourg pentru prejudiciul suferit de d-na Kress nu a fost stabilită. Procedând astfel, instanţa nu a săvârșit nicio eroare judiciară, fiind evident din probele prezentate instanţelor că nu s-au întrunit circumstanţele în care o astfel de răspundere ar putea fi angajată.”
Asupra art. 6 din Convenţie cu privire la echitatea procesului
Reclamanta a susţinut că nu a avut parte de un proces echitabil în faţa instanţelor administrative. Această plângere a avut două aspecte: pe de o parte, reclamanta sau avocatul ei nu a avut posibilitatea să analizeze memoriul comisarului guvernului înaintea audierii sau să răspundă acestuia, deoarece comisarul guvernului a vorbit ultimul, iar, pe de altă parte, comisarul guvernului a fost prezent la deliberarea judecătorilor, chiar dacă nu a votat, ceea ce a încălcat grav dreptul la un proces echitabil care rezultă din nerespectarea principiului egalităţii armelor şi dreptul la un proces contradictoriu.
Recapitularea jurisprudenţei relevante
Curtea a constatat faptul că în legătură cu argumentele menţionate cererea ridică, mutatis mutandis, probleme similare cu cele examinare de Curte în câteva cauze cu privire la rolul Avocatului General sau a funcţionarilor similari ai Curţii de Casaţie sau a Curţii Supreme din Belgia, Portugalia, Olanda şi Franţa (a se vedea Borgers, Vermeulen, Lobo Machado c. Portugalia, hotărârea din 20 februarie 1996, Van Orshoven c. Belgiei, hotărârea din 25 iunie 1997, J.J. v. Olanda şi K.D.B. c. Olandei, 27 martie 1998, Reinhardt și Slimane-Kaïd c. Franţei, 31 martie 1998).
În toate aceste cauze Curtea a hotărât că a existat încălcarea art. 6 par. 1 din Convenţie, din cauza faptului că nu au dezvăluit în prealabil argumentele ce urmau să fie susţinute de ofiţerul în cauză sau observaţiile conţinute în raportul judecătorului raportor şi imposibilitatea de a răspunde la acestea. De asemenea, Curtea a accentuat că în cauza Borgers, care viza rolul Avocatului General la Curtea de Casaţie în cadrul procedurilor penale, unde a hotărât că a existat o încălcare a art. 6 par. 1 din Convenţie, în principal deoarece Avocatul General a participat în cadrul deliberărilor Curţii de Casaţie, ceea ce a încălcat principiul egalităţii armelor. Ulterior, factorul agravant al participării ofiţerului relevant în cadrul deliberărilor a fost luat în considerare numai în Vermeulen şi Lobo Machado (citate anterior, par. 32 şi 34) în care a fost invocat de reclamanţi; în toate celelalte cauze Curtea a accentuat necesitatea respectării dreptului la un proces contradictoriu, menţionând că aceasta implică dreptul părţilor de a avea cunoştinţe şi observaţii cu privire la toate probele şi observaţiile prezentate, chiar şi de un membru independent al serviciul juridic de stat.
În cele din urmă Curtea a remarcat că în cauzele Borgers, J.J. şi Reinhardt şi Slimane-Kaïd au fost prezente proceduri penale şi unele cu o tentă penală. Vermeulen, Lobo Machado şi K.D.B. c. Olandei au întrunit proceduri civile şi cele cu o tentă civilă, pe când în Van Orshoven s-a pus problema procedurilor disciplinare împotriva unui medic.
Cu privire la pretinsul caracter special al instanţelor administrative
Niciuna din cauze nu s-a referit la un litigiu adus în faţa instanţelor administrative, iar Curtea ar trebui să analizeze dacă principiile identificate în jurisprudenţa sa, menţionată anterior, se aplică şi acestei cauze.
A constatat că în cauza Borgers, citată anterior, toate guvernele s-au străduit să demonstreze în faţa Curţii că în sistemele lor de drept şi avocaţii generali şi consilierul principal de stat erau diferiţi de procureur général din Belgia, din ambele puncte de vedere, al organizării şi al funcţionării. Spre exemplu, s-a susţinut că rolul lor diferă în funcţie de natura procedurilor (civile, penale sau disciplinare); s-a declarat că nu au fost părţi la proces sau adversarul cuiva; s-a susţinut că independenţa lor este garantată şi rolul lor se limita la acel a unui amicus curiae care acţionează în interes public sau pentru a se asigura că jurisprudenţa este consistentă.
Guvernul a susţinut că înfiinţarea unui Comisar guvernamental în procedurile administrative franceze a fost diferită de alte instituţii, criticate în hotărârile menţionate anterior, deoarece acolo nu era nicio diferenţă între the bench şi instituţia procurorului în cadrul instanţelor administrative, deoarece Comisarul guvernamental, din punct de vedere al statutului său, era un judecător în aceeaşi măsură ca şi toţi ceilalţi membri ai Conseil d’Etat, şi, deoarece din punct de vedere al funcţiei sale se afla în exact aceeaşi poziţie ca şi judecătorul de raport, cu excepţia faptului că îşi exprima opinia public, dar nu vota.
Curtea acceptă că, în comparaţie cu instanţele ordinare, instanţele administrative în Franţa prezintă o serie de caracteristici speciale, din motive istorice.
Indubitabil, înfiinţarea şi existenţa curţilor administrative poate fi apreciată ca una dintre cele mai evidente realizări ale unui stat de drept, în special deoarece competenţa acestor instanţe, de a se pronunţa asupra actelor autorităţilor administrative, a fost acceptată fără nicio luptă. Chiar şi astăzi, modul în care judecătorii administrativi sunt recrutaţi, statutul lor special, distinct de cel al judecătorilor ordinari şi trăsăturile speciale ale modului în care funcţionează sistemul de justiţie administrativ arată cât de dificil a fost ca executivul să accepte că actele sale ar trebui să facă obiectul revizuirii instanţelor judecătoreşti. În ceea ce priveşte Comisarul guvernamental, Curtea a acceptat că rolul său nu este al unui consilier de stat din oficiu ci este o instituţie sui generis caracteristică procedurilor din curţile administrative din Franţa.
Cu toate acestea, însăşi faptul că instanţele administrative, şi în special comisarul guvernamental, există de mai bine de un secol nu poate justifica neconformarea cu cerințele actuale ale legislației europene (a se vedea, Delcourt c. Belgiei, hotărârea din 17 ianuarie 1970, par. 36). Curtea a reiterat în legătură cu Convenția, că aceasta este un instrument viu care trebuie înterpretat în lumina condițiilor actuale și a ideilor care prevalează în state (a se vedea, printre ale autorități, Burghartz c. Elveției, hotărârea din 22 februarie 1994, par. 28).
Nimeni nu pus la îndoială vreodată independența sau imparțialitatea Comisarului guvernamental, iar Curtea consideră că existența și statutul instituțional al acestuia nu intră sub incidența Convenției. Cu toate acestea, Curtea este de părere că independența comisarului și faptul că nu este responsabil în fața niciunui superior ierarhic, ceea ce nu este contestat, nu sunt suficiente pentru a justifica afirmația că nedivulgarea observațiilor sale părților și imposibilitatea părților de răspunde la acestea nu sunt capabile să aducă vreo atingere principiului unui proces echitabil.
Într-adevăr, o importanță deosebită trebuie acordată părții pe care o avut în acest proces comisiarul guvernamental și mai ales conținutului și efectelor observațiilor lui (pentru analogie, a se vedea, Van Orshoven, citat anterior, par.39)
Cu privire la nedivulgarea observațiilor Comisarului guvernamental în avans și imposibilitatea de a răspunde la ele în timpul ședinței
Curtea reiterează că principiul egalității de arme – unul din elementele conceptului clar de proces echitabil – solicită ca fiecărei părți să-i fie acordată oportunitatea rezonabilă de a prezenta cauza, cu condiția de a nu o plasa într-un dezavantaj substanțial în raport de partea adversă (a se vedea, Nideröst-Huber c. Elveției, hotărârea din 18 februarie 1997, par. 23).
Curtea a reținut că este clar din descrierea cursului procedurilor în Conseil d’Etat, comisarul guvernamental face observațiile sale pentru prima dată oral în ședința publică a cauzei și că părțile, judecătorii și publicul află tot conținutul lor și recomandarea făcută cu această ocazie.
Reclamanta nu poate deduce din principiul egalității armelor, care este conferit de art. 6 par. 1 din Convenție, dreptul de a i se putea comunica, înanintea audierilor, observații care nu au fost prezentate celeilalte părți a procesului sau judecătorului raportor sau judecătorilor cauzei (a se vedea Nideröst-Huber, citată anterior). Prin urmare, nu a fost încălcat dreptul egalității armelor.
Cu toate acestea, conceptul de proces echitabil mai înseamnă, în principiu, oportunitatea părților procesului de a avea cunoștință și de a comenta cu privire la probele și observațiile prezentate, chiar și de un membru al serviciul național juridic, cu un punct de vedere apt să influențeze decizia Curții (a se vedea următoarele hotărâri, citate anterior: Vermeulen, par. 3; Lobo Machado, par. 31; Van Orshoven, par. 41; K.D.B., par. 44; Nideröst-Huber, par. 24).
Luând în considerare imposibilitaea părților de răspunde la observațiile Comisarului guvernamental la sfârșitul audierilor, Curtea face referire la Reinhardt și Slimane-Kaid, citată anterior. În această cauză Curtea a constatat încălcarea art. 6 par. 1, deoarece raportul judecătorului raportor, care a fost pus la dispoziția Avocatului General, nu a fost comunicat părților (par. 105).
Pe de altă parte, cu privire la observațiile Avocatului General, Curtea a statuat:
”Faptul că observațiile Avocatului General nu au fost comunicate reclamanților este, de asemenea, discutabil. Desigur, practica actuală este ca Avocatul General să informeze avocații părților nu mai târziu decât cu o zi înaintea ședinței de judecată cu privire la observațiile sale și în cazurile în care, la cererea avocaților, există o audiere, aceștia sunt îndreptățiți să răspundă oral la observații și să trimită o notă instanței de judecată la deliberări. În lumina faptului că unicile întrebări de drept sunt susținute în fața Curții de Casație și a faptului că părțile sunt reprezentate, în fața acestei Curți, de avocați înalt specializați, că jurisprudența acordă părților posibilitatea de a se informa reciproc cu privire la observațiile Avocatului General și de a le comenta într-un mod satisfăcător. Totuși nu a fost arătat că exista o asemenea practică la momentul faptelor.”
Spre deosebire de poziția în Reinhardt și Slimane-Kaïd, nu se contestă faptul că, în cadrul procedurilor, avocații Conseil d’Etat care doresc acest lucru pot cere Comisarului guvernamental, înaintea audierilor, să indice sensul general al observațiilor sale. Nu se contestă nici faptul că părțile pot răspunde observațiilor Comisarului guvernamental prin intermediul unui memorandum pentru deliberări, o practică care și aceasta este vitală în opinia Curții, ajută la asigurarea conformării principiului contradictorialității.
În cele din urmă, în cazul în care Comisarul guvernamental, în cadrul audierii, ar ridica motive neprezentate de părți, judecătorul care prezidează ar suspenda judecata pentru a oferi părților posibilitatea de a aduce argumente cu privire la acestea.
În aceste condiții, Curtea consideră că procedura urmată de Conseil d’Etat oferă justițiabililor garanții suficiente și că nu apare nicio problemă din punct de vedere al unui proces echitabil cu privire la conformitatea cu principiul contradictorialității. În consecință, nu a existat o încălcare a art. 6 par. 1 din Convenție.
Cu privire la prezența Comisarului guvernamental la deliberările Conseil d’Etat
Curtea a constat abordarea guvernului cu privire la această întrebare: Comisarul guvernamental este deplin membru al băncii juraților și acționează ca al doilea judecător raportor, prin urmare nu ar trebui să existe nicio obiecție în ceea ce privește participarea sa la deliberare sau chiar a exprimării votului de către acesta.
Faptul că un membru al băncii juraților și-a exprimat public viziunea sa în ceea ce privește cauza poate fi calificată drept o contribuție la transparența procesului de luare a hotărârii. Această transparență este de natură să promoveze o dorință de acceptare a deciziei de justițiabili și public în măsura, în care observațiile Comisarului guvernamental, dacă sunt acceptate de banca juraților, constituie un tip de comentariu la hotărâre. În cazul în care acestea nu sunt acceptate de banca juraților și comentariile Comisarului guvernamental nu se reflectă în decizie, ele vor constitui o opinie separată care va fi sursă de analiză pentru viitorii justițiabili și juriști.
Această prezentare publică a opiniei judecătorilor nu va încălca obligația imparțialității Comisarului guvernamental în timpul deliberărilor, este doar un judecător între ceilalți și părerea sa nu poate afecta decizia celorlalți judecători odată ce este în minoritate, indiferent de tipul completului de judecată (secție, secții unite etc.). De asemenea, ar trebui remarcat în cauza de față că reclamanții nu au invocat în niciun mod imparțialitatea sau independența Comisarului guvernamental.
Cu toate acestea, Curtea a constatat că această abordare nu este în acord cu faptul că, chiar dacă Comisarul guvernamental a fost prezent la deliberări, nu a avut dreptul de a vota. Curtea a considerat că interzicerea lui de a vota, pe motiv că secretul deliberărilor ar trebui păstrat, legislația națională slăbește considerabil argumentul Guvernului care îi atribuia Comisarului guvernamental un rol de adevărat judecător, așa cum un judecător nu se poate abține de la vot, numai dacă nu participă. Mai mult decât atât, este greu de acceptat ideea că unii judecători pot să își exprime părerile în public, în timp ce alții pot face asta numai în timpul deliberărilor secrete.
Plângerea reclamantei se fundamenta pe neprezentarea observațiilor Comisarului guvernamental în avans și imposibilitatea de a răspunde acestuia, Curtea a acceptat că rolul pe care îl are Comisarul în timpul procedurilor administrative necesită aplicarea unor garanții procedurale în scopul de a asigura respectarea principiului contradictorialității. Motivul pentru care Curtea a concluzionat că nu există o încălcare a art. 6 nu a fost neutralitatea Comisarului față de părți, dar faptul că reclamanta s-a bucurat de destule garanții de natură să echilibreze puterea Comisarului. Curtea a considerat că această constatare este relevantă pentru plângerea privind participarea Comisarului guvernamental la deliberări.
În cele din urmă, doctrina, de asemenea, trebuie luată în considerare. Exprimându-și public părerea cu privire la acceptarea sau respingerea motiveor înaintate de una dintre părți, Comisarul guvernamental ar putea fi considerat, în mod legal, de una dintre părți ca fiind de partea sa.
În opinia Curții, un justițiabil care nu este familiarizat cu procedurile administrative, în mod firesc, ar putea considera Comisarul guvernamental drept un adversar, care susține că motivele sale de recurs ar trebui să fie respinse. În schimb, un justițiabil al cărui caz este susținut de Comisar ar putea să vadă în acesta un aliat.
Curtea își poate imagina că o parte poate să se simtă în poziție inegalitate, după ce îl aude pe Comisionar facând unele observații nefavorabile în privința acesteia, după audierea publică (a se vedea mutatis mutandis, Delcourt, citată anterior, par. 30).
Începând cu Delcourt, Curtea a constat în numeroase rânduri că în timp ce independența și imparțialitatea avocatului general sau a funcționarilor similari la anumite curți supreme nu erau supuse criticilor, accentuarea sensibilității publicului la administrarea corectă a justiției legitimează importanța crescândă care se dă aparențelor (a se vedea Borgers, citată anterior, par. 24).
Din acest motiv, Curtea a constat că, indiferent de obiectivitatea cunoscută a avocatului general sau a echivalentului acestuia, funcționarul, recomandând că un recurs în casație trebuie respins sau admis, a devenit, vorbind din punct de vedere obiectiv, un aliat sau un oponent al uneia dintre părți și prezența acestuia la deliberări îi oferea oportunitatea suplimentară să susțină propunerile sale, fără să îi fie teamă că va fi contrazis (a se vedea Borgers, Vermeulen și Lobo Machado, citate anterior).
Curtea nu a găsit niciun motiv pentru a se îndepărta de la jurisprudența existentă, menționată anterior, chiar dacă în această cauză este implicat un Comisar guvernamental, a cărui opinie nu diferă de cea a unui funcționar al consiliului de stat (mutatis mutandis, J.J. și K.D.B., citate anterior).
Curtea, de asemenea, a statuat că nu a fost argumentat, așa cum a fost în Vermeulen și Lobo Mochado, că prezența Comisarului guvernamental a fost necesară pentru a ajuta la asigurarea unificării jurisprudenței (a se vedea, mutatis mutandis, Borgers, citată anterior, par. 28). Din explicațiile Guvernului rezultă că prezența Comisarului guvernamental este justificată de faptul că, fiind ultima persoană care a studiat dosarul, în timpul deliberărilor se va afla în poziția de a răspunde la orice întrebare adresată cu privire la cauză.
În opinia Curții, beneficiul pe care îl are completul de judecată din această prezență pur tehnică este comparabil cu interesul superior al justițiabilului, care ar trebui să aibă o garanție că nu va fi în stare Comisarul Guvernamental, prin prezența sa la deliberări, să influențeze rezultatul lor. Această garanție nu este acordată de prezentul sistem francez.
Această abordare a Curții este confirmată și de faptul că la Curtea de Justiție a Comunităților Europene, Avocatul General, al cărui rol este în strânsă legătură cu acel al Comisarului guvernamental, nu participă la deliberări (art. 27 al Regulamentul de Procedură al Curții de Justiție a Comunităților Europene).
În concluzie, a existat o încălcare a art. 6 par. 1 din Convenție, ca urmare a participării Comisarului Guvernamental la deliberările completului de judecată.
Asupra art. 6 par. 1 din Convenție, în ceea ce privește durata procedurilor
Reclamanta s-a plâns de durata procedurilor pentru angajarea răspunderii medicale în cadrul curților administrative.
În opinia Guvernului, tribunalele de primă instanță și instanțele de apel au fost probabil incapabile să depună toată diligența necesară și a hotărât să lase problema la aprecierea Curții.
A. Perioada ce trebuie luată în considerare
Perioada care trebuie luată în considerare începe din 22 iunie 1987, când cererea preliminară de despăgubiri înaintată Spitalului din Strasboug a fost respinsă (a se vedea X c. Franței, hotărârea din 31 martie 1992, par.31). Aceasta se sfârșește la 30 iulie 1997, odată cu pronunțareadeciziei Conseil d’Etat. Prin urmare a durat 10 ani, o lună și 8 zile.
B. Rezonabilitatea duratei procedurilor
Curtea administrativă a decis în acest caz – care, în opinia Curții, nu a avut o complexitate deosebită – la 5 septembrie 1991. Curtea de Apel Administrativă din Nancy a decis asupra apelului în aprilie 1993; ulterior, Conseil d’Etat s-a pronunțat asupra recursului în casație la 30 iulie 1997. Curtea a constatat că atât în prima instanță cât și în recursul în casație au existat întârzieri semnificative în cadrul procedurilor. Examinarea recursului în casație de Conseil d’Etat a durat 4 ani și mai mult de o lună.
Invocând jurisprudența sa în această materie, Curtea a constatat că durata procedurilor în cauză nu corespunde criteriului ”termenului rezonabil.”
În consecință, art. 6 par.1 din Convenție a fost încălcat.
Notă: Textul face parte din lucrarea Magistratii si instantele judecatoresti in jurisprudenţa Curtii Europene a Drepturilor Omului. Hotarari relevante, coordonator Dragoș Călin. Colectiv: Luminita Gabura, Iulia Diana David, Diana Chibulcutean, Ioana Alexandra Precup, Augustina Rodica Moldovan, Oana – Maria Stefănescu, Dan Alexandru Sipos, Dumitru Cazac, Editura Universitara, Bucureşti, 2013, ISBN 978-606-591-850-4
No related posts.