CEDO, cauza Henryk Urban şi Ryszard Urban c. Poloniei, hotărârea din 30 noiembrie 2010, cererea nr. 23614/08
Situaţia de fapt
Reclamanţii s-au născut în 1962, respectiv 1960, şi locuiesc în Uherce Mineralne. Ambii reclamanţi au fost acuzaţi de comiterea unei contravenţii, pentru refuzul de a-şi dezvălui identitatea sa organelor de poliţie, primul Henryk Urban (primul reclamant) fiind acuzat şi de folosirea unui limbaj necenzurat într-un loc public.
La 13 septembrie 2006, Judecătoria Lesko, judecând în procedură simplificată, i-a condamnat pe reclamanţi conform acuzaţiilor aduse. Întrucât aceştia au formulat o contestaţie, Judecătoria a examinat cauza în procedură ordinară. Instanţa a refuzat cererea de aducere a martorului Z.W., pe motiv că era inadmisibilă de drept, al doilea reclamant fiind reprezentat de un consilier juridic.
La 7 noiembrie 2006, primul reclamant a solicitat recuzarea tuturor judecătorilor completului, pe motiv că acesta nu are încredere în aceştia. La 21 decembrie 2006, Tribunalul Regional Krosno a decis excluderea lui J.L. şi L.R.-S., întrucât au fost implicaţi într-o cauză anterioară cu privire la primul reclamant. În rest, Tribunalul a respins solicitarea, motivând că insatisfacţia reclamantului cu privire la hotărârile primei instanţe nu constituie motiv de recuzare.
La data de 26 decembrie 2006, Judecătoria a decis să disjunge cauzele.
La data de 31 august 2007, primul reclamant a solicitat recuzarea asesorului (asesor sądowy) B.R.-G., pe motiv că acesta nu a acceptat un certificat medical care indica imposibilitatea de a participa la proces a mamei sale. La data de 24 septembrie 2007, completul unic al Judecătoriei a respins cererea, fiind nefondată şi determinată doar de evaluarea subiectivă asupra asesorului.
La data de 2 octombrie 2007, completul unic a Judecătoriei Lesko a decis condamnarea ambilor reclamanţi, pentru faptul că nu au dezvăluit identitatea lor organelor poliţiei, fiind obligaţi la plata unei amenzi în sumă de 100 PLN, iar primul reclamant fiind achitat în ceea ce priveşte al doilea capăt de acuzare.
Reclamanţii au declarat apel, pe motiv că dosarul lor a fost judecat de un asesor, care nu are acelaşi statut cu un judecător. Aceştia s-au referit la decizia Curţii Constituţionale din 24 octombrie 2007, care preciza că un asesor nu poate exercita puterea judecătorească, întrucât nu oferă suficiente garanţii de independenţă.
La data de 10 decembrie 2007, Tribunalul Regional Krosno a menţinut decizia Judecătoriei, apelul fiind respins ca nefondat. Reclamanţii nu au declarat recurs.
Potrivit Guvernului, reclamanţii nu au contestat abilitatea asesorului de a pronunţa hotărâri, dar au pretins că acest asesor nu a fost imparţial în decizia sa. Reclamanţii s-au referit asupra asesorului ca instituţie, doar după ce s-a pronunţat decizia Curţii Constituţionale, fiind vorba despre o completare a apelului lor.
Asupra art.6 din Convenţie
Reclamanţii au invocat faptul că au fost lipsiţi de un proces echitabil, instanţa de judecată fiind lipsită de independenţă. Aceştia au argumentat prin prezentarea deciziei Curţii Constituţionale şi a jurisprudenţiei Curţii, indicând că asesorii nu întrunesc condiţiile de “tribunal independent” în sensul art.6, întrucât nu se bucură de o anumită stabilitate. Întrucât un asesor putea fi concediat în orice moment, acesta nu se bucură de aceleaşi condiţii de demitere a unui judecător, deciziile de demitere ale primilor fiind luate de Ministrul Justiţiei şi nu de instanţe. În acest fel, un asesor nu era protejat de ingerinţa executivului. Reclamanţii au subliniat necesitatea unei bune administrări a justiţiei, în acest context percepţia lor negativă asupra asesorului fiind de o anumită importanţă. În cele din urmă, reclamanţii au invocat decizia Tribunalului Krosno, care nu a înlăturat lipsa de independenţă a primei instanţe, dar pur şi simplu a considerat îndoielile reclamanţilor cu privire la independenţa instanţei ca fiind nefondate.
Guvernul a subliniat importanţa principiul subsidiarităţii, prin faptul că, o dată ce Curtea Constituţională a hotărât asupra subiectului, nu era necesar ca instanţa de fond/recurs să atingă problema independenţei asesorilor.
În opinia Guvernului, protecţia oferită independenţei magistraţilor prevăzută de legislaţia poloneză era în conformitate cu înţelesul dat acesteia de Convenţie, până la pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale din 2007. În decizia sa, Curtea Constituţională a stabilit garanţiile constituţionale la un nivel semnificativ mai înalt. Guvernul a susţinut că doar un judecător profesionist ar putea corespunde acestor standarde, chiar dacă Curtea nu a exclus posibilitatea ca justiţia să fie înfăptuită de persoane cu un statut similar judecătorilor, care să corespundă standardelor de independenţă. Prin urmare, Parlamentul a abolit instituţia asesorilor, aceasta necorespunzând cu standardele cerute, motivându-şi decizia prin faptul că aceştia nu corespund garanţiilor impuse de Curtea Constituţională. Astfel, în opinia Guvernului, hotărârea Curţii Constituţionale trebuie privită ca o modificare esenţială a modului de a interpreta instituţiile existente anterior în sistemul juridic.
Guvernul a continuat, argumentând că decizia Curţii Constituţionale nu trebuie considerată relevantă asupra fondului cauzei pe motiv că aceasta stabileşte un standard “maxim”, în timp ce Convenţie un “minim”. În aşa fel, este posibil ca o măsură care satisface cerinţele Convenţiei să nu fie în conformitate cu Constituţia. În decizia sa, Curtea Constituţională a hotărât asupra unui singur sistem de drept, în timp ce Convenţia impune obligaţii mai generale, fiind luate în considerare sistemele de drept ale statelor semnatare.
În al treilea rând, decizia Curţii Constituţionale a fost o revizuire formală a conformităţii unor prevederi, jurisdicţia sa nefiind extinsă la aplicarea unei prevederi in concreto. Obiectul de revizuire al Curţii nu a fost prevederea legală în sine, ci fondul regulamentului şi efectele produse într-un caz individual. În concluzie, Guvernul a remarcat că standardul individual de independenţă dat de decizia Curţii Constituţionale era mai strict decât cel prevăzut de Convenţie. Mai mult, decizia Curţii Constituţionale nu a lipsit de independenţă un asesor care a judecat o cauză.
Chiar dacă statutul asesorului diferă de statutul judecătorului, elementul cheie ce trebuie stabilit este dacă primul se bucură de aceeaşi independenţă. Guvernul a subliniat că în cazul în care independenţa asesorului ar fi considerată din perspectiva subordonării doar la normele legale şi propriile convingeri şi lipsa de influenţă asupra deciziei din partea terţilor, atunci se poate considera că asesorii au fost independenţi.
Analizând prim prisma Legii din 2001, care reglementează statutul asesorilor, Guvernul a stabilit că standardul “de independenţă” stabilit de Convenţie a fost îndeplinit. Garanţiile constituţionale ale independenţei instanţelor şi judecătorilor au influenţat considerabil statutul asesorilor. Asesorii au fost membri ai comunităţii judecătorilor, s-au aflat sub o influenţă puternică a acestora, fiind obligaţi să respecte standardele de independenţă şi garanţiile constituţionale. În aşa fel, atât societatea cât şi comunitatea au considerat asesorii ca independenţi şi egali judecătorilor profesionişti, instituţia primilor fiind întâlnită în mai multe ţări ale Europei.
În ceea ce priveşte posibilitatea de demitere a asesorilor de Ministrul Justiţiei, Guvernul a precizat că aceasta nu a fost una discreţionară, fiind necesar acordul prealabil al Tribunalului. Pe cale de consecinţă, acest mecanism proteja asesorii de intervenţia discreţionară a executivului, cu atât mai mult cu cât nu a existat vreun caz de demitere, fiind în conformitate cu prevederile art.6 par.1 al Convenţiei.
Guvernul a afirmat că în cauza de faţă nu exista un motiv de a considera asesorul ca nefiind obiectiv, reclamanţii solicitând recuzarea întregului complet de judecată. În apel, reclamanţii nu au contestat calitatea de asesor, ci lipsa de imparţialitate a acestuia din cauza soluţiei nefavorabile. Reclamanţii s-au referit asupra asesorului ca “instituţie” abia după decizia Curţii Constituţionale, totuşi nefiind în stare să argumenteze lipsa de independenţă a acestuia.
În cele din urmă, Guvernul a atras atenţia Curţii la faptul că dacă ar fi contestate toate hotărârile date de asesori, aceasta ar provoca un haos judiciar. În acest sens, dacă Curtea va găsi o încălcare în acest caz şi în altele similare, aceasta ar afecta sute de mii de hotărâri date în ultimii ani. O astfel de constatare ar încălca principiul protecţiei încrederii cetăţenilor în stat şi lege. Întrucât asesorii au judecat cea mai mare parte a cauzelor în primă instanţă, această constatare ar genera o serie de consecinţe negative, spre exemplu în cauzele privind succesiuni sau detenţii preventive.
Independent de toate cele menţionate, Guvernul a remarcat faptul că dacă Curtea va constata existenţa unei încălcări, aceasta ar crea un efect de intimidare, descurajând Curtea Constituţională de la abordarea unor standarde constituţionale viitoare, acest efect vizând şi celelalte state europene.
Guvernul, referindu-se la jurisprudenţa Curţii, a remarcat că obiecţiile privind independenţa şi imparţialitatea primei instanţe nu pot fi reţinute dacă cauza a fost judecată în apel de o instanţă care a întrunit condiţiile art.6 al Convenţiei. Chiar dacă aceste condiţii vizează fondul cauzei, din moment ce evaluarea a fost realizată în ceea ce priveşte rezultatul, hotărârea definitivă trebuia să fie pronunţată de o instanţă independentă şi imparţială.
În concluzie, poziţia Guvernului a fost aceea că prima instanţă, compusă dintr-un judecător-asistent, ce a judecat cauza reclamanţilor, a întrunit condiţiile de independenţă în sensul art.6 din Convenţie.
Aprecierea Curţii
Curtea reiterează faptul că, pentru a considera o instituţie ca fiind independentă, trebuie analizat modul de numire a membrilor, durata mandatului lor, lipsa de influenţă din exterior şi dacă instituţia exprimă o aparenţă de independenţă. În acest sens, inamovibilitatea judecătorilor faţă de executiv constituie o garanţie corolară a independenţei, de astfel înclusă în garanţiile prevăzute de art.6 par.1. Curtea subliniază faptul că garanţiile necesare de independenţă se aplică nu numai unui “tribunal” în sensul art.6, fiind extinse asupra oricărui judecător sau funcţionar împuternicit prin lege să exercite puterea judecătorească.
Chiar dacă teoria separaţiei puterilor în stat a devenit de o importanţă deosebită în jurisprudenţa Curţii, prevederile Convenţiei nu solicită statelor să se conformeze unor concepte teoretice constituţionale cu privire la limitele aduse interacţionării puterilor.
Curtea a stabilit că Ministrul Justiţiei este cel care conferă autoritatea de a exercita puterea judecătorească, numeşte şi demite asesorii. Totuşi, acesta nu beneficiază de putere discreţionară, întrucât este necesară o aprobare din partea consiliului de judecători al unei instanţe regionale.
În analiza deciziei Curţii Constituţionale din 24 octombrie 2007, Curtea a descoperit legătura dintre art.45 din Constituţie şi art.6 par.1 din Convenţie. În principal, Curtea Constituţională s-a referit la lipsa garanţiilor de independenţă necesare din partea asesorilor, numirea acestora de Ministrul Justiţiei necorespunzând cerinţelor constituţionale.
Curtea a reiterat că numirea judecătorilor de executiv este permisă, cu condiţia ca aceştia să nu se afle sub influenţă sau presiune în realizarea funcţiei judecătoreşti.
Curtea Constituţională, în decizia sa, a subliniat posibilitatea Ministrului Justiţiei de a acţiona în mod discreţionar întrucât Legea din 27 iulie 2001 nu prevedea expres motivele de demitere a asesorului, iar decizia de a-l demite aparţinea ministrului, iar nu instanţei. În acest sens, asigurarea unei aprobări din partea consiliului de judecători nu constituie o garanţie suficientă. În opinia Curţii, chiar dacă nu au existat cazuri de demitere, aceasta nu anulează motivele de constatare a neconstituţionalităţii. De asemenea, Curtea a observat în decizia Curţii Constituţionale constatarea faptului că în Legea din 27 iulie 2001 nu era indicat un termen minim pentru care era numit şi împuternicit un asesor.
Curtea a reiterat că ţine de instanţele naţionale, în primul rând, să aplice şi interpreteze dreptul intern, dar şi să decidă cu privire la problemele de constituţionalitate. În acest sens, Curtea consideră că decizia Curţii Constituţionale, chiar dacă a fost luată într-un context abstract al revizuirii constituţionale, prezintă similitudini cu cerinţele Convenţiei şi a fost luată, având în vedere jurisprudenţa Curţii. Pe cale de consecinţă, aceasta poate fi aplicată pe fondul cauzei.
Curtea a respins argumentul Guvernului cu privire la neconstatarea de Curtea Constituţională a lipsei de independenţă a unui asesor în sensul art.6 din Convenţie, prin observaţia că nici Curtea Constituţională nu beneficiază de jurisdicţie în a revizui compatibilitatea legislaţiei cu acordurile internaţionale.
Curtea a apreciat importanţa constatării Curţii Constituţionale a faptului că Polonia nu dispune de garanţiile de independenţă pentru asesori, prevăzute de art.45 par.1 din Constituţie, care nu diferă în mod substanţial de art.6 par.1 din Convenţie. Curtea a observat că Curtea Constituţională nu a interzis exercitarea puterii judecătoreşti de către asesori sau alţi funcţionari, aceştia fiind obligaţi să prezinte garanţiile de independenţă.
Curtea Constituţională, referindu-se la standardele internaţionale, a subliniat varietatea de soluţii posibile pentru a permite realizarea judecăţii de alte persoane decât judecătorii. În acest sens, Curtea consideră că sarcina sa nu este de a se pronunţa in abstracto asupra compatibilităţii Convenţiei cu Constituţia, ci de a examina modul în care Polonia a reglementat statutul asesorilor.
Având în vedere cele mai sus menţionate, Curtea consideră că asesorul B.R.-G. nu a fost independent în sensul art.6 par.1, pentru motivul că putea fi demis oricând de către Ministrul Justiţiei şi nu existau garanţiile adecvate pentru a-l proteja de o intervenţie arbitrară. Prin urmare, nu este necesar de a consulta alte aspecte a statutului asesorilor, întrucât demiterea lor de executiv este suficientă pentru a vicia independenţa judecătoriei Lesko în care intra B.R.-G..
Curtea a observat că Tribunalul Krosno este o instanţă independentă în sensul art.6 par.1, fiind capabilă de a “repara” anumite greşeli ale instanţelor de fond. În această privinţă, Curtea a constatat că Curtea Constituţională a considerat că revizuirea de către instanţa de apel nu a putut înlătura “defectul” lipsei de independenţă. În cauza prezentă, Tribunalul nu a putut casa decizia întrucât completul a fost compus dintr-un asesor, iar aceştia au fost împuterniciţi să soluţioneze cauzele în primă instanţă. Tribunalul a respins cererea reclamanţilor de a recunoaşte lipsa de independenţă a instanţei de fond.
Curtea a observat că, în sensul deciziei Curţii Constituţionale, orice apel având la bază statutul neconstituţional al asesorilor era sortit eşecului, întrucât prevederile contestate ale Legii sin 27 iulie 2001 au rămas în vigoare pentru următoarele 18 luni după pronunţarea hotărârii. În acest sens, Curtea consideră că Tribunalul nu a remediat deficienţa în cauză.
În lumina celor expuse, Curtea consideră că Tribunalul Lesko nu a fost independent în sensul art.6 par.1 din Convenţie.
În ceea ce priveşte încălcarea art.6 par.3 din Convenţie prin refuzul de a admite un reprezentat al societăţii civile la proces, Curtea reţine că acest aspect nu prezintă vreo încălcare a drepturilor şi libertăţilor prevăzute în Convenţie sau în protocoalele sale.
Notă: Textul face parte din lucrarea Magistratii si instantele judecatoresti in jurisprudenţa Curtii Europene a Drepturilor Omului. Hotarari relevante, coordonator Dragoș Călin. Colectiv: Luminita Gabura, Iulia Diana David, Diana Chibulcutean, Ioana Alexandra Precup, Augustina Rodica Moldovan, Oana – Maria Stefănescu, Dan Alexandru Sipos, Dumitru Cazac, Editura Universitara, Bucureşti, 2013, ISBN 978-606-591-850-4
No related posts.