CEDO, cauza Bellet, Huertas și Vialatte c. Franței, decizia de inadmisibilitate din 27 aprilie 1999, cererile nr. 40832/98, 40833/98 și 40906/98
Situația de fapt
Dl. Bellet, funcționar al Direcției Generale de Impozite franceze, a fost detașat prin ordinul din 31 octombrie 1974, de la Ministerul Afacerilor Externe, la dispoziția autorităților fiscale din Principatul Monaco. El a preluat mandatul la Monaco la 1 septembrie 1974, iar detașarea a fost reînnoită în mod constant până la 16 iulie 1986, când s-a pensionat. În calitate de funcționar public francez, domnul Bellet a contribuit la fondul francez de pensii. În timpul detașării sale în Monaco, a trebuit, de asemenea, în conformitate cu legile monegasce din 23 decembrie 1950 și 28 iulie 1982, să contribuie la o pensie suplimentară, deci în plus față de pensia franceză. Prin scrisoarea din 23 februarie 1996, șeful Departamentului de pensii din Ministerul Economiei și al Finanțelor a informat că, în conformitate cu art.40 din Ordonanța din 4 februarie 1959, ale cărei dispoziții au fost preluate de Legea din 11 ianuarie 1984, plata pensiei franceze ar trebui făcută după deducerea din cuantum a pensiei sale din Monaco. Această decizie a fost confirmată la 11 iunie 1996 și a arătat că data suspendării a fost stabilită la 1 ianuarie 1996. Un certificat de suspendare i-a fost comunicat domnului Bellet, la 25 iunie 1996, de șeful Serviciului Financiar de la Nisa, reclamantul formulând recurs la Consiliul de Stat la 5 august 1996. Prin hotărârea din 13 octombrie 1997, comunicată la 27 octombrie 1997, Consiliul de Stat a respins recursul. S-a considerat că, în conformitate cu art.46 din Legea din 11 ianuarie 1984, reclamantul nu putea fi afiliat sistemului francez de pensii, nici dobândi în același timp drepturi de pensie monegasce, fără a suporta suspendarea echivalentul pensiei sale de funcționar francez, iar faptul că acest articol nu ar fi fost aplicat tuturor funcționarilor francezi nu afecta legalitatea deciziei. În plus, Consiliul de Stat a considerat că nu a fost vorba despre o decizie de revizuire a pensiei, care putea fi luată într-o perioadă de un an de la emiterea deciziei inițiale.
Dl. Huertas, magistrat în sistemul judiciar, a fost detașat, prin decretul Președintelui Republicii din 22 aprilie 1966 să-și exercite atribuțiile judiciare în Principatul Monaco. Detașarea sa a fost reînnoită până la pensionarea din 20 octombrie 1991. La 7 noiembrie 1991, șeful Departamentului de pensii din Ministerul Economiei, Finanțelor și al Bugetului a informat cu privire la câteva nereguli, în conformitate cu art. 46 din Legea din 11 ianuarie 1984, în ceea ce privește afilierea sa la regimul de pensii din Monaco și a solicitat șefului Serviciului Financiar Alpes-Maritimes suspendarea plății pensiei până la concurența cuantumului pensiei din Monaco. La data de 6 ianuarie 1992, dl. Huertas a informat serviciul de pensii că a renunțat la pensia sa din Monaco. Prin scrisoarea din 23 ianuarie 1992, Serviciul de pensii a luat act de acest lucru și a decis că, prin urmare, întreaga sa pensie din sistemul francez trebuie plătită. Între timp, dl. Huertas a sesizat Consiliul de Stat, la 25 martie 1992, cu un recurs împotriva deciziei din 7 noiembrie 1991. Prin hotărârea din 11 februarie 1994, Consiliul de Stat a respins recursul în temeiul art. 46 din Legea din 11 ianuarie 1984 și a reținut: „Convenția franco-monegască din 28 iulie 1930, care prevede detașarea judecătorilor francezi pentru a ocupa posturile din cadrul instanțelor din Principatul Monaco, nu conține nicio dispozitie derogatorie de la regula prevăzută la art. 46 din Legea din 11 ianuarie 1984, care nu prevalează în cazul drepturilor de pensie ale unui magistrat francez, în raport de prevederile legii din Monaco din 28 iulie 1982 privind pensiile.” La 27 decembrie 1995, dl. Huertas sesizează Ministerul Economiei și Finanțelor cu o cerere prealabilă pentru obținerea de despăgubiri – în suma de 1.700.000 FF – fiind în imposibilitate de a percepe pensie în Monaco. Această cerere a fost respinsă la 5 februarie 1996. Dl. Huertas a sesizat Consiliul de Stat la 9 aprilie 1996, cu o acțiune în anulare a hotărârii de respingere și, totodată, de obligare a statului la plata a două milioane de franci, ca despăgubire pentru pierderea acesteia. A invocat, în special, încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Prin hotărârea din 13 octombrie 1997, comunicată la 27 octombrie, Consiliul de Stat a respins recursul.
La 17 iulie 1979, dl. Vialatte a fost detașat de la Ministerul Afacerilor Externe pentru a sta la dispoziția Serviciului Judiciar al Principatului Monaco. Detașarea sa a fost reînnoită până la data pensionării, 7 ianuarie 1987. A cumulat pensia franceză și cea monegască până la 31 mai 1996. La 23 februarie 1996, Serviciul de pensii din cadrul Ministerului Economiei și Finanțelor l-a informat cu privire la o serie de nereguli legate de pensia monegască, în conformitate cu art. 46 din Legea din 11 ianuarie 1984 și că suma ar trebui să fie dedusă din cuantumul pensiei sale din Franța. La 30 mai 1996, Serviciul de pensii a confirmat suspendarea, de la 1 ianuarie 1996. Un certificat de suspendare a fost emis în aceeași zi și, la 14 iunie 1996, șeful Serviciului Finanțelor de la Nisa a dispus obligarea reclamantului la restituirea sumei de 19.496 de franci. La 22 iulie 1996, domnul Vialatte a sesizat Consiliul de Stat cu un recurs cu privire la aceste trei decizii. Prin hotărârea din 13 octombrie 1997, comunicată la 27 octombrie 1997, Consiliul de Stat a respins recursul, întemeindu-se, în primul rând, pe condițiile prevăzute la art.46 din Legea din 11 ianuarie 1984 și, în al doilea rând, pe faptul că prevederile Codului de pensii civile și militare cu privire la revizuirea pensiilor nu erau aplicabile acestui caz.
Convenția franco-monegască din 28 iulie 1930 prevede detașarea unor funcționari francezi pentru ocuparea posturilor din Principatul Monaco. Art. 46 din Legea din 11 ianuarie 1984 (care include dispozițiile art.40 din Ordonanța din 4 februarie 1959) arată că „funcționarul detașat nu poate fi afiliat la sistemul de pensii raportat la funcția din detașare, nici dobândi, ca atare, orice drepturi la pensii și indemnizații, sub sancțiunea suspendării pensiei din sistemul public, cu excepția cazului în care detașarea a fost dispusă de organizațiile internaționale sau pentru exercitarea unei funcții publice elective”. Aceste dispoziții se aplică, de asemenea, magistraților din sistemul judiciar, în temeiul art. 68 din Ordonanța din 22 decembrie 1958 completată prin legea organică cu privire la statutul sistemului judiciar.
Asupra art. 6 par. 1 din Convenție
Primul reclamant și al treilea reclamant au susținut că nu a fost respectată cerința “termenului rezonabil” al unei proceduri, în măsura în care legea nu a fost aplicată într-un termen rezonabil, cu privire la un text existent încă din 1959. Reclamanții s-au plâns că nu au beneficiat de un proces echitabil în sensul art. 6 par. 1 din Convenție, din cauza faptului că deciziile Consiliului de Stat nu au fost suficient motivate. Au invocat, totodată, limitările care fac obiectul unei atingeri aduse însăși substanței dreptului lor.
În două scrisori datate 2 martie 1999, respectiv 26 februarie 1999, al doilea și al treilea reclamant au pretins, de asemenea, o încălcare a principiilor contradictorialității și egalității armelor, garantate prin art. 6 par. 1 din Convenție, în ceea ce privește audierea în fața Consiliului de Stat, unde Comisarul Guvernului a prezentat ultimele sale concluzii, fără ca avocații reclamanților să fi avut cunoștință în prealabil și dreptul la replică, iar mai apoi să poată participa la deliberări.
Curtea a considerat că scopul art. 6 par.1 din Convenție este de a garanta fiecărei persoane dreptul la judecarea cauzei sale într-un termen rezonabil în cadrul unei proceduri derulate în fața unei instanțe. Prin urmare, perioada menționată de reclamanți nu poate fi luată în considerare în sensul art. 6 par.1.
Curtea a observat că primul reclamant a sesizat Consiliul de Stat la 5 august 1996, iar acesta s-a pronunțat la 13 octombrie 1997. Al treilea reclamant a formulat, la 22 iulie 1996 un recurs care a făcut obiectul unei hotărâri separate a Consiliului de Stat, la 13 octombrie 1997.
În opinia Curții, aceste termene nu pot fi considerate nerezonabile.
Curtea amintește că art.6 par.1 din Convenție obligă instanțele să își motiveze deciziile, însă acest aspect nu poate fi înțeles ca necesitând un răspuns detaliat la fiecare argument, întinderea acestei obligații poate varia în funcție de natura hotărârii (Ruiz Torija și Hiro Balani c. Spaniei, 9 decembrie 1994, par. 29 și Garcia Ruiz c. Spaniei, 21 ianuarie 1999, par. 26). Curtea observă că, în deciziile sale, Consiliul de Stat a răspuns, chiar dacă în mod succint, la toate argumentele invocate de reclamanți.
Rezultă că aceste aspecte ale cererilor sunt în mod vădit nefondate, în sensul art. 35 par. 3 din Convenție.
În conformitate cu jurisprudența Comisiei cu privire la fostul art.26 din Convenție, pentru orice plângere care nu e inclusă în cererea în sine, perioada de șase luni se suspendă până în ziua în care plângerea este formulată pentru prima dată în fața organelor Convenției. În plus, atunci când noi acuzații sunt făcute, este necesar să se stabilească dacă există argumente juridice în sprijinul plângerilor inițiale sau aspecte specifice ale acestor plângeri, sau dacă există noi moduri care să facă obiectul unei reexaminări separate (a se vedea hotărârea nr. 10857/84, 15 decembrie 1986, hotărârea nr. 18660/91, 12 decembrie 1994).
Curtea observă, în acest sens, că reclamanții au invocat inițial lipsa egalității de arme în cadrul procedurilor, arătând faptul că hotărârile Consiliului de Stat nu erau suficient motivate. Argumentul cu privire la imposibilitatea de a avea cunoștință în prealabil de cele susținute de Guvern, precum și de a fi prezent la ședința de judecată nu poate fi interpretat ca fiind un aspect al plângerii depuse inițial și constituie o plângere distinctă, care trebuie examinată separat pentru calculul perioadei de șase luni.
În acest caz, deciziile interne finale sunt deciziile Consiliului de Stat din 13 octombrie 1997 și comunicate la 27 octombrie 1997. Rezultă că acest capăt de cerere invocat în a doua și a treia scrisoare, respectiv din data de 2 martie 1999 și 26 februarie 1999 nu a fost formulat în perioada de șase luni prevăzută la art.35 par.1 din Convenție.
Asupra art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție
Reclamanții consideră că, refuzându-le beneficiul pensiei din Monaco, statul francez le-a încălcat dreptul de proprietate, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
Curtea trebuie să stabilească, mai întâi, dacă reclamanții pot pretinde că ar fi titularii vreunui bun în sensul prezentei dispoziții. Comisia a trebuit să se pronunțe în mai multe rânduri asupra acestei probleme. S-a considerat, în mod consecvent că, dacă un drept de acordare a pensiei nu este, ca atare, garantat prin Convenție, contribuțiile la fondul de pensii obligatorii pot duce, în unele cazuri, la un drept de proprietate (Müller c. Austriei, 6 decembrie 1977). Cu toate acestea, este necesar, pentru ca un astfel de drept să ia naştere, ca reclamantul să îndeplinească condițiile stabilite de legea internă.
Curtea observă că, în această cauză, prevederile art.40 din Ordonanța din 4 februarie 1959, incluse în art. 46 din Legea din 11 ianuarie 1984, arată că funcționarul detașat nu poate contribui la sistemul de pensii pe perioada detașării, nici dobândi, ca atare, drepturi de pensie. Unul dintre scopurile acestui articol este de a asigura egalitatea drepturilor de pensie între părți, indiferent de pozițiile pe care le ocupau în timpul carierei lor. Deși administrația franceza a putut tolera, pentru mai mulți ani, o combinație a celor două pensii, această toleranță nu a putut da naștere, în ceea ce îi privește pe reclamanți, unui drept de proprietate, garantat de art. 1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenție. În consecință, Curtea constată că nu a existat, în acest caz, vreo ingerință în dreptul reclamanților la respectarea bunurilor lor.
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 par. 3 din Convenție.
Notă: Textul face parte din lucrarea Magistratii si instantele judecatoresti in jurisprudenţa Curtii Europene a Drepturilor Omului. Hotarari relevante, coordonator Dragoș Călin. Colectiv: Luminita Gabura, Iulia Diana David, Diana Chibulcutean, Ioana Alexandra Precup, Augustina Rodica Moldovan, Oana – Maria Stefănescu, Dan Alexandru Sipos, Dumitru Cazac, Editura Universitara, Bucureşti, 2013, ISBN 978-606-591-850-4
No related posts.