CEDO, cauza Covassi c. Italiei, decizia de inadmisibilitate din 12 octombrie 1994, cererea nr. 21869/93
Situația de fapt
Reclamantul, un cetățean italian care s-a născut în Mestre, Veneția, în 1933 și funcționat ca judecător, a decedat la 21 iulie 1994. Până la moartea sa, reclamantul și-a exercitat atribuțiile la Curtea de Apel Veneția. Soția reclamantului și-a exprimat dorința de a continua procedura în fața Comisiei.
Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de către reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. După intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală din Italia, la 24 octombrie 1989, respectiv în urma reorganizării sistemului justiției penale, reclamantul a fost numit șef al parchetului de pe lângă instanța din Padova.
La scurt timp după aceasta, au apărut dificultăți în relația dintre reclamant și doi tineri magistrați dar și între reclamant și avocații de la baroul local. Aceste dificultăți au fost cauza declanșării unor proceduri disciplinare în fața Consiliului Superior al Magistraturii („Consiglio Superiore della Magistratura” – C.S.M.).
La 17 iunie 1991, C.S.M. a aplicat reclamantului o sancțiune disciplinară, prin mutându-l disciplinar pe alt post pentru lipsa interesului în organizarea procuraturii din cadrul Parchetului Padova și pentru că nu a furnizat instrucțiuni clare subalternilor săi. Prin urmare, reclamantul a fost mutat la Curtea de Apel din Veneția.
Prin ordin emis în aceeași zi, C.S.M. a respins cererea reclamantului de a beneficia de asistență din partea unui avocat profesionist.
La 13 februarie, 25 și 26 iunie 1992, reclamantul a depus recursuri împotriva ambelor decizii pe motiv care nu au fost clare.
La o dată necunoscută, Curtea de Casație a decis examinarea recursurilor depuse de reclamant. Acesta din urmă a cerut organizarea unei ședințe publice în acest scop.
Prin hotărârea din 18 decembrie 1992, Curtea de Casație a respins cererea reclamantului și a respins și recursul acestuia. În hotărârea sa, Curtea de Casație a justificat lipsa unei ședințe publice prin faptul că lipsa unei proceduri având caracter oral nu este incompatibilă cu respectarea dreptului la apărare. Potrivit Curții de Casație, în cadrul procedurilor mai rapide desfășurate în camera de consiliu, aceste drepturi pot fi totuși garantate.
Asupra art. 6 par.1 din Convenție
În fața Comisiei, reclamantul s-a plâns de faptul că instanța supremă din Italia a refuzat să organizeze o audiere publică în cadrul acțiunii în care acesta era parte. El face referire în acest sens la art.6 par.1 din Convenție.
În continuare, reclamantul s-a plâns de lipsa de imparțialitate a C.S.M., pricinuită de componența consiliului, plângere fundamentată pe art. 6 par. 1 din Convenție. În acest caz, Președintele Republicii Italiene, căruia Constituția italiană îi atribuie și calitatea de președinte al C.S.M., a participat în mod excepțional la această ședință, deși acesta, de regulă, nu participă la astfel de ședințe, delegându-și atribuțiile conexe funcției vicepreședintelui. Reclamantul invocă în continuare o încălcare a art. 6 par.1, motivând că audierea în fața C.S.M. s-a derulat în mod neașteptat pe o perioadă de 20 de zile.
În cele din urmă, reclamantul s-a plâns de decizia C.S.M. care nu-i oferea posibilitatea de a fi asistat de un avocat ales. El susține astfel o încălcare a art. 6 par. 3 lit. c) din Convenție.
Văduva reclamantului a declarat, după moartea soțului ei, că dorește să reia și să continue procedura în fața Comisiei.
Comisia observă, în acest sens, că, pentru a putea relua și continua procedura trebuie să aibă în vedere în special intenția reclamantului și natura plângerii sale. În acest sens, punctul cheie este dacă pretențiile reclamantului, prin natura lor particulară, pot fi considerate, în circumstanțele acestei cauze, ca transmisibile.
Comisia observă, în acest sens, că măsurile disciplinare contestate au determinat consecințe negative asupra reputației reclamantului. Este adevărat că plângerile sunt strâns legate de persoana reclamantului decedat. Mai mult decât atât, mutarea sa pe un alt post a avut probabil un impact negativ asupra vieții sale de familie iar sancțiunile au fost resimțite ca un factor degradant al onoarei reclamantului, astfel neputând fi excluse efectele psihologice pe care soția reclamantului le-ar fi putut suferi.
Prin urmare, Comisia consideră că văduva reclamantului, care este singurul său moștenitor, are un interes juridic suficient – care aici este de natură morală – pentru a justifica continuarea procedurii în fața Comisiei.
Reclamantul s-a plâns de lipsa de imparțialitate și independență a C.S.M., determinată de componența sa, de nerespectarea dreptului la apărare în fața acestui organism și că audierea în fața Curții de Casație nu a fost publică.
În ceea ce privește aplicabilitatea art. 6 din Convenție față de procedura reclamată, reclamantul susține că sancțiunile pe care le-a suferit sunt relevante domeniului penal și că procedura în cauză, de asemenea, a reprezentat o ingerință în drepturile sale cu caracter civil, în măsura în care aceasta a avut consecințe importante pentru reputația acestuia.
Pentru a determina dacă art.6 din Convenție se aplică sau nu în cazul de față, este necesar să se verifice dacă procedura pe care o contestă reclamantul se referă la o decizie privind o acuzație penală sau la o dispută cu privire la drepturile sale cu caracter civil.
În acest sens, apelând la jurisprudență, Comisia observă că procedurile disciplinare nu conduc, de regulă, la un litigiu privitor la drepturile civile sau la stabilirea unei acuzații penale (Engel și alții, 8 iunie 1976, par. 80-88; nr. 10059/82).
În primul rând, Comisia constată că dispozițiile care definesc acțiunile pentru care reclamantul a fost sancționat și pentru care i s-a atribuit un alt post nu intră sub incidența legii penale în conformitate cu legislația italiană.
În ceea ce privește natura acțiunilor de care a fost acuzat reclamantul, Comisia constată că acestea sunt legate de modul în care și-a exercitat atribuțiile ce i-au fost conferite și, prin urmare, acestea țin de regulă, de domeniul disciplinar.
În consecință, Comisia consideră că procedura contestată nu este una ce ține de desfășurarea unei acuzații penale împotriva reclamantului.
Pe de altă parte, Comisia constată că procedura disciplinară precum și încadrarea reclamantului pe un alt post constituie un litigiu cu privire la materia funcției publice. În această privință, urmărind jurisprudența Curții, se poate constanta că problemele ce țin de angajarea, de încadrarea, sau de revocarea dintr-o funcție publică nu constituie măsuri privitoare la drepturile cu caracter civil în sensul art. 6 par. 1 din Convenție (decizia nr. 9877/82, 13 decembrie 1983 și decizia nr. 9931/82, 4 decembrie 1984).
Deși este adevărat că, în acest caz, procedura disciplinară a afectat în mod indirect reputația reclamantului, Comisia nu consideră că prin aceasta s-a realizat încălcarea vreunui drept al reclamantului, deoarece problema reputației reclamantului nu a fost punctul crucial în această procedură. Procedura a analizat din perspectivă disciplinară comportamentul reclamantului, fără a se raporta la reputația acestuia (nr. 10293/83, 12 decembrie 1985, D.R. 45, p. 41, 69).
În consecință, Comisia consideră ca procedura de care s-a plâns reclamantul nu este relevantă pentru art. 6 par.1 din Convenție și, prin urmare, acțiunea trebuie respinsă ca incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției, în sensul art.27 alin. 2.
Din aceste motive, Comisia, cu majoritate, respinge cererea, ca inadmisibilă.
Nota 1: Relativ recent, Curtea a arătat că două condiţii trebuie îndeplinite pentru ca statul pârât să poată invoca statului de funcţionar al reclamantului în scopul de a exclude aplicabilitatea art. 6 din Convenție. În primul rând, dreptul intern al statului respectiv trebuie să fi exclus explicit accesul la un tribunal pentru posturile sau pentru categoria de salariaţi în cauză. În al doilea rând, această excepţie trebuie fundamentată pe motive obiective, legate de interesele statului, simplul fapt că petentul are legătură cu un sector sau un serviciu care participă la exerciţiul puterii publice nefiind determinant. Așadar, Statul trebuie să facă dovada că obiectul litigiului şi nu funcţionarul însuşi este în legătură cu exerciţiul autorităţii statale sau priveşte o legătură specială de încredere şi de loialitate (CEDO, Vilho Eskelinen şi alţii c. Finlandei, hotărârea din 19 aprilie 2007).
Nota 2: Textul face parte din lucrarea Magistratii si instantele judecatoresti in jurisprudenţa Curtii Europene a Drepturilor Omului. Hotarari relevante, coordonator Dragoș Călin. Colectiv: Luminita Gabura, Iulia Diana David, Diana Chibulcutean, Ioana Alexandra Precup, Augustina Rodica Moldovan, Oana – Maria Stefănescu, Dan Alexandru Sipos, Dumitru Cazac, Editura Universitara, Bucureşti, 2013, ISBN 978-606-591-850-4
No related posts.