Prin încheierea din 7 decembrie 2022, în temeiul art. 267 alin. (3) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, Judecătoria Bistrița a sesizat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare cu privire la următoarea întrebare: ,,Dacă art. 3 alin.2 din Tratatul Uniunii Europene, art. 67 alin.1 din Tratatul Uniunii Europene, precum şi Decizia 2006/2009 trebuie interpretate în sensul că se opun unei jurisprudenţe a Curţii Constituţionale potrivit căreia devin inaplicabile dispoziţiile interne care reglementează întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale, în măsura în care aplicarea acestei jurisprudenţe este de natură să creeze un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie infracţiuni, indiferent de natura acestora?”
Analizând solicitarea de trimitere preliminară către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, instanţa reţine următoarele:
În fapt, în cauză este pusă în discuţie conformitatea Deciziei CCR nr. 358 din 26 mai 2022 cu legislaţia europeană, în temeiul art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea 340/2009 şi se solicită sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu cererea de a răspunde cu titlu preliminar la următoarea întrebare: ,,Dacă art. 3 alin. (2) din Tratatul Uniunii Europene, art. 67 alin. (1) din Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene, precum si Decizia 2006/928 trebuie interpretate în sensul că se opun unei jurisprudenţe a Curţii Constituţionale potrivit căreia devin inaplicabile dispoziţiile interne care reglementează întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale, în măsura în care aplicarea acestei jurisprudenţe este de natură să creeze un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie infracţiuni, indiferent de natura acestora?”
În drept, în ceea ce priveşte prescripţia răspunderii penale, instanţa expune succint cadrul legal intern.
Astfel, anterior datei de 30.05.2022, dispoziţiile art. 155 alin. (1) C.pen. prevedeau următoarele: ,,cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză”.
Prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României numărul 18 din 25 iunie 2018, Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză“, din cuprinsul dispoziţiilor articolului 155 alineatul (1) din Codul penal, este neconstituţională, şi a reţinut, în esenţă, următoarele:
„[…] se impune a fi garantat caracterul previzibil al efectelor dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal asupra persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, inclusiv prin asigurarea posibilităţii acesteia de a cunoaşte aspectul intervenirii întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale şi al începerii cursului unui nou termen de prescripţie. De altfel, data efectuării unui act de procedură ce produce efectul anterior menţionat este şi data de la care începe să curgă şi poate fi calculat noul termen de prescripţie. A accepta soluţia contrară înseamnă a crea. cu ocazia efectuării unor acte procedurale care nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului şi care au ca efect întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, pentru persoana în cauză o stare de incertitudine perpetuă, dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi trasă la răspundere penală pentru faptele comise, incertitudine ce poate dura până la împlinirea termenului prescripţiei speciale, prevăzut la art. 155 alin. (4) din Codul penal (paragraful 28 al deciziei).
Or, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, o dispoziţie legală trebuie să fie precisă, neechivocă şi să instituie norme clare, previzibile şi accesibile a căror aplicare să nu permită arbitrariul sau abuzul, iar norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar şi uniform şi să stabilească cerinţe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi (a se vedea de pildă Decizia nr. 637 din 13 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015, paragraful 34).
Prin raportare la jurisprudenţa mai sus analizată, Curtea constată că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal instituie o soluţie legislativă de natură a crea persoanei care are calitatea de suspect sau de inculpat o situaţie juridică incertă referitoare la condiţiile tragerii sale la răspundere penală pentru faptele săvârşite.
Pentru aceste motive, Curtea reţine că prevederile art. 155 alin. (1) din Codul penal sunt lipsite de previzibilitate şi, totodată, contrare principiului legalităţii incriminării, întrucât sintagma „oricărui act de procedură11 din cuprinsul acestora are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale (paragrafele 29-31 ale deciziei).
Având în vedere considerentele mai sus arătate, instanţa constituţională constată că soluţia legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. 1 din Codul penal din 1969, îndeplinea condiţiile de previzibilitate impuse prin dispoziţiile constituţionale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat” (paragraful 34 al deciziei).
In urma acestei decizii, instanţele judecătoreşti au sesizat Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a unor chestiuni de drept referitoare, în esenţă, la modul de interpretare şi aplicare a Deciziei CCR nr. 297 din 26 aprilie 2018.
Prin Decizia nr. 5 din 21 martie 2019, referitoare la interpretarea articolului 155 alineatul (1) din Codul penal, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile articolului 475 din Codul de procedură penală, şi, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală, a respins ca inadmisibile sesizările prin care s-a solicitat pronunţarea unor hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunilor de drept solicitate, reţinând, în esenţă, că nu este întrunită condiţia de admisibilitate de la articolul 471 alineatul (1) din Codul de procedură penală, considerând că cererea de recurs nu viza interpretarea legii, respectiv a dispoziţiilor articolului 155 alineatul (1) din Codul penal, ci stabilirea efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 asupra acestui text de lege. în motivare, s-a reţinut că ,,a solicita instanţei supreme clarificări suplimentare cu privire la aspectele învederate în conţinutul celor două sesizări echivalează cu o nesocotire a plenitudinii de jurisdicţie a Curţii Constituţionale în domeniul controlului de neconstituţionalitate”.
Având în vedere aceste aspecte, în jurisprudenţa instanţelor de judecată s-a conturat opinia cvasiunanimă potrivit căreia Decizia Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 este o decizie de interpretare, iar dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal rămân in fondul activ al legislaţiei şi continuă să producă efecte, dar singurele acte care pot avea ca efect întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale sunt cele care, potrivit legii, se comunică suspectului sau inculpatului.
Instanţa supremă a confirmat această practică prin deciziile nr. 290/A din 6 noiembrie 2018, nr. 306/A din 22 noiembrie 2018 şi nr. 142 din 27 mai 2019, stabilind că ,,întreruperea cursului termenului de prescripţie se poate realiza doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuie comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit/suspect sau inculpat, aşa cum a statuat expres Curtea Constituţională”.
În continuare, în perioada 2018-2022, legiuitorul a rămas în pasivitate şi nu a pus dispoziţiile art. 155 alin. (1) C.pen. în acord cu Decizia interpretativă a CCR nr. 297 din 26 aprilie 2018.
Pe de altă parte, prin OUG 71/30.05.2022, adoptată anterior publicării deciziei nr. 358 din 26 mai 2022 cuprinsul art. 155 alin. (1) C.pen. s-a modificat, având următorul conţinut: ,,cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului”.
Ulterior, prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial numărul 565 din 9 iunie 2022, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile articolului 155 alineatul (1) din Codul penal sunt neconstituţionale în integralitate şi a reţinut, în esenţă, următoarele:
„Mai întâi, (…) prin efectele pe care le produce, Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme, întrucât, constatând neconstituţionalitatea faptului că întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale se realiza prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză”, Curtea a sancţionat unica soluţie legislativă pe care dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal o reglementau.
Din altă perspectivă, Curtea observă că atât o parte a practicii judiciare, cât şi o parte a literaturii de specialitate, plecând de la conţinutul paragrafului 34 al deciziei anterior menţionate, au apreciat, prin analogie cu dispoziţiile din vechiul Cod penal, că, în ceea ce priveşte cauza de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale constând în îndeplinirea unor acte de procedură în cauză, aceasta îşi produce efectele numai în cazul oricărui act de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal” (paragrafele 61-62 ale deciziei).
În continuare, Curtea constată că, în paragraful 34 al Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a evidenţiat faptul că soluţia legislativă din Codul penal din 1969 îndeplinea exigenţele de claritate şi previzibilitate, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat. Curtea observă însă că indicarea soluţiei legislative din actul normativ anterior a avut rol orientativ şi, în niciun caz nu i se poate atribui o natură absolută, în sensul obligării adoptării de către legiuitor a unei norme identice cu cea conţinută de Codul penal din 1969. Astfel, Curtea subliniază că, deşi a sancţionat soluţia legislativă prevăzută de art. 155 alin. (1) din Codul penal deoarece aceasta prevedea că se poate întrerupe cursul prescripţiei prin efectuarea de acte procedurale care nu sunt cunoscute suspectului sau inculpatului, prin comunicare sau prin prezenţa acestuia la efectuarea lor. Curtea nu a impus ca toate actele care se comunică suspectului sau inculpatului sau toate actele care presupun participarea suspectului sau inculpatului să fie privite ca acte care sunt apte să întrerupă cursul prescripţiei răspunderii penale, stabilirea acestora intrând în competenţa legiuitorului, cu condiţia esenţială ca acestea să îndeplinească exigenţele menţionate de către instanţa de contencios constituţional” (paragraful 68 al deciziei).
Tocmai având în vedere sfera de competenţă a legiuitorului, Curtea reţine că, în paragraful 34 al Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, a evidenţiat reperele comportamentului constituţional pe care legiuitorul, iar nu organele judiciare, avea obligaţia să şi-l însuşească, acesta, în temeiul art. 147 din Constituţie, fiind obligat să intervină legislativ şi să stabilească clar şi previzibil cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale. De altfel, prin aceeaşi decizie, Curtea a indicat ca punct de reper inclusiv jurisprudenţa Curţii Federale de Justiţie (…)” (paragraful 70 al deciziei).
În consecinţă, Curtea constată că, în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale” (paragraful 73 al deciziei).
Curtea subliniază aspectul că o astfel de consecinţă este rezultatul nerespectării de către legiuitor a obligaţiilor ce îi revin potrivit Legii fundamentale şi a pasivităţii sale, chiar şi în ciuda faptului că deciziile înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie semnalau încă din anul 2019 practica neunitară rezultată din lipsa intervenţiei legislative. De asemenea, Curtea subliniază că raţiunea care a stat la baza pronunţării Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 nu a fost înlăturarea termenelor de prescripţie a răspunderii penale sau înlăturarea instituţiei întreruperii cursului acestor termene, ci alinierea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal la exigenţele constituţionale. Astfel, Curtea observă că termenele de prescripţie generală reglementate de dispoziţiile art. 154 din Codul penal nu sunt afectate de deciziile Curţii Constituţionale.
În acest context, instanţa constituţională arată că situaţia creată prin pasivitatea legiuitorului, consecutivă publicării deciziei de admitere amintite, reprezintă o încălcare a prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală, care consacră caracterul de stat de drept al statului român, precum şi supremaţia Constituţiei. Aceasta, deoarece prevalenţa Constituţiei asupra întregului sistem normativ reprezintă principiul crucial al statului de drept. Or, garant al supremaţiei Legii fundamentale este însăşi Curtea Constituţională, prin deciziile pe care le pronunţă, astfel că neglijarea constatărilor şi dispoziţiilor cuprinse în deciziile acesteia determină fragilizarea structurii constituţionale ce trebuie să caracterizeze statul de drept (în acelaşi sens, Decizia nr. 230 din 28 aprilie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 519 din 26 mai 2022).
Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, «Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.» Efectul ex nunc al actelor Curții constituie o aplicare a principiului neretroactivității, garanție fundamentală a drepturilor constituționale de natură a asigura securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separației puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept. Pe cale de consecință, efectele deciziei Curții nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autoritățile publice implicate în conflictul juridic de natură constituțională.“ 71. Referitor la principiul stabilității/securității raporturilor juridice, prin Decizia nr.404 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 6 mai 2008, Curtea Constituțională a reținut că, deși nu este în mod expres consacrat de Constituția României, acest principiu se deduce atât din prevederile articolului 1 alineatul (3), potrivit cărora România este stat de drept, democratic și social, cât și din preambulul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa. Referitor la același principiu, instanța de la Strasbourg a reținut că unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice (Hotărârea din 6 iunie 2005, pronunțată în Cauza Androne împotriva României; În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a abordat problema legii penale mai favorabile şi a decis că prin aplicarea legii penale în timp se înţelege ansamblul de norme juridice penale ce izvorăsc din raţiuni de politică penală, prin care se reglementează modul de aplicare a principiului mitior lex în raport cu timpul săvârşirii infracţiunii şi cu momentul tragerii la răspundere penală a celor ce au săvârşit infracţiuni (Decizia nr. 841 din 2 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 723 din 25 octombrie 2007). Totodată, a mai statuat că determinarea legii mai blânde nu presupune o activitate abstractă, ci una concretă, fiind indisolubil legată de fapta comisă şi de autorul ei (Decizia nr. 834 din 2 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 26 octombrie 2007).
Curtea Constituţională a stabilit aşadar că pentru identificarea concretă a legii penale mai favorabile trebuie avute în vedere o serie de criterii care tind fie la înlăturarea răspunderii penale, ori a consecinţelor condamnării, fie la aplicarea unei pedepse mai mici. Aceste elemente de analiză vizează în primul rând condiţiile de incriminare, apoi cele de tragere la răspundere penală şi, în sfârşit, criteriul pedepsei. „Determinarea caracterului «mai favorabil» are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conţinutul pedepselor, condiţiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influenţa circumstanţelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Aşa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condiţiile de incriminare şi de tragere la răspundere penală, cât şi condiţiile referitoare la pedeapsă. Cu privire la aceasta din urmă pot exista deosebiri de natură (o lege prevede ca pedeapsă principală amenda, iar alta închisoarea), dar şi deosebiri de grad sau cuantum privitoare la limitele de pedeapsă şi, evident, la modalitatea stabilirii acestora în mod concret.” Cât priveşte determinarea concretă a legii penale mai favorabile, Curtea Constituţională a statuat că „aceasta vizează aplicarea legii, şi nu a dispoziţiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea şi din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispoziţiilor art. 61 din Constituţie, ar permite judecătorului să legifereze” (Decizie n#. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011, Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014). 74. În atare condiții, instanța de trimitere consideră imperativ a sublinia că, în opinia sa, mecanismul argumentativ utilizat de Curtea Constituțională în Decizia nr. 358 din 26 mai 2022 generează o serie de efecte retroactive și, astfel, încorporează/adaugă în conținutul Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 considerente curente și suplimentare privitoare la stabilirea naturii/categoriei deciziei, la lipsa din fondul activ al legislației a vreunui caz de întreruperea a cursului răspunderii penale și la faptul că termenele de prescripție generală reglementate de dispozițiile articolului 154 din Codul penal nu sunt afectate și desființează/invalidează o jurisprudență națională devenită cvasiunanimă, consolidată și constantă, cristalizată în condițiile arătate în continuare la paragrafele 76-77 și supra, paragrafele 39-49. Trebuie reiterat că însăși Curtea Constituţională, în Decizia nr. 358 din 26 mai 2022, la paragrafele 41, 73 și în dispozitiv, reține, pe de-o parte, că prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză“, din cuprinsul dispozițiilor articolului 155 alineatul (1) din Codul penal, este neconstituțională și, constată, pe de altă parte, că dispozițiile articolului 155 alineatul (1) din Codul penal sunt neconstituționale și că fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale. În urma Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, după cum s-a expus detaliat în Secțiunea a II-a a prezentei hotărâri (supra, paragrafele 39-49), în practică judiciară s-a adoptat, majoritar, opinia că natura/categoria acestei decizii este una interpretativă, fiind pronunțate inclusiv decizii de admitere a recursului în casație de către instanța supremă, care a reținut că, în interpretarea articolului 155 alineatul (1) din Codul penal instanța este obligată a porni de la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 și a constatat că întreruperea cursului termenului de prescripție se poate realiza doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuie comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit/suspect sau inculpat, așa cum a statuat expres Curtea Constituțională. Jurisprudența a devenit cvasiunanimă și s-a raliat la opinia că întreruperea cursului termenului de prescripție se poate realiza doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuie comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit/suspect sau inculpat. Instanța de trimitere subliniază că obiectul excepțiilor de neconstituționalitate care au stat la baza pronunțării Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, paragraful 11, și Deciziei nr. 358 din 26 mai 2022, paragraful 39, îl constituie dispozițiile articolului 155 alineatul (1) din Codul penal cu următorul conținut: „Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză“. Așa fiind, văzând și calificarea dată după aproximativ 4 ani, printr-o nouă decizie, naturii/categoriei Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, instanța de trimitere constată că Curtea Constituţională a sancționat pentru neconformitate constituțională în două rânduri, prin două decizii de admitere distincte, articolul 155 alineatul (1) din Codul penal, un text normativ care a avut același conținut de la intrarea în vigoare în 1 februarie 2014 până la modificarea operată prin Ordonanța de Urgență a Guvernului numărul 71 din 30 mai 2022. Este evident că în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat cu valoare de principiu că forța obligatorie ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile sale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care aceasta se sprijină (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995; Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012; Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014) şi a consacrat posibilitatea şi obligaţia sa de a interveni, ori de câte ori este sesizată, în cazul în care un text legal poate genera interpretări de natură a aduce atingere prevederilor constituţionale, reţinând că, „fără a nega rolul constituţional al instanţei supreme, a cărei competenţă este circumscrisă situaţiilor de practică neunitară, Curtea Constituţională reţine că, în cazul în care un text legal poate genera interpretări diferite, este obligată să intervină ori de câte ori acele interpretări generează încălcări ale prevederilor Legii fundamentale. Constituţia reprezintă cadrul şi măsura în care legiuitorul şi celelalte autorităţi pot acţiona; astfel şi interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să ţină cont de această exigenţă de ordin constituţional cuprinsă chiar în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale este obligatorie“ (Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013). Instanța de trimitere concluzionează că prin considerentele de la paragrafele 72 și 74 din Decizia nr. 358 din 26 mai 2022, deşi nu o face expressis verbis, Curtea Constituțională impune tacit instanțelor ordinare să constate că toate infracțiunile comise până la intrarea în vigoare a Ordonanței de Urgență a Guvernului numărul 71 din 30 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial numărul nr. 531 din 30 mai 2022, intrată în vigoare la data publicării, ar fi supuse exclusiv termenelor unice de prescripție generală reglementate de dispozițiile articolului 154 din Codul penal. Instanța de trimitere consideră că trebuie subliniat că în Constituția României sau în cadrul normativ infraconstituțional român nu există vreun resort/mecanism efectiv prin care legiuitorul primar sau delegat să fie determinat să se conformeze jurisprudenței Curții Constituționale și să își exercite prerogativele de legiferare, în termenul de 45 de zile, instituit de articolul 147 alineatele (1) și (4) din Constituția României. Parlamentul, legiuitor primar, este liber să decidă cu privire la politica penală a statului, în virtutea prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie în calitate de unică autoritate legiuitoare a ţării. În materie penală este tradiţională conduita legiuitorului primar ori delegat, manifestată în nerespectarea prevederilor articolului 147 alineatul (4) din Constituție prin pasivitatea/inacţiunea sa de a se conforma jurisprudenței rezultate din deciziile Curții Constituționale şi de a pune de acord prin legiferare prevederile declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. O atare concluzie este susţinută de situațiile repetate de-a lungul timpului în care deciziile Curţii Constituţionale au fost nesocotite de legiuitor. Un exemplu elocvent este oferit de însăşi instanţa de contencios constituţional prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022, la paragraful 59 al deciziei, în care se face referire la Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, prin care s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile articolului 145 din Codul de procedură penală, care nu permite contestarea legalității măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituțională. După publicarea deciziei legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea soluției legislative cuprinse în articolul 145 din Codul de procedură penală în sensul reglementării aspectelor esențiale ce țin de exercitarea acestei acțiuni în instanță. Cele două elemente analizate prin coroborarea acestora- Decizia nr. 358 din 26 mai 2022 și pasivitatea/inacţiunea legiuitorului de a pune de acord prin legiferare prevederile declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei – în cazul tezei analizate de instanța de trimitere, conduc la crearea efectelor specifice adoptării unei veritabile amnistii deghizate al cărei fundament îl constituie existența unui termen general unic de prescripție a răspunderii penale, care curge în condițiile de la articolul 154 alineatele (2)-(4) din Codul penal. Termenul nu este supus și nu este susceptibil de întreruperea cursului și curgerea unui nou curs după întrerupere şi are vocaţia de a constitui o lege penală mai favorabilă. De termen beneficiază ori au vocația să beneficieze toți făptuitorii pentru infracțiunile care s-au comis până la 30 mai 2022, indiferent dacă procesele penale sunt pe rol sau au fost emise hotărâri judecătorești definitive în considerarea existenței și operării termenului de prescripție specială cu privire la infracțiuni referitor la care la data pronunțării era împlinit termenul unic de prescripție generală. Așadar, în cazul faptelor comise până în 30 mai 2022 ar opera exclusiv prescripția generală a răspunderii penale, privită ca termen unic independent de intermitența și natura actelor procedurale sau procesuale efectuate în cauză, care nu ar avea efect întreruptiv. Coexistența prescripției speciale și a celei generale în perioada dintre cele două decizii ale Curții Constituționale ar fi fictivă/iluzorie. Prescripția specială ar fi inaplicabilă și nu ar exista cazuri de întrerupere a cursului prescripției prevăzute de Codul penal, care să determine curgerea unui nou termen general de prescripție a răspunderii penale. Odată constatată îndeplinirea termenului general unic de prescripție a răspunderii penale, cu titlu de principiu, instanțele de judecată învestite pendinte cu judecarea acuzațiilor penale și organele de anchetă penală ar trebui să facă, de îndată, aplicarea articolului 16 alineatul 1 litera f) din Codul de procedură penală, în urma survenirii cauzei de încetare a procesului penal a intervenirii prescripției și să închidă procedurile judiciare. Mecanismul ar opera, fără excepții, în cazul oricăror fapte ce constituie infracțiuni, indiferent de natura şi gravitatea acestora, inclusiv asupra celor de fraudă și orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniuni și corupție, referitor la care România și-a asumat obligații exprese și distinct reglementate de cadrul unional, cu privire la care Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în jurisprudența sa.
Instanța de trimitere consideră necesar să învedereze și faptul că o atare teză este de natură să conducă, pe calea căii extraordinare de atac a contestației în anulare[20], la repunerea în discuție și înlăturarea autorității de lucru judecat a condamnărilor penale definitive prin reformarea hotărârilor pronunțate de către instanțele de judecată după publicarea Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, care au considerat, până la publicarea Deciziei nr. 358 din 26 mai 2022, că cursul prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură care se comunică suspectului sau inculpatului și au emis hotărâri definitive în termenul de prescripție special a răspunderii penale, după împlinirea termenului unic general de prescripție. 90. Totodată, Decizia nr. 358 din 26 mai 2022 poate servi ca temei de revizuire a unor hotărâri judecătorești definitive, în condițiile legii. 91. În atare condiții, s-ar crea un mecanism efectiv de impunitate sistemică a oricăror fapte ce constituie infracțiuni, indiferent de felul, natura şi gravitatea acestora, prin închiderea procedurilor judiciare în dosarele penale în care nu s-a pronunțat ori nu se pronunță o hotărâre judecătorească în termenul de prescripție generală sau, după caz, prin redeschiderea unor procese penale în care s-au pronunțat hotărâri definitive deși, potrivit tezei analizate, era împlinit termenul de prescripție generală. 92. Instanța de trimitere este conștientă că, raportat la obiectul acuzației penale din litigiul principal pendinte (supra, paragrafele 14 și 15), demersul său vizează obligații derivate și mediate din articolele 2 și 3 alineatul (2) din Tratatul Uniunii Europene, articolul 67 alineatele (1) şi (4) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene sau Decizia 2006/928, asumate implicit de România în urma aderării sale, diferite de cele primare și imediate referitoare la fapte ce constituie infracțiuni de fraudă și orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniuni și corupție, referitor la care România, care se află sub reglementări și tipologii normative exprese (articolul 325 alineatul (1) Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, coroborat cu articolul 2 din Convenția PIF, c## #i a Deciziei 2006/928). 93. Așa###, Decizia nr. 358 din 26 mai 2022, care este de natură să reconfigureze și să fractureze practica judiciară consolidată și constantă în materie penală în teza particulară analizată poate determina instanța de trimitere să considere că prin efectele pe care le poate produce este contrară articolului 3 alineatul (2) din Tratatul Uniunii Europene, articolului 67 alineatele (1) şi (4) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene sau Deciziei 2006/928, determinând inaptitudinea Uniunii, în general, și a României, în particular, de a asigura și oferi cetățenilor un spațiu de justiție prin încălcarea de către România a principiilor și obligațiilor de a garanta procese judiciare eficiente prin înlăturarea răspunderii penale a făptuitorilor în urma restrângerii efectelor prescripţiei răspunderii penale şi, astfel, creând un mecanism efectiv de impunitate sistemică a oricăror fapte ce constituie infracțiuni, indiferent de natura şi gravitatea acestora, prin închiderea procedurilor judiciare sau redeschiderea proceselor. 94. Decizia nr. 358 din 26 mai 2022, coroborată cu pasivitatea legiuitorului, creează, în condițiile arătate, un risc iminent privind apariția unor deficiențe grave și perturbarea sistemică a bunei funcționări și înfăptuiri a justiției penale în România, contrar exigențelor și obligațiilor unionale de asigurare și realizare a unui spațiu de justiției, care incumbă statului român. 95. Instanța de trimitere observă că în Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (Marea Cameră) din 21 decembrie 2021, pronunțată în cauzele conexate C 357/19, C 379/19, C 547/19, C 811/19 și C 840/19, cod ECLI:EU:C:2021:1034, se face referire la jurisprudența Curții și se rețin, printre altele, următoarele: 96. „Or, articolul 49 TUE, care prevede posibilitatea oricărui stat european de a solicita să devină membru al Uniunii, precizează că aceasta regrupează state care au aderat în mod liber și voluntar la valorile comune prevăzute în prezent la articolul 2 TUE, care respectă aceste valori și care se angajează să le promoveze. În special, rezultă din articolul 2 TUE că Uniunea se întemeiază pe valori, precum statul de drept, care sunt comune statelor membre într o societate caracterizată printre altele prin justiție. În această privință trebuie arătat că încrederea reciprocă dintre statele membre și în special dintre instanțele lor se întemeiază pe premisa fundamentală potrivit căreia statele membre împărtășesc o serie de valori comune pe care se întemeiază Uniunea, după cum se precizează la acest articol. 97. Astfel, respectarea valorilor prevăzute la articolul 2 TUE constituie o condiție prealabilă aderării la Uniune a oricărui stat european care solicită să devină membru al Uniunii. În acest context, MCV a fost insyituit prin Decizia 2006/928 pentru a se asigura respectarea valorii statului de drept în România. 98. Pe de altă parte, respectarea de către un stat membru a valorilor consacrate la articolul 2 TUE constituie o condiție pentru a beneficia de toate drepturile care decurg din aplicarea tratatelor în privința acestui stat membru. Prin urmare, un stat membru nu își poate modifica legislația astfel încât să determine un regres al protecției valorii statului de drept, valoare care este concretizată printre altele de articolul 19 TUE. Statele membre sunt, așadar, obligate să asigure evitarea oricărui regres în raport cu această valoare al legislației lor în materie de organizare a justiției, abținându-se să adopte norme care ar aduce atingere independenței judecătorilor. 99. În acest context, trebuie arătat că actele adoptate înainte de aderare de instituțiile Uniunii, printre care figurează Decizia 2006/928, sunt obligatorii pentru România de la data aderării sale la Uniune, în temeiul articolului 2 din Actul de aderare, și rămân în vigoare, în conformitate cu articolul 2 alineatul (3) din Tratatul de aderare, până când sunt abrogate. Prin urmare, Decizia 2006/928 continuă să își producă efectele după data aderării României la Uniune atât timp cât nu a fost abrogată.
Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției este, atât timp cât nu a fost abrogată, obligatorie în toate elementele sale pentru România. Obiectivele de referință care figurează în anexa la aceasta urmăresc să asigure respectarea de către acest stat membru a valorii statului de drept prevăzute la articolul 2 TUE și au caracter obligatoriu pentru statul membru respectiv, în sensul că acesta din urmă este ținut să ia măsurile adecvate pentru atingerea acestor obiective, ținând seama în mod corespunzător, în temeiul principiului cooperării loiale prevăzut la articolul 4 alineatul (3) TUE, de rapoartele întocmite de Comisia Europeană pe baza deciziei respective, în special de recomandările formulate în rapoartele menționate.
Aşadar, Curtea punctează că, în cazul de faţă, legiuitorul a nesocotit prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 cu consecinţa creării unui viciu de neconstituţionalitate mai grav generat de aplicarea neunitară a textului de lege „cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea, care, în mod evident, nu prevede niciun caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale. Pentru restabilirea stării de constituţionalitate este necesar ca legiuitorul să clarifice şi să detalieze prevederile referitoare la încetarea cursului prescripţiei răspunderii penale, în spiritul celor precizate în considerentele deciziei anterior menţionate” (paragrafele 74-76 ale deciziei).”
De asemenea, instanţa se raportează şi la dreptul Uniunii Europene alături de analiza incidenţei în cauză a principiilor europene.
Aşadar, conform dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Tratatul Uniunii Europene, ” Uniunea oferă cetăţenilor săi un spaţiu de (…) securitate şi justiţie (…) în corelare cu măsuri adecvate privind (…) prevenirea criminalităţii şi combaterea acestui fenomen”. În acelaşi sens, potrivit prevederilor art. 67 alin. (1) din Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene, „Uniunea constituie un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, cu respectarea drepturilor fundamentale şi a diferitelor sisteme de drept şi tradiţii juridice ale statelor membre”.
Tratatele stabilesc aceeaşi lege pe întregul teritoriu al Uniunii, indiferent de graniţe, şi se aplică în toate elementele lor în fiecare stat membru. Un stat membru nu are competenţa de a aplica un regulament în mod incomplet sau de a selecta doar acele dispoziţii pe care le aprobă, ca modalitate de a asigura neaplicarea unui instrument cu privire la care statul respectiv s-a opus în momentul adoptării sau care este contrar interesului naţional perceput.
Principiul supremaţiei dreptului UE, prefigurat încă din 1962 , a fost statuat de Curtea de Justiţie prin hotărârea 6/64 Costa ./ENEL, cu privire la conflictul dintre dreptul comunitar (în prezent, dreptul UE) şi o lege italiană posterioară, referitoare la naţionalizarea electricităţii. Curtea Constituţională italiană, care se pronunţase asupra acestui conflict de legi cu câteva săptămâni înainte, aplicase teza dualistă, specifică dreptului internaţional clasic şi ordinii juridice italiene, soluţionând conflictul în favoarea normei celei mai recente, în speţă, legea naţională.
Potrivit hotărârii pronunţate în cauza 6/64 Costa c./ENEL: „întrucât provine dintr-un izvor autonom, dreptului născut din tratat nu i s-ar putea opune, aşadar, în considerarea naturii sale specifice, originale, pe cale judiciară, un text intern, indiferent de natura acestuia, fără a-şi pierde caracterul comunitar şi fără a fi pus în discuţie fundamentul juridic al Comunităţii înseşi”.
2 A se vedea hotărârea pronunţată în cauza 26/62, Van Gend & Loos.
Raţionamentul Curţii de Justiţie în această cauză se bazează pe trei argumente complementare: aplicabilitatea directă şi imediată a dreptului Uniunii, atribuirea de competenţe Uniunii, atribuire prin care se limitează în mod corespunzător drepturile suverane ale statelor membre şi necesitatea asigurării uniformităţii aplicării dreptului UE în întreg spaţiul acesteia.
Doctrina supremaţiei dreptului UE astfel cum reiese aceasta din hotărârea Costa c./ENEL şi reconfirmată de jurisprudenţa ulterioară este definită de patru elemente principale: supremaţia este o condiţie existenţială a dreptului UE. Realizarea unor obiective comune impune aplicarea uniformă a dreptului UE, fără de care conceptul de integrare ar fi lipsit de sens. Sursa supremaţiei rezidă în însuşi caracterul normelor ordinii juridice a UE de a fi comune. Supremaţia izvorăşte din natura specifică, proprie, originală a dreptului UE şi nu este tributară în nici un fel dreptului constituţional al statelor membre. Astfel, ea nu poate să depindă de regulile divergente aplicabile
într-un stat sau altul. Ordinea juridică a UE este superioară, în ansamblul său, ordinilor juridice naţionale. De supremaţie se bucură aşadar toate normele de drept al UE, primare sau derivate, înzestrate sau nu cu efect direct. Pe de altă parte, supremaţia se impune tuturor normelor ce alcătuiesc ordinea juridică naţională: administrative, legislative, jurisdicţionale, fie ele şi de natură constituţională. Astfel, Curtea de Justiţie afirmă că dispoziţiile constituţionale interne nu pot fi utilizate pentru a împiedica aplicarea dreptului UE, o astfel de acţiune fiind „contrară ordinii publice comunitare „. Supremaţia se impune aşadar în raport cu drepturile fundamentale astfel cum sunt formulate de constituţia naţională cât şi în raport cu principiile unei structuri constituţionale naţionale. În sfârşit, principiul supremaţiei dreptului UE nu este aplicabil numai în ordinea juridică a Uniunii, în relaţiile dintre state şi instituţiile acesteia ci şi în sistemele de drept naţionale („supremaţie internă”) şi în raport cu jurisdicţiile naţionale.
Astfel, potrivit hotărârii 11/70, Internationale Handelsgesellschaft: „invocarea atingerilor aduse, fie drepturilor fundamentale astfel cum sunt acestea formulate de constituţia unui stat membru, fie principiilor structurii constituţionale naţionale, nu este susceptibilă să afecteze validitatea unui act al Comunităţii sau efectul său pe teritoriul acelui stat” .
Prin hotărârea pronunţată în cauza C-285/98, Kreil, interpretând directiva referitoare la egalitatea de tratament între femei şi bărbaţi, Curtea de Justiţie a statuat că aceasta se opune reglementărilor naţionale germane care excludeau, cu titlu general, femeile de la angajarea în funcţii militare care implică utilizarea armelor. Astfel, Curtea de Justiţie a dat prioritate dreptului UE în raport cu dispoziţiile Constituţiei germane (deoarece e în cauză era art. 12a din legea fundamentală).
Potrivit hotărârii pronunţate în cauza 106/77, Simmenthal: „instanţa naţională care trebuie să aplice, în cadrul competenţei sale, dispoziţiile de drept comunitar are obligaţia de a asigura efectul deplin al acestor norme, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu aplicarea oricărei dispoziţii contrare a legislaţiei naţionale, chiar ulterioare, fără a fi necesar să solicite sau să aştepte înlăturarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional;”.
În plus, „în temeiul principiului supremaţiei dreptului comunitar, dispoziţiile tratatului şi actele instituţiilor direct aplicabile au ca efect, în raporturile lor cu legislaţia naţională a statelor membre, prin simplul fapt al intrării lor în vigoare, nu numai de a determina inaplicabilitatea de drept a oricărei dispoziţii contrare a legislaţiei naţionale existente, ci şi – în măsura în care aceste dispoziţii şi acte fac parte integrantă, cu rang superior normelor interne, din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecărui stat membru – de a împiedica adoptarea valabilă a unor noi acte normative naţionale, în măsura în care acestea ar fi incompatibile cu norme comunitare;”.
De asemenea, statul membru nu poate invoca dispoziţii sau practici ale dreptului naţional, inclusiv de rang constituţional, care să împiedice aplicarea prioritară a dreptului unional.
Mai mult, tratele nu trebuie să fie transpuse în dreptul naţional, ci conferă drepturi sau impun obligaţii cetăţenilor Uniunii în acelaşi fel ca dreptul naţional. Dreptul Uniunii are forţă juridică obligatorie pentru statele membre, instituţiile şi instanţele lor judecătoreşti, acestea fiind obligate să îl respecte la fel cum respectă dreptul naţional. Judecătorul naţional însărcinat să aplice, în cadrul competenţei sale, dispoziţiile dreptului comunitar, are obligaţia de a asigura efectul deplin al dreptului comunitar. Primatul dreptului european şi efectul său util impun aplicarea directă de o manieră prezumată.
În interpretarea celor expuse anterior, instanţa reţine că statele membre au obligaţia de a combate fenomenul infracţional, prin garantarea unor procese penale eficace, astfel încât să asigure securitatea cetăţenilor lor.
Pentru realizarea acestui deziderat, în virtutea rolului lor fundamental în protejarea valorilor statului de drept, instanţele judecătoreşti sunt chemate să utilizeze toate mijloacele puse la dispoziţia lor de lege pentru a asigura realizarea scopului procesului penal de a constata la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale. Spaţiul de justiţie în cadrul statului de drept presupune o funcţionare clară şi coerentă a mecanismelor jurisdicţionale instituite prin norme substanţiale sau procesuale predictibile şi nesusceptibile de intervenţii intempestive care să pună la îndoială ori să paralizeze activitatea de judecată sau de anchetă penală ori să obstrucţioneze buna funcţionare a justiţiei sau, după caz, să repună în discuţie autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive şi securitatea juridică oferită de acestea.
Aşadar, în cazul în care instanţele judecătoreşti constată dispoziţii interne care împiedică realizarea acestui deziderat, acestea sunt obligate să elimine aplicabilitatea lor şi să dea eficienţă principiului supremaţiei dreptului comunitar.Revenind la legislaţia naţională, constatăm că aplicarea Deciziei nr. 358 din 26 mai 2022 a Curţii Constituţionale a României, văzută prin prisma Deciziei ÎCCJ nr. 67/25.10.2022, presupune înlăturarea instituţiei întreruperii cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale pentru toate infracţiunile comise anterior datei de 30.05.2022 si va conduce la încetarea proceselor penale în cazul infracţiunilor pentru care s-a împlinit termenul general de prescripţie.
Având în vedere natura si amploarea acestor efecte, se ridică problema dacă decizia susmenţionată vine în concordanţă cu principiile dreptului Uniunii Europene enunţate mai sus.
De pildă, instanţa face trimitere la jurisprudenţa relevantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, prin Hotărârea în cauzele conexate C-357/19 Euro Box Promotion şi alţii, C379/19 DNA- Serviciul Teritorial Oradea, C-547/19 Asociaţia « Forumul Judecătorilor din România », C-811/19 FQ şi alţii şi C-840/19 NC, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că „Dreptul Uniunii se opune aplicării unei jurisprudenţe a Curţii Constituţionale care conduce la anularea hotărârilor pronunţate de completuri de judecată nelegal compuse, în măsura în care aceasta, coroborată cu dispoziţiile naţionale în materie de prescripţie, creează un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie infracţiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de corupţie”.
Deşi hotărârea CJUE se referă la cauzele având ca obiect infracţiuni de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de corupţie, se apreciază că argumentele şi considerentele din cuprinsul acesteia au aplicabilitate în privinţa tuturor infracţiunilor, indiferent de natură ori gravitate, ca parte a fenomenului criminalităţii. Aceasta întrucât, aşa cum s-a subliniat, prevenirea şi combaterea infracţionalităţii este un deziderat european, iar eşecul oricărui stat membru în respectarea acestui deziderat vulnerabilizează întreg spaţiul comunitar. Cetăţenii europeni au dreptul de a trăi într-un climat de securitate şi justiţie, ceea ce presupune că fiecare stat membru are obligaţia de a descoperi toate faptele prevăzute de legea penală şi de a-i trage la răspundere penală pe autorii acestora prin aplicarea de pedepse eficace şi disuasive.
Pentru lămurirea acestui aspect, instanţa consideră absolut necesară sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu trimitere preliminară în temeiul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 340/2009, după cum vom detalia în cele ce urmează.
Prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022 publicată în Monitorul Oficial numărul 565 din 9 iunie 2022, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile articolului 155 alineatul (1) din Codul penal sunt neconstituţionale în integralitate. Din considerentele şi dispozitivul Deciziei CCR, văzute prin prisma Deciziei ÎCCJ nr. 67/25.10.2022, se desprind următoarele consecinţe: înlăturarea instituţiei întreruperii cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale pentru toate infracţiunile comise anterior datei de 30.05.2022 şi, implicit, încetarea procesului penal în cazul faptelor pentru care s-a împlinit termenul general de prescripţie; stabilirea cu caracter retroactiv a naturii ori categoriei deciziei CCR nr. 297 din 26 aprilie 2018; invalidarea unei jurisprudenţe naţionale cvasiunanime, la peste 4 ani de la cristalizare, care a fost în sensul că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal rămân în fondul activ al legislaţiei şi continuă să producă efecte, dar singurele acte care pot avea ca efect întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale sunt cele care se comunică suspectului sau inculpatului; practica a fost confirmată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin intermediul tnai multor hotărâri; înlăturarea autorităţii de lucru judecat a condamnărilor penale definitive prin reformarea pe calea contestaţiei în anulare a hotărârilor instanţelor de judecată prin care s-a dispus condamnarea inculpaţilor după împlinirea termenului general de prescripţie.
Decizia CCR nr. 358/2022, coroborată cu pasivitatea legiuitorului de a pune de acord prin legiferare dispoziţiile art. 155 alin. (1) C.pr.pen. cu Decizia CCR nr. 297/2018, conduce de facto la înjumătăţirea termenului de prescripţie a răspunderii penale. Prescripţia specială devine o instituţie cu caracter teoretic şi iluzoriu, iar actele de procedură penală sunt lipsite de efectul lor întreruptiv.
În situaţiile în care pe rolul instanţelor judecătoreşti se află dosare penale în care s-a depăşit termenul general de prescripţie, magistraţii vor fi nevoiţi să constate incidenţa cazului de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prev. de art. 16 alin. (1) lit. f) teza I C.pr.pen. şi să dispună încetarea procesului penal, cu consecinţa neantrenării răspunderii penale a autorilor.
Aceste efecte au loc într-un mod subit şi imprevizibil, efecte ce vor conduce la încetarea procesului penal în cauze care nu prezintau riscul de prescriere a faptelor. Mai mult, Decizia inversează o practică judecătorească cvasiunanimă care respecta atât litera, cât şi spiritul Deciziei CCR nr. 297 din 26 aprilie 2018.
În plus, instanţa are în vedere aspectul că vor fi afectate nu doar dosarele pendinte, ci şi cele soluţionate definitiv dacă hotărârea de condamnare definitivă a fost pronunţată în afara termenului general de prescripţie.
În concret, cauzele penale vor trebui să fie soluţionate în interiorul termenului general de prescripţie, care este de 3 ani, 5 ani, 8 ani, 10 ani, respectiv 15 ani, în funcţie de natura şi cuantumul pedepselor prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită. În cazul infracţiunilor comise de minori, aceste termene se înjumătăţesc.
Pentru evaluarea existentei unui risc sistemic de impunitate, este necesar să se stabilească dacă sistemul judiciar românesc oferă suficiente garanţii cu privire la aspectul că procesele penale sunt într-atât de eficace încât ar putea fi soluţionate în interiorul termenelor amintite mai sus.
Pentru început, vom avea în vedere realităţile cu care se confruntă sistemul judiciar românesc:
Ministerul Public şi Ministerul Justiţiei se confruntă cu o lipsă acută de personal; conform Raportului privind starea justiţiei din 2020, aprox. 15% din posturile de procurori şi judecători nu sunt ocupate; deficitul s-a acutizat în ultimii 2 ani; Poliţia judiciară se confruntă cu aceeaşi lipsă acută de lucrători; dubla subordonare a lucrătorilor de poliţie judiciară, care duc la îndeplinire numeroase sarcini de serviciu trasate de organele ierarhic superioare, în paralel cu activităţile de cercetare penală; astfel, resursele umane poliţieneşti ajung să fie direcţionate către îndeplinirea altor obiective; lipsa progreselor în digitalizarea justiţiei; drept urmare, actele procedurale se redactează în format letric în cursul urmăririi penale, iar dosarele sunt compuse din documente tipărite pe suport de hârtie, ceea ce transformă redactarea şi transmiterea actelor în activităţi cronofage; durata îndelungată de timp necesară pentru întocmirea rapoartelor de constatare sau expertiză, fiind întâlnite situaţii în care specialiştii estimează finalizarea expertizelor chiar şi în termen de un an (cum este situaţia expertizelor tehnice auto); vechimea ridicată a dosarelor de urmărire penală; în acest sens facem trimitere la raportul Inspecţiei Judiciare din anul 2020 potrivit căruia în instrumentarea unităţilor de parchet se află peste 3.000 de dosare cu o vechime mai mare de 5 ani de la data sesizării; în cazul dosarelor mai vechi de 2 ani, numărul este exponenţial mai mare; de regulă, termenele de judecată se stabilesc la aprox. o lună de zile între ele;
Aceste realităţi li se adaugă şi alte aspecte de ordin procedural susceptibile să afecteze durata proceselor penale: în cazul infracţiunilor comise de minori, termenul general de prescripţie se înjumătăţeşte; împrejurarea că sesizarea/constatarea infracţiunilor poate surveni după trecerea unei perioade de timp mai îndelungate de la comiterea acestora, din varii motive obiective, precum: descoperirea târzie a infracţiunii ca urmare a eforturilor depuse de autor pentru ascunderea consecinţelor faptei sale; amânarea de către persoana vătămată a reclamării faptei în speranţa unei soluţionări amiabile a incidentului; omisiunea sesizării faptelor din cauza lipsei de cunoaştere a drepturilor procesuale ale persoanelor vătămate; pentru pronunţarea şi redactarea hotărârilor, legiuitorul a prevăzut o perioadă de recomandare de 120 de zile; pentru introducerea plângerii prealabile, legiuitorul a prevăzut o perioadă de 3 luni de zile de la descoperirea faptei; părţile pot introduce contestaţia privind durata procesului penal doar după un an de la înregistrarea dosarului penal, termen aplicabil atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată; legea nu prevede o sancţiune în cazul nerespectării termenului stabilit de judecător.
Ţinând seama de normele procesual penale şi de configuraţia sistemului judiciar, înjumătătirea de facto a termenului de prescripţie va putea conduce la prescrierea infracţiunilor. Împiedicând sancţionarea efectivă si disuasivă a făptuitorilor. Riscul de impunitate va deveni sistemic în cazul tuturor infracţiunilor, indiferent de natură ori complexitate, întrucât, după cum am arătat mai sus, există numeroase motive de ordin procedural, dar şi extrinseci procedurii penale, care pot conduce la prelungirea proceselor penale peste durata termenului general de prescripţie. Volumul ridicat de lucrări penale, coroborat cu lipsa de judecători, procurori şi poliţişti judiciari, exacerbează acest risc până la nivelul la care se pot crea grave tulburări pentru bunul mers al justiţiei penale.
Depăşirea termenului general de prescripţie nu echivalează cu depăşirea unei termen rezonabil a procesului penal, atât timp cât actele procesuale sunt efectuate în mod ritmic, luând în calcul şi complexitatea cauzei.
Mai mult, există numeroşi factori aliaţi în afara controlului organelor judiciare care, luaţi cumulat sau individual, afectează durata procesului penal, precum: momentul sesizării/constatării infracţiunii, conduita procesuală a părţilor, durata de efectuare a expertizelor şi constatărilor, durata de executare a dispoziţiilor prin intermediul instrumentelor de cooperare internaţională, durata necesară exercitării dreptului la apărare.
Prin urmare, există un risc sistemic de impunitate în cazul infracţiunilor care fie au fost reclamate cu întârziere, fie necesită în probaţiune efectuarea unor expertize dc specialitate complexe, fie prezintă elemente de extraneitate care presupun utilizarea instrumentelor de cooperare internaţională şi nu numai.De altfel, se observă că în cazul infracţiunilor comise de minori, riscul de impunitate este şi mai pronunţat având în vedere termenele generale de prescripţie mult mai mici. Cu titlu de exemplu, termenul de prescripţie pentru infracţiunile care au pedeapsa prevăzută de lege de până într-un an, precum distrugerea din culpă ori vătămarea corporală din culpă în forma tip, va fi de doar 1 an şi 6 luni. În aceste situaţii, este improbabilă, dacă nu chiar imposibilă, obţinerea unei condamnări definitive în cazul în care se va constatata existenţa faptei şi a vinovăţiei autorului (având în vedere şi complexitatea probării acestor fapte, care deseori presupune efectuarea unor expertize).
Totodată, termenul general de prescripţie este insuficient pentru a asigura desfăşurarea unui proces penal cu respectarea deplină a drepturilor procesuale ale părţilor.
Contrar aparenţelor, Decizia Curţii Constituţionale nu va conduce la o accelerare a proceselor penale, ci la prelungirea lor întrucât îi va încuraja pe inculpaţi să temporizeze procedurile în speranţa intervenirii prescripţiei răspunderii penale. Aplicarea Deciziei CCR ar conduce la un dezechilibru între drepturile inculpatului şi ale persoanei vătămate care riscă să afecteze caracterul just al procesului penal. în eventualitatea încetării procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, persoana vătămată îşi va vedea neglijat dreptul Ia un proces echitabil şi nu va obţine aflarea adevărului.
Instanța de trimitere consideră că prezervarea unui spațiu de justiție într-un stat al Uniunii prevalează, în teza analizată, caracterului obligatoriu al unei decizii a curții constituționale naționale, care se lovește de pasivitatea legiuitorului, în condițiile arătate. Coexistă, fără rezervă, obligația de verificare a respectării necesare a drepturilor fundamentale garantate la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, calificarea și menținerea naturii/categoriei Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 fiind o decizie interpretativă, și neaplicarea Deciziei nr. 358 din 26 mai 2022, cu consecința menținerii cazurilor de întrerupere a prescripției răspunderii penale la cele constând în îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuie comunicat, în cauza în care persoana vizată are calitatea de suspect sau inculpat, pentru perioada 1 februarie 2014-30 mai 2022, asigură un standard național de protecție în acord cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și permite asigurarea înfăptuirii justiției penale, componentă a spațiului de justiție al Uniunii și respectarea principiului statului de drept, un principiu comun tuturor statelor membre.
Așadar, instanța de trimitere constată îndeplinite condițiile pentru sesizare, motiv pentru care, în temeiul articolului 267 alineatul (3) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, va sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare cu privire la următoarea întrebare: Principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că autorizează instanțele judecătoreşti naționale de drept comun să lase neaplicate din oficiu deciziile curții constituționale naționale prin care, coroborat cu pasivitatea/inacţiunea puterii legiuitoare (Parlamentul) de a se conforma jurisprudenței rezultate din deciziile menționate şi de a pune de acord prin legiferare prevederile declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, se poate crea o normă penală care are efect înlăturarea răspunderii penale a făptuitorilor prin restrângerea efectelor prescripţiei răspunderii penale şi un mecanism efectiv de impunitate sistemică a oricăror fapte ce constituie infracțiuni, indiferent de natura şi gravitatea acestora, prin închiderea procedurilor judiciare, dacă ele consideră că această jurisprudență este contrară articolului 3 alineatul (2) din Tratatul Uniunii Europene, articolului 67 alineatele (1) şi (4) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene sau Deciziei 2006/928?
Textul integral al cererii de decizie preliminară poate fi descărcat de la pagina web https://www.rejust.ro/juris/23834d629
No related posts.