CEDO, cauza Apay c. Turciei, decizia de inadmisibilitate din 11 decembrie 2007, cererea nr. 3964/05
Situația de fapt
Reclamantul, domnul Serdal Apay, este cetățean turc, născut în 1964 şi domiciliat în Ankara. După finalizarea formării inițiale ca magistrat în sistemul judiciar, reclamantul a fost numit procuror la Parchetul Kursunlu.
La o dată care nu a fost precizată, în fața Curții, a demisionat din sistemul judiciar din motive familiale.
La 12 martie 2003 a solicitat să fie reintegrat în sistemul judiciar.
Printr-o hotărâre din 11 decembrie 2003, adoptată în unanimitate, Consiliul Superior al Judecătorilor și Procurorilor (denumit în continuare „Consiliul Superior”) a refuzat să răspundă pozitiv acestei cereri.
La 20 februarie 2004, reclamantul a solicitat revizuirea hotărârii.
După revizuire, Consiliul Superior a refuzat şi de această dată să dea un răspuns pozitiv cererii, printr-o hotărâre din 15 martie 2004, adoptată, de asemenea, în unanimitate.
Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei hotărâri.
Reunit pentru recurs, Consiliul Superior l-a respins, printr-o hotărâre pronunțată în unanimitate, la 13 septembrie 2004.
Această hotărâre i-a fost comunicată reclamantului la 27 octombrie 2004.
Asupra art. 6 par. 1 din Convenţie
Invocând art. 6 par.1 şi art. 14 din Convenţie, reclamantul s-a plâns de caracterul părtinitor al hotărârii Consiliului Superior, fără a demonstra însă această afirmaţie. Invocând art. 6 par.1 şi art. 13 din Convenţie, a invocat lipsa controlului jurisdicţional cu privire la hotărârile Consiliului. A invocat și art. 7 din Convenţie, fără să înainteze o plângere sau să ofere vreo explicaţie.
Reclamantul susține că imposibilitatea de a contesta, în fața unei instanțe, deciziile Consiliului Superior, încalcă dreptul său de a se adresa unei instanțe și constituie, astfel, o încălcare a art.6 par.1 și art.13 din Convenție. Se invocă, în continuare, faptul că decizia Consiliului Superior de a nu fi reintegrat în sistemul judiciar nu a fost imparțială, ci ar fi reprezentat o discriminare și, prin urmare, constituie o încălcare a art. 6 par. 1 și art.14 din Convenție.
Curtea este chemată să examineze mai întâi aplicabilitatea art. 6, contestat de reclamant. În jurisprudenţa sa, stabilită prin cauza Pellegrin c. Franţei [MC], nr.28541/95, par. 65, Curtea a considerat că litigiile funcţionarilor publici nu intră sub incidenţa art. 6 par. 1 pentru funcţionarii care ocupă locuri de muncă ce implică «participarea, directă sau indirectă, la exercitarea puterii publice şi care sunt menite să protejeze interesele generale ale statului sau ale altor autorităţi publice». Aceşti funcţionari publici deţin o parte din suveranitatea statului, Curtea apreciind că au un interes legitim să pretindă o relaţie bazată pe încredere.
Recent, Curtea a adoptat cu prilejul cauzei Vilho Eskelinen și alții c. Finlandei ([MC], nr. 63235/00), o nouă abordare în acest domeniu. Două condiții trebuie îndeplinite pentru ca un funcționar să fie scos de sub protecția conferită de art.6. În primul rând, dreptul intern al statului respectiv trebuie să fi exclus explicit accesul la un tribunal pentru posturile sau pentru categoria de salariaţi în cauză. În al doilea rând, această excepţie trebuie fundamentată pe motive obiective, legate de interesele statului, simplul fapt că petentul are legătură cu un sector sau un serviciu care participă la exerciţiul puterii publice nefiind determinant. Așadar, statul trebuie să facă dovada că obiectul litigiului şi nu funcţionarul însuşi este în legătură cu exerciţiul autorităţii statale sau priveşte o legătură specială de încredere şi de loialitate (Vilho Eskelinen şi alţii c. Finlandei, hotărârea din 19 aprilie 2007).
În cauza de faţă, Curtea constată că legea exclude în mod expres orice cale de atac împotriva deciziilor Consiliului. Într-adevăr, art.159 din Constituție conferă imunitate hotărârilor judecătorești. Prin urmare, prima condiție este îndeplinită.
În ceea ce privește a doua condiție, Curtea observă că obiectul litigiului privește exercitarea profesiei de judecător. Aceasta amintește că justiția nu este un serviciu public obișnuit, în măsura în care constituie una din expresiile esențiale ale suveranității și responsabilitatea funcțiilor suverane ale statului (Pitkevich c. Rusiei, (dec.), nr. 47936/99, 08 februarie 2001). Prin natura sa, funcția de magistrat presupune exercitarea competențelor inerente suveranității de stat și, prin urmare, direct legate de exercitarea puterii publice (a se vedea, mutatis mutandis, Pitkevich, mai sus amintită, și Yilmazoglu c. Turciei (dec.), nr.36593/97, 12 iunie 2003).
Cele două condiții stabilite în cauza Vilho Eskelinen și alții, pentru a evita un litigiu cu privire la protecția publică conferită de art. 6 sunt, prin urmare, respectate în acest caz: legea interzice accesul la o instanță și această interdicție se bazează pe motive obiective legate de interesul de stat.
Rezultă că plângerea în temeiul art.6 par.1 nu intră în domeniul de competenţă ratione materiae al Curţii și trebuie privită ca incompatibilă cu prevederile Convenției.
În ceea ce privește alte plângeri, luând în considerare toate probele aflate în posesia sa, și în măsura în care aceasta are competența de a judeca acuzațiile, Curtea nu constată vreo aparentă încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție.
Notă: Textul face parte din lucrarea Magistratii si instantele judecatoresti in jurisprudenţa Curtii Europene a Drepturilor Omului. Hotarari relevante, coordonator Dragoș Călin. Colectiv: Luminita Gabura, Iulia Diana David, Diana Chibulcutean, Ioana Alexandra Precup, Augustina Rodica Moldovan, Oana – Maria Stefănescu, Dan Alexandru Sipos, Dumitru Cazac, Editura Universitara, Bucureşti, 2013, ISBN 978-606-591-850-4
No related posts.