Trecutul apus[1]
Judge Alex Kozinski
President, United States Court of Appeals
for the Ninth Circuit
Trebuie să încep cu o mărturisire: în cee
a ce priveşte tehnologia, sunt ceea ce se numeşte un troglodit. Nu posed nici Kindle, nici Iphone, nici Ipad şi nici Blackberry. Nu am nici profil online şi nici măcar o căsuţă vocală. Nu trimit sms-uri.
Nu sunt chiar împotriva tehnologiei: am o maşină de scris – una electrică. Dar consider că tehnologia poate fi un lucru periculos pentru că ne modifică felul de a face lucruri şi felul de a gândi despre lucruri; câteodată, schimbă chiar percepţia noastră despre ce suntem şi care e rolul nostru. Şi până să ne dăm seama, ne trezim că trăim într-o lume diferită, cu presupuneri diferite despre lucruri fundamentale precum proprietatea, intimitatea şi demnitatea. Şi în momentul acela e prea târziu să mai întoarcem timpul.
Când mă gândesc la noile frontiere ale internetului, îmi amintesc de o poveste S.F. a autorului meu preferat, Isaac Asimov, pe care am citit-o în liceu. Se numeşte „Trecutul apus” şi sună astfel: oamenii de ştiinţă au inventat o maşinărie numită Cronoscop care putea fi folosită pentru a vedea orice moment din trecut, oriunde în lume, dar această tehnologie este strict supervizată de guvern. Istoricii încercau să obţină licenţe pentru a viziona Cartagina antică sau Roma, dar birocraţii din guvern respingeau majoritatea cererilor, din considerente de cost şi interes. Aşa că o echipă de istorici frustraţi se aliază cu un fizician enervat şi un jurnalist frustrat, iar împreună inversează caracteristicile Cronoscopului. Sunt în final prinşi, dar înainte de aceasta jurnalistul trimite planurile colegilor de la ştiri; secretul se află şi nu va mai putea fi ascuns.
Şi în acest moment, în paginile de încheiere ale poveştii, Asimov explică de ce guvernul era aşa de secretos în legătură cu invenţia:
„Când oamenii se gândesc la trecut îl consideră apus de demult… dar când a început trecutul? Acum un an? Acum 5 minute? Acum o secundă? Nu este de la sine înţeles că trecutul începe cu o secundă în urmă? Trecutul apus este doar un alt nume pentru prezentul pe care îl trăim. Ce se întâmplă dacă setezi Cronoscopul acum o sută de secunde în urmă? Nu cumva priveşti prezentul?… Nu ar mai fi niciun pic de intimitate. Orice om ar trage cu ochiul şi nu s-ar putea feri de privitor”.
Povestea se termină cu o frază pe care mi-o amintesc încă de când am citit-o acum vreo 40 de ani: „Ai creat o nouă lume printre cei trei tu. Te felicit. Suntem ca nişte peştişori aurii fericiţi în vasul nostru, eu, tu şi toată lumea…”.
M-am gândit mult timp la vasul cu peşti şi devine din ce în ce mai clar că se micşorează şi pereţii lui sunt din ce în ce mai transparenţi. Să vă dau doar un exemplu: zilele trecute, unul dintre fiii mei mi-a trimis un link de pe Google Maps cu imaginea din satelit a casei mele. Nu numai că se vedea casa în cel mai mic detaliu, dar puteai chiar să vezi cine e acasă, după cele două maşini din curte – Subaru-ul albastru al fiului meu şi Avalanche-ul gri al cumnatului meu. Am fost foarte fericit că nu făceam plajă nud în curtea mea interioară, aşa cum obişnuiesc.
Astăzi am ajuns în Los Angeles cu avionul. Am condus până la Lax, am aterizat pe aeroportul San José şi un student m-a adus cu maşina până la Palo Alto. Cine ştie asta? Big Brother ştie. De ce? Pentru că am avut cu mine telefonul mobil şi cine nu are un telefon mobil în zilele noastre? Telefonul mobil se conectează odată la fiecare câteva minute la un releu, aşa că dacă obţii înregistrările de la compania de telefonie mobilă e foarte uşor să pui cap la cap tot traseul meu de astăzi şi dacă ai şi numărul de telefon al studentului o să ştii şi cât timp am stat împreună şi unde am fost.
Obţine oare guvernul astfel de înregistrări pentru a verifica alibi-ul oamenilor în cazul în care sunt suspectaţi de infracţiuni? Bineînţeles că da. Mai mult decât atât, dacă ţi-ai uitat acasă telefonul în ziua aceea şi, prin urmare, nu există o altă urmă care să te poziţioneze în altă parte, procurorii vor spune nu numai că ai comis nelegiuirea respectivă, ci şi că a fost premeditată – motiv pentru care ai lăsat acasă telefonul ca să nu îţi fie urmăriţi paşii. China a trecut la un alt nivel: mai devreme în acest an, oficialii din Beijing au anunţat că intenţionează să folosească telefoanele mobile pentru a monitoriza mişcarea a douăzeci de milioane de rezidenţi – „pentru a elibera traficul şi a elimina ambuteiajele din metrou”.
Dar cine are nevoie de telefoane mobile? Asta este tehnologie veche. În curând vor hotărî că este mai uşor să se uite la noi toţi în acelaşi timp. Dacă crezi că nu se va întâmpla, uită-te la Mexic: anul trecut, oraşul Leon a făcut un parteneriat cu o firmă de biometrie ca să instaleze scanere de iris în locuri publice din aeroporturi, secţii de poliţie, până la magazine şi restaurante. Scanerele vor identifica până la 50 de persoane pe minut şi vor fi folosite atât de organele de ordine, dar şi pentru motive comerciale.
Apropo de date de telefon, vă aduceţi aminte revelaţia din 2006, când Guvernul Federal a obligat companiile de telecomunicaţii să le înmâneze înregistrările telefonice ale milioanelor de oameni care au primit sau dat telefoane peste hotare? Dacă a fost sau nu un lucru bun că guvernul a cerut şi că aceste companii de telecomunicaţii le-au comunicat este o chestiune la care oamenii au păreri diferite, şi eu nu îmi voi exprima punctul de vedere azi. Dar vreau să subliniez că din punct de vedere tehnologic o astfel de cerere nu ar fi fost posibilă acum 25 de ani. De altfel, nici nu ar fi fost aşa un lucru pozitiv pentru guvern să primească o aşa mare cantitate de date pe hârtie. De altfel, unde ar fi găsit guvernul atâta personal care să reţină informaţia necesară pentru a desluşi modul de operare? Cu ajutorul computerelor care fac toată munca grea, este uşor să sortezi şi să examinezi milioane de înregistrări pentru a vedea cine cu cine vorbeşte şi când.
Cu cât software-ul a devenit mai sofisticat, nu numai că a devenit mai accesibil pentru companiile de telefonie să furnizeze aceste informaţii, dar chiar şi destul de avantajos. Numai în anul 2008, Sprint a determinat în timp real locaţia abonaţilor săi de peste opt milioane de ori la cererea organelor de anchetă. De fapt, Sprint a creat un website automatizat unde poliţia poate verifica mişcările oricărui client în schimbul unei taxe. Această practică a fost dezvăluită public – Congresul a făcut chiar şi o interpelare despre aceasta – dar nimeni nu a clipit. Ideea că forţele de ordine îţi pot interoga acum mobilul şi afla exact unde eşti în orice moment, fără vreun motiv anume şi supraveghere judiciară, este salutată cu o largă deschidere. În lumea Twitter-ului, unde oamenii se agită pentru atenţie, având poliţia pe urmele tale, nu face decât să-ţi mărească cercul fanilor.
Există un punct mai important şi mai subtil despre pericolele tehnologiei decât o simplă lamentaţie: cu 25 de ani în urmă este mai puţin probabil că guvernul ar fi cerut asemenea înregistrări şi, chiar dacă ar fi făcut-o, este posibil că ar fi fost refuzat de către companiile de telefonie. De ce? Pentru că acum 25 de ani atât guvernul, cât şi companiile de telefonie, ar fi considerat o asemenea informaţie privată şi astfel în afara posibilităţilor guvernului şi cel puţin fără existenţa unui mandat.
Şi aceasta aduce în atenţie o problemă cheie referitoare la dreptul la viaţă privată: nu orice îşi doreşte un individ să păstreze privat este şi protejat de lege astfel. Legea, şi în special Amendamentul nr. 4, protejează numai acele aspecte pentru care individul are o speranţă legitimă că sunt private.
Spre exemplu, dacă ai o conversaţie cu cineva în spatele uşilor închise, este considerat a fi de ordin privat; guvernul nu o poate asculta fără a obţine în prealabil un mandat şi a demonstra un interes legitim. Dar dacă ai o conversaţie într-un loc public unde poţi fi auzit de alţii, nu intri în sfera de protecţie. În mod asemănător, dacă îţi păstrezi banii acasă, sub saltea, guvernul nu poate intra pentru a-i număra fără a demonstra un interes legitim. Dar, dacă îţi păstrezi banii într-un cont bancar, îţi dezvălui informaţia financiară băncii şi nu mai poţi reclama că este privată. Guvernul va fi capabil să obţină informaţia mult mai uşor, poate chiar fără a arăta vreun interes legitim. Aceasta înseamnă că gradul de protecţie în sfera vieţii private depinde în mare parte de gradul de protecţie pe care individul îl aşteaptă şi conservă. Faţă de modul cum noi cedăm din viaţa noastră privată, legea ne va urmări şi ne va da mai puţină protecţie în faţa intervenţiei guvernului.
Să luăm un exemplu, cauza Katz c. Statele Unite decisă de Curtea Supremă în anul 1967. Katz a folosit un telefon public, dintr-o cabină telefonică publică, pentru a tranzacţiona afaceri ilegale; conversaţia, sau cel puţin jumătate din ea, a fost interceptată de organele de poliţie care au pus un microfon şi un reportofon pe plafonul cabinei. Curtea Supremă a considerat că aceasta a fost o interferenţă în conversaţie şi a respins proba. Motivarea Curţii Supreme a fost foarte clară: când doi oameni vorbesc faţă în faţă şi au grijă să nu fie auziţi, conversaţia este privată. De ce? Pentru că au o aşteptare legitimă de intimitate. Situaţia nu este diferită, a statuat Curtea, când doi indivizi sunt în locaţii diferite conectaţi printr-o linie telefonică. În astfel de situaţii, indivizii au o aşteptare rezonabilă că nimeni nu va intercepta linia telefonică, aşa că dacă îşi iau precauţii rezonabile ca să împiedice oamenii să-i audă atunci când vorbesc la telefon, se pot aştepta ca legea să le păstreze conversaţia privată. Aici, Katz era într-o cabină telefonică, un lucru care putea fi făcut privat închizând uşa; prin urmare, el a luat măsurile rezonabile ca să ţină această informaţie privată. Guvernul nu putea invada această intimitate.
A se nota că, în motivarea deciziei, Curtea a precizat despre conduita şi aşteptările lui Katz, dar chiar şi mai mult de atât, despre natura comunicaţiilor telefonice. În 1967 era de la sine înţeles că o conversaţie telefonică este o conversaţie privată. Raţionamentul Curţii reflectă un standard pe deplin acceptat în societatea noastră. Mă întreb care ar fi fost rezultatul cazului Katz dacă ar fi fost hotărât în 2011, şi nu în 1967.
Pentru început, cabinele telefonice sunt date uitării. Chiar dacă mai găseşti un telefon public în zilele noastre, este probabil pus pe un bloc de telefoane înghesuite unul lângă altul, şi este foarte dificil să împiedici alţi oameni să te audă. Nimeni nu pare deranjat de asta, motiv pentru care companiile de telefonie nu mai investesc în cabine telefonice. Mult mai rău, bineînţeles, este folosirea omniprezentă a telefoanelor mobile. Este foarte complicat zilele astea să vizitezi un loc public, cum ar fi aeroporturi sau supermarket-uri şi să nu auzi fără să vrei conversaţia vreunei persoane la telefonul mobil. Oamenilor pare că le lipsesc şi cele mai mici scrupule în a discuta cele mai intime subiecte în imediata vecinătate a altor oameni, câteodată ţipând aşa de tare încât telefonul pare de prisos.
Este încă posibil, bineînţeles, să păstrezi convorbirile telefonice private folosind telefonul mobil într-o locaţie protejată sau aşteptând să ajungi acasă înainte să dai telefon. Dar protecţia celui de-al patrulea amendament nu se circumscriu comportamentului unui singur individ; într-o mare proporţie, aceasta depinde de modul cum noi, ca societate, tratăm ceva ca fiind privat. Dacă judecătorii şi justiţiabilii, care se ştie că obişnuiesc să călătorească şi să frecventeze supermarket-urile hotărăsc că noi, ca şi societate, nu considerăm conversaţiile telefonice private, pot la fel de bine să ajungă la concluzia că indivizii nu au aşteptări legitime de intimitate în astfel de comunicaţii.
Nu sunt foarte îngrijorat că peste cauza Katz c. Statele Unite Curtea Supremă e pe cale să treacă, în mare pare deoarece percepţia noastră de demult, că aceste comunicaţii telefonice sunt private, pare că a supravieţuit ultimelor evoluţii. Dar acest lucru este rezultatul faptului că telefoanele au devenit la modă chiar când consideram viaţa privată mult mai importantă decât în ziua de azi. Nu este deloc clar că aceeaşi atitudine protectivă va învinge în ceea ce priveşte noile tehnologii.
Am avut chiar o experienţă personală în legătură cu aceasta. Acum circa 11 ani, chiar înainte de 11 Septembrie, eu şi câţiva colegi am descoperit că biroul administrativ al instanţelor din Statele Unite, birocraţii din Washington care administrează sistemul judiciar au instalat un sistem de monitorizare al gateway-urilor de internet şi acestea au fost setate să detecteze diferite tipuri de comunicaţii: în special atunci când cineva din sistemul judiciar accesa site-uri porno şi de jocuri de noroc. Monitorizarea a fost implementată fără autorizarea organelor de conducere ale sistemului judiciar, care este alcătuită în mare parte din judecători. Monitorizarea a fost descoperită atunci când biroul administrativ a început să trimită notificări către diferiţi judecători cu funcţii de conducere, ataşând print-uri mari cu trafic web cu conţinut lasciv şi sugerând ca respectivii angajaţi să fie sancţionaţi disciplinar.
Atunci când am descoperit programul, mulţi dintre colegii mei – şi eu inclusiv – am fost chiar perturbaţi. După cum vedeam eu lucrurile, computerul în ziua de azi a înlocuit telefonul în multe feluri în ceea ce priveşte felul oamenilor de a-şi planifica afacerile private. Dacă obişnuiam să sunăm banca să ne verificăm soldul, acum o facem on-line. Dacă obişnuiam să ne sunăm copii să vedem dacă sunt ok, acum folosim iHound ca să îi ţinem într-o zgardă digitală. Şi aşa mai departe. Cu siguranţă, telefonul de pe birou este, ca şi computerul, proprietatea angajatorului. Dar nimănui nu i-ar veni ideea, nici măcar în treacăt, să asculte o conversaţie telefonică a angajatului atunci când acesta sună acasă ori la medic. Cu siguranţă, aceeaşi logică se aplică şi computerului de la birou.
Mulţi dintre colegii mei au fost de acord, în final a luat sfârşit. Dar a fost nevoie de o luptă crâncenă, şi ceea ce m-a uimit este numărul mare de judecători care au afirmat că angajaţii nu ar trebui să aibă aşteptarea legitimă de intimitate în comunicaţiile efectuate pe computerele guvernului. Când le-am sugerat că nu au dreptul să asculte conversaţiile telefonice ale angajatului, răspunsul a fost că telefoanele sunt altfel. Dar de ce sunt altfel? Pentru că aşteptările noastre la intimitate în legătură cu telefoanele au luat naştere în era telefoanelor fixe şi a cabinelor telefonice. Şi nu numai judecătorii au gândit aşa. În campania mea de a opri monitorizarea am scris un articol în Wall Street Journal, prin care demascam monitorizarea şi sugeram că este o invazie nejustificată asupra intimităţii. Am primit în jur de 300 de e-mail-uri ca răspuns la articol. În timp ce majoritatea erau de acord cu mine, un număr relativ mare au considerat că cine deţine computerul are dreptul să limiteze accesul, şi de asemenea să monitorizeze cum este acesta folosit.
Mare parte din cedarea dreptului la viaţă privată al nostru este consensuală – părem că ne distrăm în a face public ceea ce odată era considerat privat. Mă uit rareori la televizor, dar cu ceva timp în urmă s-a întâmplat să fiu în cameră în timp ce copiii mei se uitau la un show TV – cred că era Jerry Springer. Un bărbat îi spunea lui Springer cum şi-a înşelat soţia cu sora soţiei lui. După ce şi-a spus povestea, cine altcineva putea să apară din culise, decât soţia sa. Au început să îşi reproşeze diverse lucruri neplăcute reciproc – ea strigându-i că a înşelat-o, el plângându-se că ea nu este suficient de atentă la libidoul său de sex masculin. După aceea, cine altcineva mai putea să apară din culise? Aţi ghicit, sora sa perfidă. Cei trei au început apoi să îşi strige reciproc lucruri neplăcute în timp ce Springer îi întărâta. Cele două femei s-au aruncat la pământ. Audienţa din studio creştea, şi probabil că şi cea de acasă, pentru că show-ul era încă în direct.
A fost un timp, destul de recent, când oamenii ar fi fost stânjeniţi să se afle în situaţia celor trei de la show-ul lui Springer. Înşelatul a fost întotdeauna considerat cel puţin o slăbiciune, dar să faci aceasta cu sora soţiei era considerat de prost gust. Mai mult, consecinţele acestui comportament descoperit – durerea, dezamăgirea, remuşcările, sentimentul trădării, ruptura în mediul social şi familial – erau considerate lucruri triste şi private. Câteodată era necesar să spui altora, ca atunci când părţile doreau să divorţeze, dar era de neconceput să dezvălui acest comportament negativ prietenilor cuiva sau vecinilor, cu atât mai mult milioanelor de telespectatori din toată ţara. Am simţit un sentiment profund de ruşine să fiu martor la acestea, nu pentru că sunt naiv şi nu ştiu că aceste lucruri se întâmplă, ci pentru că a trebuit să asist la ceva care ar trebui să fi rămas privat. Într-un mod ciudat, mi-am simţit propria intimitate invadată.
Televiziunea cel puţin are unele limite inerente; probabil că nu oricine care are o poveste personală sordidă poate apărea la Jerry Springer. Dar acum, chiar şi acea reţinere slabă s-a dus. Trăim în lumea blog-ului, aşa că oricine cu un computer îşi poate expune orice gând îi trece prin cap – nu contează cât de trivial şi dezgustător – către toată lumea. Şi mulţi chiar o fac, aşa că internet-ul este plin de jurnale personale ce prezintă cele mai mici amănunte personale, meditaţii filozofice, de credinţă, şi poveşti sordide ale cât mai multor oameni.
Cu ceva timp în urmă, de exemplu, Curtea de Justiţie a Districtului Columbia din Statele Unite a pronunţat cauza Steinbuch v. Cutler. Steinbuch (un bărbat) şi Cutler (o femeie) au fost angajaţi în staff-ul senatorului Michael DeWine. Ei s-au întâlnit după program, au băut câteva pahare şi după aceea au mers la ea acasă şi au avut nişte activităţi care erau considerate private. Ziua următoare, Cutler a postat următorul mesaj: „Pentru a răspunde la întrebare, nu, R.S. şi eu nu am făcut sex (Este săptămâna mea liberă, dacă îţi aminteşti)”. Aceasta, în umila mea judecată, este deja prea multă informaţie. Dar postarea nu se opreşte aici – abia începe. Aflăm, de exemplu, că R.S. „are un fund grozav”, că a avut două ejaculări şi că îi place să o bată la fund.
În următoarele două săptămâni, Cutler a continuat să se mai vadă cu Steinbuch, atât la propriu cât şi la figurat. Şi ea a relatat asiduu activităţile lor către lume, alături de acelea ce implicau alţi bărbaţi cu care aceasta avea relaţii sexuale, inclusiv unele pentru bani.
Această expunere puerilă şi narcisistă a fost preluată de altcineva, cunoscut drept „Washington Blog” şi, din motive pe care îmi este greu să le înţeleg, în curând toată lumea „civilizată” citea despre escapadele sexuale ale lui Steinbuch şi Cutler. Urmarea la toate acestea a constat în aceea că Cutler şi-a pierdut slujba la senatorul DeWine, dar nu a avut timp să regrete, pentru că a obţinut o înţelegere de 6 cifre pentru o carte şi o fotografie răspândită pe Playboy.com. Între timp, Steinbuch a declanşat procesul, reclamând – aţi ghicit – invadarea intimităţii sale şi producerea unui disconfort emoţional. A reiterat în cererea sa literă cu literă postarea de pe blog-ul lui Cutler, de unde am citit-o şi eu.
Poate fi numai o mână de oameni precum Cutler şi cei pe care i-am văzut la Jerry Springer – deşi pare a fi de fapt o nesfârşită rezervă ca aceştia. Dar toţi putem încerca să ne simţim confortabil prin a gândi că aceşti oameni nu sunt ca noi – că de fapt sunt o deviere, având reprezentarea unei intimităţi şi decenţe care este destul de diferită de a noastră, a prietenilor noştri şi a vecinilor. Dar aceasta este o iluzie, întrucât pentru fiecare Jessica Cutler dintre noi, sunt mii sau milioane care sunt gata să citească scrierile exhibiţioniste şi să urmărească show-uri TV unde se spală rufele murdare în direct. Oferindu-le audienţă, îi încurajăm pe alţii să se angajeze într-un comportament similar şi suntem părtaşi la eroziunea vieţii a fiecăruia dintre noi.
Blog-urile, întâmplător, pot fi teribil de răufăcătoare. Bloggerii sunt acel tip de oameni care îşi încep fiecare dimineaţă crezând că lumea aşteaptă cu sufletul la gură gândurile lor, aşa că trebuie să se aşeze la computer şi să umple ecranul cu orice le trece prin minte – complet copt, pe jumătate copt sau (foarte frecvent) necopt. Să luăm ca exemplu numărul meu de birou: m-am întrebat cum a ajuns online, din moment ce instanţa noastră ia măsuri stricte pentru a ascunde informaţia despre judecători şi personalul auxiliar al acesteia. De exemplu, dacă primeşti un telefon de la biroul meu, nu vei vedea numărul de telefon al biroului la ID-ul celui care sună. Şi cum a ajuns numărul meu să fie adăugat de Google?
Se pare că pe la sfârşitul lui septembrie 2003, unul din foştii mei funcţionari şi patru dintre profesorii săi amici de la drept au pornit un blog ce avea numele „Blog-ul taxelor”. Timp de trei săptămâni glorioase, începând cu 23 septembrie 2003, a fost populat abundent cu postări despre Grover Norquist, Rush Limbaugh, guvernatorul Scharzenegger şi alte persoane fascinante şi aspecte legate de politica fiscală. Apoi, dintr-o dată, pe 16 octombrie, un mesaj scurt a anunţat o lacună în timp ce unul dintre blog-eri lucra la ceea ce numea „activitate şcolară”, şi nimeni nu a mai postat ceva pe acel blog.
Dar cele trei săptămâni de politică fiscală ale blog-ului există în spaţiul virtual, unde toţi roboţii şi căutătorii au acces. Şi dacă te uiţi mai atent, vei vedea un link către biografia unuia dintre bloggeri şi, dacă îl accesezi, se va deschide un document word cu aşa-zisa biografie, iar în cuprinsul acesteia, spre sfârşit, este o listă cu referinţe, care include numerele acestora de telefon şi, desigur, şi eu sunt pe listă. Şi uite aşa numărul meu de telefon este acum postat pe internet şi nu mai poate fi şters.
În cele din urmă, internet-ul este şi un loc crud. Cine nu îşi aminteşte când Lauren Caitlin Upton, mai cunoscută drept „Miss Teen South Carolina”, a dat rasol cu privire la răspunsul la întrebarea de ce aproximativ 1/5 din americani nu pot localiza Statele Unite pe o hartă a lumii? Cu toţii avem asemenea zile proaste şi, desigur, era o tânără de 18 ani într-o situaţie presantă. Într-o altă vreme, răspunsul său, aşa cum a fost, ar fi fost auzit şi uitat de public. Dar în era Youtube, un aşa clip de 50 de secunde cu aceasta făcându-se de râs are peste 49 de milioane de vizionări – şi aceasta nu priveşte numărătoarea tuturor parodiilor care au apărut, făcând-o să apară şi mai prostuţă decât a fost.
Desigur, acesta este unul din marile pericole ale internetului, şi în special al Web 2.0: Indiferent de cât de privată, periculoasă, dăunătoare, sensibilă sau secretă poate fi o informaţie, orice tăntălău ce are un computer conectat la internet – adică aproape oricine – poate posta online, nemaifiind niciodată privat sau secret. Se spune că a înlătura ceva de pe internet este ca şi cum ai elimina urina dintr-o piscină, şi cam aşa stau lucrurile. De îndată ce cineva postează un articol, altcineva îl preia şi îl trimite prin e-mail către prieteni, prietenii prietenilor, şi apoi roboţii şi căutătorii îl preiau, şi aşa cu sens invers. Maşinile fac sigur ca duhul să nu fie niciodată îndesat înapoi în sticlă.
Judecătorii, legislativul şi organele de ordine trăiesc în lumea reală. Hotărârile pe care le scriu, legile pe care le adoptă şi incursiunile în care îndrăznesc a se angaja – toate acestea reflectă o judecată explicită sau implicită despre gradul de intimitate la care ne putem aştepta rezonabil trăind în societatea noastră. Într-o lume unde angajatorii monitorizează comunicaţiile pe computer ale angajaţilor, organelor de ordine li se pare simplu să ceară distribuitorilor de internet să le cedeze informaţii despre căutările pe internet ale abonaţilor. Într-o lume în care oamenii postează la minut informaţii despre locaţie prin Facebook Places sau Foursquare, poliţia se poate simţi îndreptăţită să îţi ataşeze un GPS la maşina ta. Într-o lume în care oamenii îşi împărtăşesc („tweet”) experienţele sexuale şi alte mii citesc nerăbdători despre acestea în dimineaţa următoare, se poate considera rezonabil de către organele de ordine, în urmărirea criminalilor şi teroriştilor, să spioneze cu binocluri puternice prin ferestrele dormitoarelor sau să pună camere ascunse în toalete. Într-o lume în care poţi auzi oamenii urlând la telefonul mobil descrieri aprinse despre amărăciunile lor, se poate considera rezonabil să se solicite companiilor de telefonie mobilă, sau chiar doctorilor, accesul la înregistrările clienţilor. Dacă noi oamenii nu considerăm intimitatea noastră extrem de valoroasă, nu putem conta pe guvern – cu grijile sale legitime despre încălcarea legii şi securitate – să o protejeze pentru noi.
Ceea ce trebuie menţionat este că îngrijorările care au apărut în ultima vreme despre degradarea dreptului nostru la viaţă privată sunt legitime într-adevăr, dar greşit direcţionate. Pericolul nu este Big Brother; Guvernul, şi în special Congresul, au fost lăudabil de reţinuţi, având în vedere toate acestea. Pericolul vine pe deplin dintr-o sursă diferită. Potrivit cuvintelor nemuritoare ale lui Pogo: „Am întâlnit duşmanul şi acesta suntem noi.”
Traducere și adaptare realizate de Florin Mihăiță
Nota redacţiei: Articolul a fost publicat iniţial în Stanford Law Review – April 2012, Revista Forumul Judecătorilor primind permisiunea autorului şi a revistei americane în vederea republicării exclusive a studiului în România, nr.4/2012.
Stanford Law Review Symposium | Keynote: Chief Judge Alex Kozinski
[1] Simpozionul din 2012: Paradoxul vieţii private: viaţa privată şi valorile conflictuale, idee principală susţinută la Facultatea de Drept Stanford la data de 3 februarie 2012;
No related posts.
1 Comentează