Neagu Djuvara (n. 18 august 1916, Bucureşti) este un istoric, diplomat şi filolog român, s-a născut într-o familie de origină aromână, aşezată în ţările române la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi care a dat mulţi oameni politici, diplomaţi şi universitari. Tatăl său, Marcel Djuvara, şef de promoţie la Politehnica din Berlin-Charlottenburg în 1906, a murit căpitan de Geniu în armata română în cursul marii epidemii de gripă spaniolă din 1918. Tinca Grădişteanu, mama sa, aparţinea ultimei generaţii dintr-un neam de mari boieri munteni.
Neagu Djuvara şi-a făcut studiile la Paris, licenţiat în litere la Sorbona (istorie, 1937) şi doctor în drept (Paris, 1940). Participă la campania din Basarabia şi Transnistria ca elev-ofiţer de rezervă (iunie – noiembrie 1941), fiind rănit aproape de Odesa.
Intrat prin concurs la Ministerul de Externe în mai 1943, este trimis curier diplomatic la Stockholm în dimineaţa zilei de 23 august 1944, în legătură cu negocierile de pace cu Uniunea Sovietică, reprezentată de doamna Kollontai. Numit secretar de legaţie la Stockholm de guvernul Sănătescu, va rămâne în Suedia până în septembrie 1947, când comuniştii preiau şi acest minister.
Implicat în procesele politice din toamna lui 1947, hotărăşte să rămână în exil, militând până în 1961 în diverse organizaţii al exilului românesc (secretar general al Comitetului de Asistenţă a Refugiaţilor Români, la Paris; ziaristică; Radio Europa Liberă; secretar general al Fundaţiei Universitare „Carol I”).
În 1961, pleacă în Africa, în Republica Niger, unde va sta douăzeci şi trei de ani în calitate de consilier diplomatic şi juridic al Ministerului nigerian al Afacerilor Străine şi, concomitent, profesor de drept internaţional şi de istorie economică, la Universitatea din Niamey.
Între timp, reluase studiile de filosofie la Sorbona. În mai 1972, obţine doctoratul de stat (docenţa) la Sorbona cu o teză de filosofie a istoriei; mai târziu, obţine şi o diplomă a prestigiosului Institut naţional de limbi şi civilizaţii orientale de la Paris (INALCO).
Din 1984 este secretar general al Casei Româneşti de la Paris, până după decembrie 1989, când se întoarce în ţară. Din 1991 în 1998 este profesor – asociat la Universitatea din Bucureşti. E membru de onoare al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” din Iaşi şi a Institutului de Istorie „N. Iorga” din Bucureşti.
A fost decorat cu Marea Cruce a Ordinul naţional „Serviciul Credincios”.
Lucrări publicate: Le droit roumain en matière de nationalité, Paris, 1940, Démétrius Cantemir, philosophe de l’Histoire, în Revue des études roumaines, Paris, 1973, Civilisations et lois historiques, Essai d’étude comparée des civilisations, Mouton, Paris – Haga, 1975 (carte premiată de Academia Franceză), Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne, Humanitas, 1995, Aromânii: istorie, limbă, destin, ed. Fundaţiei Culturale Române, 1996, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, seria Istorie, Humanitas, 1999, Cum s-a născut poporul român, seria Humanitas Junior, 2001, Mircea cel Bătrân şi luptele cu turcii, seria Humanitas Junior, 2001, De la Vlad Ţepeş la Dracula vampirul, Humanitas, 2003, Scrisorile spătarului Nicolae Milescu, roman, Humanitas, 2004, Există istorie adevarată?, Humanitas, 2004, Amintiri din pribegie, Humanitas, 2005, Thocomerius – Negru Vodă. Un voivod cuman la începuturile Ţării Româneşti, Humanitas, 2007, Războiul de şaptezeci şi şapte de ani şi premisele hegemoniei americane (1914 – 1991), Humanitas, 2008.
1. Consideraţi că România de azi este diferită de cea anterioară anului 1989? Din această perspectivă, se poate vorbi, din perspectiva dumneavoastră, de o magistratură de dinainte de 1989 şi de una de după 1989?
Fără îndoială, există o magistratură de după decembrie 1989, nu însă pe toată linia. Mai întâi, mulţi dintre magistraţii promovaţi – cum spuneţi dumneavoastră mai sus – „pe criterii politice” au rămas în funcţiune, majoritatea celor mai vârstnici continuând să fie, foarte probabil, „îmbibaţi” de mentalitatea comunistă şi deci incapabili de a fi nepărtinitori în procese în care sunt implicaţi foştii (nenumăraţi) adversari ai fostului regim şi nedreptăţiţi în acea vreme. În al doilea rând, trebuie subliniat că cele trei mari instanţe ale magistraturii – Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea Constituţională şi Curtea Supremă (fosta Casaţie) – au fost împănate de Ion Iliescu (om învinuit de crime în decembrie 1989 şi pentru mineriadele din 1990-1992) cu o majoritate de magistraţi devotaţi grupului său politic şi care blochează astfel toate încercările temeinice de „reformări ale sistemului judiciar”.
2. Ar trebui trecută cu vederea colaborarea unor magistraţi cu serviciile Securităţii, dată fiind experienţa şi competenţa acumulată (ştiut fiind că un bun specialist se formează în mulţi ani) sau ar trebui ca aceste persoane să fie expuse şi îndepărtate din profesie? Soluţia din Germania de Est, unde, după căderea zidului şi reunificare, judecătorii din perioada comunistă au fost îndepărtaţi, este cea mai bună?
Fără nicio îndoială, magistraţii dovediţi de colaborare cu fosta Securitate sau de strânse legături cu fosta nomenclatură comunistă trebuie să fie îndepărtaţi din profesiune. N-ar fi nicio nedreptate şi nici riscul să fie reduşi la sărăcie. Le este, în tot cazul, larg deschisă profesiunea de avocat, în care ar excela.
3. Consideraţi că şi în prezent, în lume şi în România, puterea politică exercită influenţă sau control asupra magistraţilor? În ce modalitate? Prin ce pârghii?
Nici aici nu e nicio îndoială. Faptul că de 20 de ani nu s-a putut începe procesul celor care au inventat „teroriştii lui Ceauşescu” şi au provocat moartea a 1.000 de tineri numai la Bucureşti este numai şi numai din cauza unei categorice oprelişti de la guvern sau de la preşedinţie. A recunoscut-o însuşi preşedintele Băsescu în cursul ultimei sale confruntări cu cei doi candidaţi adversari.
4. Dacă ar trebui să vă adresaţi unei instanţe din România, pentru a vă ocroti un drept, aţi avea încredere în sistem, în general, şi în judecător, în special? Există vreo diferenţă între ceea ce ar trebui să fie un judecător şi ceea ce el este, în realitate?
N-aş avea încredere. Mi-am dat deja seama la începutul anilor 1990 ce greu mi-a fost să redobândesc cele zece hectare la care o nouă lege îmi dădea dreptul. Se găseau fel de fel de tertipuri, pentru a întârzia sau chiar refuza cererea mea. De pildă, legea spunea că dovada se poate aduce ori printr-un document oficial în scris ori prin doi martori. Dar când m-am prezentat la prima convocare la tribunalul din Brăila cu un certificat de la arhiva oraşului, că posedam în 1948 50 de hectare, mi s-a cerut să vin la o nouă convocare şi cu doi martori. Ceea ce am făcut, după ce i-am căutat în satul unde avusesem moşia. De ce fusese nevoie de dubla dovadă, când legea vorbea numai de una sau cealaltă?
Dar nu e singura dovadă pe care o am. De la rude şi cunoscuţi de-ai mei, ştiu nenumărate exemple de piedici care s-au pus de judecători în mod abuziv. Aşadar, există o diferenţă – afară de cazul în care mai tinerii magistraţi de câţiva ani încoace, ar avea cu totul altă mentalitate, ceea ce eu sper.
5. Ce socotiţi că ar trebui să facă membrii acestui corp profesional pentru întărirea independenţei şi sporirea încrederii publicului în actul de dreptate? Cum ar trebui să se comporte un judecător? S-a născut oare judecătorul ideal?
Dacă ar fi îndepărtaţi magistraţii maculaţi, cum am spus mai sus, nu atât de la judecători ar veni problemele ci de la politicieni. În corpul profesional, singurul element care ar „spori încrederea publicului în actul de dreptate” ar fi stârpirea oricărei corupţii. Unul dintre mijloacele pe care le-aş preconiza, pe lângă educaţia morală, ar fi o substanţială mărire a lefurilor întregului cap judiciar, aşa cum a procedat de veacuri Marea Britanie. E aberant să vii cu argumentul egalităţii între toţi funcţionarii statului; un judecător nu e un contabil sau un conţopist de primărie, e un om care trebuie, întâi de toate, ferit de ispită de înavuţire necinstită.
Judecătorul ideal nu s-a născut până acum, nici la noi, nici altundeva. Dacă citim bine Biblia, aflăm că şi Solomon, la bătrâneţe, s-a prostit!
Interviu realizat de redacţia RFJ
Related posts: