Faptele principale
Reclamanții, Mustafa Başer și Metin Özçelik, sunt cetățeni turci, care s-au născut în 1969 și, respectiv, în 1970.
În anul 2014, Parchetul din Istanbul a deschis șapte anchete separate în legătură cu mișcarea Gülen. În cadrul acestor anchete, 63 de suspecți (un jurnalist și 62 de funcționari responsabili cu aplicarea legii) au fost arestați preventiv pentru tentativă de răsturnare a guvernului și de blocare a funcționării acestuia, pentru apartenență la o organizație teroristă (cu referire la mișcarea Gülen care a fost clasificată drept organizație teroristă de către autoritățile turce și, ulterior, a fost descrisă de acestea drept „organizația teroristă Fetullah/structură a statului paralel” (Fetullahçı Terör Örgütü/Paralel Devlet Yapılanması), denumită în continuare „FETÖ/PDY”), de obținere de informații de stat în scopuri de spionaj politic și militar, interceptare ilegală a comunicațiilor și fals în înscrisuri oficiale.
La 20 februarie 2015, în contextul unei cereri de recuzare a tuturor magistraților din Istanbul, care a fost înaintată de avocatul suspecților, A 9-a Curte cu Jurați din Istanbul s-a pronunțat asupra unui conflict de competență între Al 32-lea Tribunal Penal și Al 48-lea Tribunal Penal. Aceasta a considerat că, odată ce Al 48-lea Tribunal Penal, care, la momentul respectiv, era responsabil pentru trimiterea și alocarea (tevzi nöbeti) cererilor, a transmis cererea de recuzare către cel de Al 32-lea Tribunal Penal, această instanță trebuia să ia o decizie (o decizie privind lipsa competenței teritoriale, o decizie privind lipsa competenței materiale, o decizie prin care se concluzionează că nu este necesară o decizie, o decizie de admitere a cererii sau o decizie de respingere a cererii). La 4 martie 2015, primul reclamant, în calitate de judecător al celui de Al 32-lea Tribunal Penal, a respins cererea pentru motivul că recuzarea tuturor magistraților nu era autorizată, iar avocatul nu a identificat cu claritate magistratul a cărui recuzare a fost solicitată.
Direcția Generală în Materie Penală din cadrul Ministerului Justiției („Direcția”) a fost, de asemenea, consultată cu privire la cererile de recuzare depuse la tribunalele penale din Istanbul de către unii suspecți. În avizul său din 6 februarie 2015, Direcția a considerat că dispozițiile Codului de Procedură Penală („CPP”) privind recuzarea judecătorilor se limitează la etapa procesuală a unei cauze, iar recuzarea tuturor judecătorilor nu este posibilă. Tribunalele penale nu au competența de a se pronunța asupra cererilor de recuzare a magistraților; termenul „judecător” de la articolul 27 § 2 din CPP, privind recuzarea judecătorilor, se referă la judecătorii tribunalelor penale de prim grad de jurisdicție (sulh ceza hakimi), dar nu se referă la curțile de magistrați (sulh ceza hakimliği) create recent și, prin urmare, această dispoziție este nulă și neavenită în mod implicit. În final, în etapa de anchetare a unei cauze, deciziile care urmează să fie adoptate de către un judecător ar putea fi adoptate numai de către curțile de magistrați și numai curțile de magistrați ar putea examina obiecțiile privind deciziile respective. Este în mod clar contrar CPP ca un alt judecător sau o altă instanță în afară de o curte de magistrați să ia o decizie privind arestarea.
La 8 aprilie 2015, Curtea Constituțională a declarat inadmisibile cererile depuse de 36 din cei 63 de suspecți care făceau obiectul anchetei desfășurate de Parchetul din Istanbul (Hikmet Kopar și alții, cererea nr. 2014/14061). Douăzeci dintre reclamanți erau ofițeri de informații arestați în contextul anchetei nr. 2014/69722 pentru suspiciunea de interceptare ilegală a comunicațiilor și fals în înscrisuri oficiale în acest scop. Doi dintre ofițeri erau, de asemenea, suspectați de constituirea unei organizații în scopul comiterii de infracțiuni. Acești ofițeri erau suspectați că au ascuns intenționat identitatea persoanelor care făceau obiectul interceptărilor în cererile adresate judecătorilor și că au utilizat interceptările astfel obținute în alte scopuri decât investigarea. Aceștia erau suspectați că au efectuat aceste interceptări într-un mod amplu, sistematic și organizat. Ceilalți reclamanți (16 funcționari responsabili cu aplicarea legii) în cauza Hikmet Kopar și alții au fost arestați în contextul anchetei nr. 2014/41637, deschise în legătură cu infracțiuni pretins comise in timpul anchetei referitoare la o pretinsă organizație teroristă. Curtea Constituțională a constatat că fuseseră interceptate comunicațiile prim-ministrului cu șefi de state și de guverne, precum și comunicațiile miniștrilor, oficialilor de rang înalt și ale directorului Agenției Naționale de Informații. Aceasta a constatat că ofițerii suspectați falsificaseră documente oficiale pentru realizarea acestor interceptări și obținuseră informații de stat în scopuri de spionaj politic și militar. Curtea Constituțională a constatat că reclamațiile persoanelor în cauză erau în mod evident neîntemeiate; reclamațiile se bazau pe argumentul că lipsește suspiciunea verosimilă că ei ar fi săvârșit o infracțiune, că nu există motive pentru arestarea lor și că există o lipsă de independență și imparțialitate din partea curților de magistrați.
La 19 aprilie 2015, un discurs al lui Fetullah Gülen, pretinsul lider al FETÖ/PDY, intitulat „Suferința sacră a eroilor binefacerii” (Mukaddes Çile ve İnfak Kahramanları) a fost publicat pe site-ul www.herkul.org. Partea relevantă a acestui discurs se traduce după cum urmează: „… Unii dintre voi suferiți și unii dintre voi împărtășiți ceea ce suportați, simțiți suferința lor în sufletul vostru; [el] stă ca un armăsar [küheylan] în fața faptelor care trebuie îndeplinite, [el] zboară ca un porumbel cu permisiunea și grația lui Allah; în acest moment, asta înseamnă că împărtășesc [suferința]. Da, unii trăiesc ca prizonieri [în] Medrese-i Yusufiye[1], iar alții stau afară și se roagă pentru ei: «Eliberează-i cât mai repede cu putință, în tihnă, Dumnezeul meu. Eliberează-i și [fă] ca multe familii să se bucure cu ei, patruzeci de mii de familii, cincizeci de mii de familii, o sută de mii de familii, poate zece milioane de familii, Dumnezeul meu…’”
La 20 aprilie 2015, avocații celor 63 de suspecți arestați în legătură cu cele șapte anchete efectuate de Parchetul din Istanbul au prezentat cereri în fața judecătorului de la cel de Al 29-lea Tribunal Penal din Istanbul pentru recuzarea tuturor magistraților din cadrul curții de magistrați din Istanbul (la momentul respectiv, aceștia erau în număr de zece) și au solicitat eliberarea suspecților arestați. Avocații au indicat că cererile de recuzare și cererile de eliberare pe care le depuseseră până la momentul respectiv fuseseră respinse sistematic de către curțile de magistrați în termeni identici. Potrivit susținerilor acestora, curțile de magistrați și-au pierdut independența și imparțialitatea și, prin urmare, cererile de recuzare ar trebui să fie examinate de către Al 29-lea Tribunal Penal din Istanbul.
La 21 aprilie 2015, al doilea reclamant, care era judecătorul celui de Al 29-lea Tribunal Penal din Istanbul, a invitat pe fiecare dintre cele zece curți de magistrați și procurorii responsabili cu investigațiile să își depună memoriile.
În răspunsul lor de la 22 aprilie 2015, curțile de magistrați au indicat faptul că cererile de recuzare nu fuseseră predate judecătorilor a căror recuzare fusese solicitată, astfel cum se prevede în articolul 26 din CPP. De asemenea, au explicat că tribunalele penale de prim grad de jurisdicție (sulh ceza mahkemesi) fuseseră desființate și că jurisdicția pentru adoptarea măsurilor preventive în etapa anchetei (soruşturma) fusese atribuită curților de magistrați. În plus, aceștia au afirmat că recuzarea unui judecător era posibilă numai în etapa procesuală. Curțile de magistrați au specificat, de asemenea, că deciziile adoptate de o curte de magistrați puteau fi contestate numai prin contestație în fața unei alte curți de magistrați, în conformitate cu articolul 268 din CPP. De asemenea, au făcut referire la avizul acordat de Direcție la 6 februarie 2015.
Procurorii responsabili cu anchetele au răspuns, la rândul lor, la 22 aprilie 2015, afirmând că tribunalele penale nu au competența de a se pronunța asupra obiecțiilor înaintate împotriva deciziilor adoptate de curțile de magistrați sau de a decide asupra eliberării persoanelor arestate. Aceștia au refuzat să trimită dosarele de anchetă relevante celui de al doilea reclamant.
La 24 aprilie 2015, magistratul celei de A 7-a Curți de Magistrați din Istanbul a solicitat celui de al doilea reclamant să îi transmită cererile de eliberare depuse la 20 aprilie 2015, argumentând că el este magistratul de serviciu.
Într-o decizie pronunțată la 24 aprilie 2015, al doilea reclamant a admis cererile de recuzare a tuturor magistraților din Istanbul. Mai întâi, acesta a indicat că instanța sa avea competența de a audia cererile depuse la 20 aprilie 2015, deoarece era de serviciu. În continuare, a observat că avocații suspecților depuseseră mai multe documente și a considerat că nu există nicio obiecție de ordin juridic ca el să ia o decizie privind cererile de recuzare fără a avea dosarele de anchetă, deoarece nu i s-a solicitat să decidă pe fondul cauzelor și, având în vedere că suspecții erau în arest, cererile au fost clasificate drept urgente.
Al doilea reclamant a afirmat, de asemenea, că, în conformitate cu articolul 27 § 2 din CPP, cererile de recuzare a unui judecător al unui tribunal penal de prim grad de jurisdicție erau examinate de un tribunal penal. Acesta a adăugat că Legea nr. 6545 privind instituirea curților de magistrați nu prevedea o dispoziție specială privind recuzarea magistraților, astfel încât nu exista nicio îndoială cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor generale ale CPP. Prin urmare, a considerat că este dificil să fie de acord cu avizul exprimat de Direcție la 6 februarie 2015, care a indicat că articolul 27 § 2 din CPP nu se referă la curțile de magistrați nou create și că această dispoziție era implicit nulă și neavenită.
În ceea ce privește posibilitatea de a recuza un judecător în etapa de anchetă a unei cauze, al doilea reclamant a explicat că articolul 22 și urm. din CPP, care reglementează recuzarea, nu face distincție între etapa de anchetă și etapa procesuală. A afirmat că cererile de recuzare în cauză fuseseră depuse după finalizarea audierilor în cauzele persoanelor vizate și că acestea fuseseră în arest între trei și nouă luni. A adăugat că, potrivit jurisprudenței Curții de Casație, dreptul la un proces echitabil, astfel cum este garantat de articolul 6 din Convenție, acoperă și etapa de anchetă. Prin urmare, a constatat că nu există nicio îndoială că este posibilă contestarea unui judecător în etapa de anchetă și că, prin urmare, este dificil să fie de acord cu avizul Direcției.
În ceea ce privește fondul cererilor de recuzare, al doilea reclamant a explicat faptul că curțile de magistrați fuseseră instituite prin Legea nr. 6545 și că, în urma instituirii curților de magistrați, tribunalele penale de prim grad de jurisdicție (sulh ceza hakimi) fuseseră desființate. A indicat de asemenea că, imediat după ce au început să funcționeze noile curți de magistrați, au fost deschise anchete împotriva funcționarilor responsabili cu aplicarea legii care au fost ținuți răspunzători pentru anumite operațiuni, iar majoritatea suspecților aduși în fața magistraților fuseseră plasați în arest preventiv. În continuare, acesta a explicat că procesul de creare a curților de magistrați a dat naștere unor dezbateri publice. Conform afirmațiilor sale, au circulat diferite afirmații privind curțile, de exemplu, afirmații că acestea erau curți „de proiect”, că magistrații fuseseră desemnați în mod special și că, prin urmare, magistrații respectivi nu erau independenți sau imparțiali.
Al doilea reclamant a considerat că afirmațiile avocaților privind imparțialitatea curților de magistrați s-au bazat pe motive concrete. Aceste afirmații au dezvoltat: afirmațiile puterii executive privind curțile de magistrați, raportate în presă înainte și după crearea curților de magistrați; anumite susțineri raportate de presă; refuzul unor judecători desemnați de a accepta funcția de magistrat; transferul către sarcini diferite al magistraților care nu emiseseră măsurile privative de libertate sau care emiseseră ordine de eliberare; dezvăluirea anticipată pe platformele de comunicare socială („social media”) a identității persoanelor care urmau să fie arestate preventiv, înainte și pe durata operațiunilor poliției, în diferite anchete desfășurate după instituirea curților de magistrați; precum și natura identică și stereotipă a tuturor deciziilor adoptate de magistrați în ceea ce privește prelungirea arestării.
După ce a admis cererile de recuzare a tuturor magistraților din Istanbul, al doilea reclamant, în temeiul articolului 27 § 4 din CPP, a desemnat cel de Al 32-lea Tribunal Penal din Istanbul să se pronunțe asupra arestării preventive a suspecților, pe motivul că instanța respectivă era de serviciu la 24 aprilie 2015.
La 25 aprilie 2015, Înalta Curte a Judecătorilor și Procurorilor (Hakimler ve Savcılar Yüksek Kurulu – „HSYK”) a dispus inițierea unei inspecții.
În aceeași zi, pronunțându-se asupra unei cereri formulate de parchet, cea de A 10-a Curte de Magistrați din Istanbul a declarat nulă și neavenită decizia emisă în ziua anterioară de cel de al doilea reclamant – prin care s-au admis cererile de recuzare a magistraților și dosarele au fost trimise la cel de Al 32-lea Tribunal Penal astfel încât acesta să decidă cu privire la cererile de eliberare. Cea de A 10-a Curte de Magistrați a explicat în primul rând că Al 29-lea Tribunal Penal a nesocotit normele privind tribunalele penale de serviciu. Apoi, a reținut că aplicarea dispozițiilor privind recuzarea se limitează doar la etapa procesuală și la instanțele procesuale, iar curțile de magistrați nu erau menite să se pronunțe asupra cauzelor; acestea fuseseră create exclusiv pentru a adopta, în etapa de anchetă, decizii care trebuie adoptate de către un judecător și să examineze obiecțiile împotriva acestor decizii. În continuare, A 10-a Curte de Magistrați a explicat că articolul 27 § 2 din CPP se referea la judecătorii tribunalelor penale de prim grad de jurisdicție (sulh ceza mahkemesi hakimi) cu puteri judiciare, și că această dispoziție nu se mai aplica curților de magistrați și, implicit, devenise caducă. Astfel, A 10-a Curte de Magistrați a considerat că Al 29-lea Tribunal Penal decisese cu privire la recuzarea magistraților fără a ține seama de standardele materiale și procedurale și că decizia acestuia nu are efecte juridice. A invitat al 32-lea Tribunal Penal să transmită cererile de eliberare Curții de Magistrați de serviciu.
De asemenea, la 25 aprilie 2015, primul reclamant, în calitate de judecător al celui de Al 32-lea Tribunal Penal, a acceptat cererile de eliberare a suspecților și, prin șapte ordine separate, a decis eliberarea tuturor celor 63 de suspecți aflați în arest. În ceea ce privește competența sa de a audia cererile de eliberare a persoanelor vizate, a reținut că decizia celui de Al 29-lea Tribunal Penal privind recuzarea magistraților era definitivă. În ceea ce privește posibilitatea de a se pronunța exclusiv pe baza documentelor furnizate de avocații suspecților, răspunsul său a fost afirmativ. A reținut că disputa nu se referea la fondul cauzei și că decizia privind cererile de eliberare ale suspecților ar trebui să fie luată pe baza documentelor furnizate de avocați. Primul reclamant a reținut că dosarele nu includ probe privind suspiciuni puternice de comitere a infracțiunilor de care au fost acuzați suspecții. A adăugat că nu există niciun risc de scurgere de informații sau de manipulare a probelor și a considerat că motivele prezentate nu sunt relevante și suficiente. În concluzie, primul reclamant a considerat că dosarele nu arată existența unor fapte sau dovezi care necesită arestarea preventivă și că nu există niciun motiv pentru care persoanele arestate să rămână în arest, ținând seama de faptul că acestea aveau rezidență permanentă, că s-au predat și având în vedere ocupațiile, statutul, caracterul, moralitatea, situația materială și legăturile de familie ale acestora. Prin urmare, a dispus eliberarea suspecților.
Tot la 25 aprilie 2015, hotărând asupra solicitării formulate de parchet și reiterând motivele pe care le prezentase în decizia sa anterioară, A 10-a Curte de Magistrați a considerat că ordinele de eliberare emise de Al 32-lea Tribunal Penal nu au efecte juridice și ar trebui considerate nule și neavenite. În aceeași decizie, A 10-a Curte de Magistrați a afirmat că deciziile curților de magistrați din Istanbul privind continuarea arestului suspecților erau încă în vigoare.
Printr-o declarație emisă la 26 aprilie 2015, procurorul public din Istanbul a considerat că deciziile curților de magistrați din Istanbul de menținere a arestului preventiv al suspecților sunt încă valabile; procurorul a luat în considerare decizia celei de-A 10-a Curți de Magistrați din 25 aprilie 2015 și a considerat că tribunalele penale nu aveau competența de a se pronunța asupra arestului preventiv.
În aceeași zi, Ministrul Justiției, în calitate de Președinte al HSYK, a emis o declarație. Acesta a indicat că, potrivit declarației de presă făcute de parchetul din Istanbul, Al 29-lea și Al 32-lea Tribunal Penal se pronunțaseră asupra cererilor care le-au fost prezentate fără să examineze dosarele de anchetă sau acuzațiile aduse împotriva suspecților sau probele. Ministrul a indicat că, drept urmare, doi inspectori judiciari au început o examinare, care se afla în curs. Acesta a reiterat faptul că, în conformitate cu articolul 6 din Constituție, nimeni nu poate exercita autoritatea care nu rezultă din Constituție; clasificarea nerespectării atât a dispoziției respective, cât și a normelor procedurale privind competența în activitatea judiciară ar fi echivalentă cu acceptarea impunității pentru persoanele care dețin funcții judiciare. Ministrul a indicat că deciziile contestate, pe care le-a descris drept o încercare de a crea haos la nivel juridic prin intermediul instanțelor care nu au competență, au arătat că decizia luată de HSYK de a investiga structura paralelă din cadrul sistemului judiciar este adecvată. Acesta a precizat că utilizarea autorității judiciare într-un mod organizat și sistematizat, cu scopul de a servi interese și obiective ilegale și de a submina securitatea juridică, va avea parte de un răspuns adecvat în cadrul legii. Acesta a încheiat afirmând că orice acțiune de subminare a ordinii publice, a securității juridice sau a păcii sociale ar fi sortită eșecului.
La 26 aprilie 2015, parchetul din Istanbul responsabil cu executarea ordinelor relevante a înapoiat primului reclamant ordinele de eliberare emise de acesta fără a le executa, pe motivul că, după emiterea ordinelor respective, A 10-a Curte de Magistrați a dispus arestarea suspecților în aceeași zi.
La 27 aprilie 2015, primul reclamant a transmis din nou ordinele de eliberare parchetului din Istanbul responsabil cu executarea ordinelor care a refuzat din nou aplicarea acestora, din aceleași motive prezentate mai sus.
În aceeași zi, primul reclamant a reamintit parchetului responsabil cu executarea ordinelor că ordinele de eliberare emise de instanța sa erau în conformitate cu procedura relevantă, definitive și nu puteau face obiectul unei contestații și că ar trebui să fie aplicate imediat.
La 27 aprilie 2015, reclamanții au fost suspendați din funcție de A Doua Cameră a HSYK.
La 28 aprilie 2015, Al 32-lea Tribunal Penal din Istanbul (un judecător nou-desemnat) a declarat deciziile adoptate de primul reclamant nule și neavenite, pe motivul că tribunalele penale nu aveau competența de a se pronunța cu privire la arestul preventiv.
La 29 aprilie 2015, Al 29-lea Tribunal Penal din Istanbul (un judecător nou-desemnat) a declarat decizia celui de al doilea reclamant nulă și neavenită, pe motivul că tribunalele penale nu aveau competența de a se pronunța cu privire la cererile de recuzare a magistraților.
La 25 aprilie 2015, Comitetul de Inspecție al HSYK a inițiat o inspecție generală privind Tribunalele Penale din Istanbul după publicarea unor știri în presă privind mai multe nereguli și, în aceeași zi, a fost inițiată o examinare (inceleme) ex officio.
La 25 aprilie 2015, procurorul public a consemnat mărturia grefierului-șef și a grefierului celui de Al 29-lea Tribunal Penal. Grefierul-șef a explicat sistemul de atribuții (nöbet sistemi); aceasta a explicat că fiecare tribunal penal este instanța de serviciu pentru corespondență (muharebe nöbeti) într-o zi, precum și instanța de serviciu pentru trimiterea și alocarea cererilor (tevzi nöbeti) timp de cincisprezece zile. Aceasta a explicat că instanța sa fusese de serviciu pentru corespondență și, prin urmare, nu ar fi trebuit să accepte cererile respective și ar fi trebuit să le transfere tribunalului penal de serviciu pentru trimitere. Grefierul-șef a explicat, de asemenea, că aspectele referitoare la arest erau soluționate de curțile de magistrați, iar instanța sa nu primea de obicei cauze privind aspecte referitoare la arest. De asemenea, a explicat că cererile respective de recuzare și eliberare nu fuseseră scanate și înregistrate în registrul instanței în conformitate cu procedura obișnuită și a specificat că nu a fost informată cu privire la depunerea cererilor de recuzare sau la decizia pronunțată la 24 aprilie 2015.
Grefierul celui de Al 29-lea Tribunal Penal a explicat că instanța sa era de serviciu pentru corespondență și, prin urmare, se ocupa numai de trimiterea și primirea documentelor către și de la instanțe din alte orașe. Acesta a indicat că instanța sa nu mai primise o cerere de eliberare anterior. Apoi, grefierul a explicat că, potrivit practicii comune, grefierul-șef primește cererile depuse la instanță, cu excepția cauzelor importante. Grefierul a explicat că, în dimineața zilei de 20 aprilie 2015, al doilea reclamant a venit la registrul instanței și a spus: „Dacă vine vreo cerere, vreau să o văd personal.” Grefierul a indicat că, în cursul zilei, biroul celui de al doilea reclamant fusese vizitat de avocați. De asemenea, a afirmat că, la 21 aprilie 2015, puțin după ora 5 p.m., al doilea reclamant l-a chemat în biroul său pentru a-i preda cererile în discuție, solicitându-i să le scaneze și să le înregistreze în UYAP (Ulusal Yargı Ağı Bilişim Sistemi – sistemul național de comunicație în sistemul judiciar). Grefierul a adăugat că a transmis decizia celui de al doilea reclamant către primul reclamant personal, la 24 aprilie, la aproximativ 5 p.m., la solicitarea celui de al doilea reclamant.
La 26 aprilie 2015, la sfârșitul examinării (inceleme) efectuate de inspectorul judiciar, acesta a elaborat un raport preliminar (ön rapor). Acesta a considerat că reclamanții au acționat „împreună cu suspecții, atât la nivel mental, cât și la nivelul acțiunilor” (şüphelilerle fikir ve eylem birliği içerisinde hareket ettiği). Potrivit acestui raport, examinarea (inceleme) a fost autorizată la 25 aprilie 2015 în conformitate cu competența de inspecție a președintelui Comitetului de Inspecție al HSYK. Raportul preliminar a afirmat de asemenea că examinarea (inceleme) începuse ex officio în urma publicării articolelor în presă.
Inspectorul judiciar a reținut că al doilea reclamant confirmase personal primirea cererilor de recuzare și eliberare depuse de avocații celor 63 de suspecți, că grefierul-șef nu fusese informat că respectivele cereri au fost primite și că cererile au fost înregistrate în UYAP de către grefier a doua zi, și anume la 21 aprilie 2015, după orele de program, la instrucțiunile celui de al doilea reclamant. Inspectorul a reținut și că aceste elemente au fost subliniate într-o scrisoare din partea grefierului-șef al celui de Al 29-lea Tribunal Penal, trimisă la 26 aprilie 2015. Inspectorul a constatat, de asemenea, că al doilea reclamant a decis conexarea celor șapte cereri separate, a admis cererile de recuzare și a desemnat primul reclamant să decidă asupra arestului preventiv. În continuare, a reținut că examinarea motivelor prezentate în cereri nu a menționat elemente concrete referitoare la situațiile care justifică recuzarea și nici nu a pus sub semnul întrebării imparțialitatea curților de magistrați.
Inspectorul a afirmat, de asemenea, că al doilea reclamant a acționat neținând seama de standardele procedurale, și anume articolul 26 din CPP, care impun ca o cerere de recuzare să fie depusă judecătorului a cărui recuzare este solicitată. Acesta a pretins că al doilea reclamant nu a cunoscut standardele procedurale și materiale; judecătorul a decis cauza fără să aibă cunoștință, chiar și numai din UYAP, de materialele din dosarele de anchetă și a decis în aceste cauze numai pe baza cererilor depuse de avocații suspecților și a informațiilor și documentelor incomplete care i-au fost puse la dispoziție de aceștia.
În final, inspectorul a reținut că, la 6 februarie 2015, Al 26-lea Tribunal Penal din Istanbul a respins o cerere formulată de unul dintre suspecți pentru recuzarea tuturor magistraților din Istanbul.
În ceea ce privește primul reclamant, inspectorul a reținut că acesta a decis eliberarea unui număr de suspecți fără să vadă conținutul dosarelor de anchetă care îi priveau, nici fizic, nici în UYAP. Inspectorul a constatat că primul reclamant a decis asupra cererilor de eliberare după numai o zi de la depunerea acestora, ținând seama că nici măcar formularele de cerere nu ar fi putut fi citite într-un termen atât de scurt. Acesta a reținut că, din cauza unei decizii de restricționare a accesului, suspecții și avocații acestora nu au avut acces la dosarele de anchetă și, prin urmare, nu era posibil ca primul reclamant să fi avut cunoștință deplină de conținutul dosarelor din cererile formulate de avocați. Inspectorul a observat, de asemenea, că primul reclamant nu a ținut seama de decizia celei de A 10-a Curți de Magistrați din 25 aprilie 2015 prin care s-a stabilit că decizia celui de Al 29-lea Tribunal Penal din 24 aprilie 2015 este nulă și neavenită, chiar dacă a avut cunoștință de deciziile respective înainte de redactarea anumitor ordine și înainte ca ordinele să fi fost trimise către autoritatea de executare.
Inspectorul a adăugat că primul reclamant nu a ținut seama de secțiunea 10 din Legea privind organizarea sistemului judiciar, care a acordat curților de magistrați competența de a lua deciziile care trebuie să fie luate de un judecător în etapa de anchetă a unei cauze.
Potrivit raportului său preliminar, având în vedere dovezile privind reclamanții și publicarea articolelor în presă prin care aceștia au fost acuzați că au acționat la instrucțiunile din partea structurii organizatorice a lui Fetullah Gülen (örgütsel yapılanmasının), inspectorul a considerat că, având în vedere natura și gravitatea faptelor imputate reclamanților, acestea impun eliberarea reclamanților din funcție (eylemlerin niteliği itibariyle meslekten çıkarmayı gerektirir ağırlıkta bulunduğu), precum și că îndeplinirea în continuare a atribuțiilor lor ar putea aduce atingere autorității și reputației sistemului judiciar. În consecință, acesta a recomandat suspendarea reclamanților din îndeplinirea sarcinilor lor, în conformitate cu secțiunea 77 din Legea nr. 2802 și cu secțiunea 40 din Regulamentele HSYK.
La 27 aprilie 2015, în urma recomandărilor inspectorului, A Doua Cameră a HSYK a emis o sancțiune disciplinară împotriva reclamanților (suspendarea din executarea atribuțiilor pe o perioadă de trei luni), cu cinci voturi la două.
A Doua Cameră a HSYK a relatat ceea ce au afirmat grefierii de la Al 29-lea Tribunal Penal în declarațiile lor. De asemenea, a reținut că, potrivit informațiilor furnizate de grefierul-șef în scrisoarea sa din 26 aprilie 2015, cererile de recuzare și eliberare primite la 20 aprilie 2015 de cel de al doilea reclamant fuseseră înregistrate în sistemul UYAP la 21 aprilie 2015 la ora 6.08 p.m. A Doua Cameră a HSYK a relatat apoi modul în care reclamanții au adoptat deciziile respective.
A Doua Cameră a HSYK a explicat apoi că, odată cu modificarea secțiunii 10 din Legea privind organizarea sistemului judiciar, tribunalele penale de prim grad de jurisdicție (sulh ceza mahkemeleri) au fost desființate și au fost înființate curțile de magistrați. Astfel, competența tribunalelor penale de prim grad de jurisdicție de a pronunța hotărâri a fost transferată tribunalelor penale. Pe de altă parte, curților de magistrați li s-a acordat competența de a adopta, în etapa de anchetă, decizii care trebuie luate de un judecător, precum și de a examina orice obiecții împotriva acestor decizii. A Doua Cameră a prezentat, de asemenea, procedura în temeiul articolului 268 din CPP pentru examinarea unei obiecții, și anume că o obiecție privind decizia unei curți de magistrați este examinată de o altă curte de magistrați.
A Doua Cameră a observat în continuare că legea de instituire a curților de magistrați nu include dispoziții specifice privind recuzarea magistraților și că dispozițiile CPP privind recuzarea judecătorilor nu au fost modificate. Prin urmare, au apărut neclarități privind posibilitatea contestării curților de magistrați care acționează numai în etapa de anchetă și, în caz afirmativ, care este autoritatea responsabilă pentru audierea unor astfel de cereri de recuzare. A reținut că Direcția a fost consultată în această privință și a emis un aviz la 6 februarie 2015. Potrivit celei de A Doua Camere a HSYK, deși avizul Direcției nu era obligatoriu pentru magistrați, neluarea în considerare a aspectelor relevante nu respecta principiul bunei-credințe.
A Doua Cameră a reținut că, presupunând chiar că articolul 27 § 2 din CPP nu a fost abrogat implicit, acest lucru nu a modificat procedura potrivit căreia o cerere de recuzare trebuie să fie depusă în condițiile articolului 26, și anume în fața judecătorului a cărui recuzare a fost solicitată. În mod similar, A Doua Cameră a indicat faptul că odată ce a fost acceptată o cerere de recuzare, tribunalul penal nu trebuie să acționeze arbitrar în desemnarea judecătorului sau a curții responsabile pentru soluționarea unei cereri de eliberare și că ar trebui să facă acest lucru ținând seama de dispozițiile statuare care acordă în mod clar competența curților de magistrați. A Doua Cameră a reiterat faptul că tribunalelor penale nu li s-a acordat această competență. Presupunând că toți magistrații din Istanbul ar putea fi recuzați și că nu ar mai exista o curte de magistrați în Istanbul care să se poată pronunța asupra eliberării suspecților, în conformitate cu articolul 268 § 3 (a) din CPP, curțile de magistrați din Bakırköy ar avea competența de a soluționa o obiecție. În orice caz, Al 32-lea Tribunal Penal nu avea competența de a se pronunța asupra eliberării suspecților.
În continuare, a Doua Cameră a HSYK a afirmat că, deși era de serviciu numai pentru corespondență, al doilea reclamant a înregistrat cererile de recuzare a magistraților, care ar fi trebuit să fie predate magistraților a căror recuzare fusese solicitată, contrar normelor procedurale obișnuite ale instanței; în loc să transfere cererile către judecătorii respectivi, acesta a admis cererile nefondate ale suspecților, cu nerespectarea legii. A Doua Cameră a indicat că, cu această ocazie, al doilea reclamant a nesocotit observațiile curților de magistrați. Apoi, acesta a desemnat în mod nelegal Al 32-lea Tribunal Penal pentru soluționarea cererilor de eliberare, specificând numele judecătorului relevant (primul reclamant), nesocotind astfel faptul că numai curțile de magistrați aveau competență în această materie.
În ceea ce îl privește pe primul reclamant, A Doua Cameră a HSYK a reținut că acesta a hotărât eliberarea a 63 de suspecți: (a) pe baza unei decizii nelegale privind competența pronunțată de Al 29-lea Tribunal Penal, care nu era o instanță superioară; (b) fără a vedea dosarele de anchetă și fără a examina circumstanțele personale ale fiecăruia dintre suspecți, fără a ține seama de infracțiunile în cauză și de dovezi; și (c) furnizând motive foarte similare și foarte generale în deciziile sale.
A Doua Cameră a indicat faptul că reclamanții au acționat împreună cu suspecții, ale căror încercări anterioare de a-și asigura eliberarea eșuaseră. Pentru a elibera suspecții, reclamanții au încălcat dispozițiile clare ale legii în mod planificat și organizat. Prin urmare, A Doua Cameră a decis să suspende reclamanții din funcțiile lor pe o perioadă de trei luni, în conformitate cu secțiunea 77(1) și cu secțiunea 81(1) din Legea nr. 2802, pentru motivul că îndeplinirea în continuare a atribuțiilor lor ar afecta desfășurarea corespunzătoare a investigației și ar aduce atingere autorității și reputației sistemului judiciar.
Doi membri ai HSYK și-au exprimat părerile într-o opinie separată. Aceștia au susținut că afirmațiile membrilor executivului au sugerat că HSYK a acționat sub influența puterii executive a statului și, astfel, fără a da dovadă de independență și imparțialitate. În opinia lor, reclamanții au fost sancționați pentru decizii pe care le-au luat în cursul activității lor judiciare. Aceștia au mai afirmat că procedura internă a HSYK nu a fost urmată, în special în ceea ce privește obținerea autorizației de investigare a cazului și că HSYK și-a adoptat decizia în grabă. În final, au afirmat că ziarele au anunțat o ședință extraordinară a HSYK și au sugerat ce sancțiune ar urma să fie aplicată reclamanților, toate în aceeași zi.
La 28 aprilie 2015, după ce a analizat recomandarea Comitetului de Inspecție al HSYK de a trece la etapa de investigare (soruşturma), precum și articolele publicate în presă și pe internet prin care au fost criticate deciziile luate de reclamanți, A Treia Cameră a HSYK a decis că, ținând seama de neregulile atribuite reclamanților în raportul preliminar elaborat la 26 aprilie 2015, era necesar să se treacă la etapa de investigație în temeiul secțiunii 83 din Legea nr. 2802 și al secțiunii 37(2) din Regulamentul Comitetului de Inspecție. A Treia Cameră a făcut referire în decizia sa la câteva articole de presă („Decizia haotică a unei instanțe incompetente”, „Planul malefic al organizației paralele a fost zădărnicit”, „Judecătorul paralel incompetent încearcă să se dea în spectacol”, „Judecătorul incompetent continuă spectacolul”, „Decizie haotică a judecătorului Kamikaze”) fără vreo altă informație privind datele acestor articole sau conținutul lor. Doi membri ai celei de A Treia Camere și-au exprimat părerile într-o opinie separată. A Treia Cameră a solicitat autorizare din partea Președintelui HSYK în această privință, iar acesta a aprobat decizia respectivă la 11 iunie 2015.
În cadrul investigației sale ulterioare, inspectorul judiciar a organizat o audiere în care grefierii și funcționarii de la cel de Al 32-lea Tribunal Penal au depus mărturie în calitate de martori.
Astfel cum rezultă din mărturia lor, în ziua de sâmbătă, 2 aprilie 2015, aproximativ la 4 p.m., Comisia de Justiție a convocat de urgență grefierul-șef al celui de Al 32-lea Tribunal Penal la respectiva instanță. Deoarece aceasta nu era disponibilă la momentul respectiv, a solicitat grefierului să meargă în locul ei, iar grefierul a mers la secretariatul Comisiei de Justiție din cadrul instanței aproximativ la ora 5 p.m. După ce a așteptat o perioadă, aceasta și-a lăsat numărul de telefon mobil și a coborât la intrarea instanței, după ce a primit instrucțiuni să nu meargă la registrul celui de Al 32-lea Tribunal Penal. Curând după aceea, grefierul Ah. i s-a alăturat, la solicitarea primului reclamant. Aproximativ la ora 5.20 p.m., primul reclamant a contactat grefierul pe telefonul mobil. Când a indicat că a fost convocată de Comisia de Justiție, primul reclamant a afirmat „Și eu vin [la instanță], să nu faceți nimic până nu ajung.” Apoi a sunat din nou și a întrebat-o „Ce s-a întâmplat? E ceva nou? Dacă vă cer cheia de la biroul meu, să spuneți că nu o aveți.” Ulterior, primul reclamant l-a sunat și pe grefierul Ah. și i-a cerut să îl convoace pe grefierul Ab. și pe aprodul instanței la clădirea instanței.
Când a ajuns la instanță, primul reclamant i-a cerut grefierului instanței și grefierului Ah. să îl urmeze în biroul lui, situat la etajul al doilea. Le-a dat dosare și a solicitat ca dosarele respective să fie transportate în sala de audiere și i-a cerut grefierului instanței să deschidă UYAP pentru un proiect de decizie. Ca răspuns la o întrebare adresată de grefier, acesta a replicat: „Urma să o redactez luni, dar nu mă vor lăsa să [o] redactez, din acest motiv [o] vom redacta acum.”
În sala de audiere, primul reclamant și grefierul au început să scrie deciziile, pe baza unei note pe care reclamantul o scosese din buzunar. Aprodul și, apoi, grefierul Ab. li s-au alăturat în sala de audiere ceva mai târziu. În cursul redactării, grefierii Ab. și Ah. au notat informațiile necesare pentru elaborarea ordinelor de eliberare. Primul reclamant i-a spus unuia dintre grefieri că nu poate merge acasă. În cursul redactării deciziilor, conexiunea la UYAP a fost întreruptă și primul reclamant a cerut ca redactarea să continue offline. Un funcționar de la secretariatul Comisiei de Justiție a sunat-o pe doamna grefier pe telefonul mobil întrebând-o unde s-a dus și i-a spus că procurorul-șef o așteaptă. Apoi, primul reclamant a luat telefonul mobil al doamnei grefier și a avut o discuție cu persoana care se afla la celălalt capăt al firului. După aceea, primul reclamant i-a cerut grefierului Ah. să meargă la secretariatul Comisiei de Justiție și să le spună că așteaptă și că nu redactează decizii. Grefierul Ah. a refuzat să meargă. Când grefierul Ah. i-a indicat primului reclamant că persoana care o convocase era supervizorul său și a cerut să plece, primul reclamant a afirmat că nu poate să plece până când nu îi dă el voie, și nimeni nu avea permisiunea de a părăsi sala de audiere. În timp ce redactau deciziile, reclamantul a plecat din sala de audiere de mai multe ori pentru a vorbi la telefon. De asemenea, trei avocați au intrat în sala de audiere pentru a-l întreba pe primul reclamant cu privire la veridicitatea informațiilor de pe internet.
Când primul reclamant s-a dus în biroul său și nu era prezent în sala de audiere, grefierii și-au exprimat îngrijorarea cu privire la evenimente și au pus sub semnul întrebării comportamentul care era manifestat. Când s-a întors în sala de audiere, reclamantul a continuat să redacteze deciziile, iar redactarea era programată să se încheie aproximativ la ora 10 p.m. Reclamantul a cerut, de asemenea, ca avocații suspecților să fie notificați imediat cu privire la decizii; avocații respectivi așteptau pe coridor.
Grefierul-șef al celui de Al 32-lea Tribunal Penal a ajuns la instanță aproximativ la ora 9 p.m., cu puțin timp înainte ca redactarea deciziilor să fie finalizată. Aceasta a fost intrigată de faptul că primul reclamant răspunsese la telefonul mobil al grefierului și a explicat că era ocupată. Când a ajuns în sala de audiere, grefierul și primul reclamant redactau deciziile și toți grefierii celui de Al 32-lea Tribunal Penal erau prezenți. Apoi, grefierul șef s-a alăturat celorlalți grefieri-șefi la secretariatul Comisiei de Justiție, înainte să fie convocată de inspectorul judiciar, care se afla, la rândul său, în aceeași clădire. Inspectorul îi dăduse grefierului-șef o scrisoare pentru primul reclamant; la primirea acestei scrisori, primul reclamant a scris o scrisoare ca răspuns pe care grefierul-șef să o transmită inspectorului. Când și-a dat seama că reclamantul se pronunța cu privire la cererile de eliberare, grefierul-șef și-a exprimat îndoielile cu privire la caracterul regulamentar al soluționării cererilor de eliberare și cu privire la competența instanței sale de a face acest lucru. Drept răspuns, reclamantul a afirmat: „Eu sunt cel care ia decizia; dacă se întâmplă ceva, mi se întâmplă mie, nimic nu vi se va întâmpla dumneavoastră.”
În timp ce grefierul-șef tipărea scrisoarea, inspectorul judiciar a contactat-o la postul ei și i-a solicitat să trimită grefierii la el unul câte unul. Îngrijorați că ar urma să fie ținuți răspunzători, grefierii respectivi au dorit să meargă împreună cu grefierul-șef și să se întâlnească cu inspectorul în grup, să-l întrebe dacă comiteau vreun act ilegal. Când a ajuns la biroul inspectorului, grefierul-șef a văzut că inspectorul era vizat de avocații suspecților. Aceasta i-a dat scrisoarea pe care primul reclamant o scrisese ca răspuns și i-a adus la cunoștință îngrijorările grefierilor. Apoi, inspectorul a mers să se întâlnească cu grefierii și i-a asigurat că nu aveau de ce să își facă griji și le-a spus că se puteau întoarce la posturile lor.
În timp ce grefierii așteptau pe coridor, un funcționar din cadrul secretariatului Comisiei de Justiție a sosit și a mustrat-o pe doamna grefier pentru că nu aștepta la secretariat. Doamna grefier a replicat că a fost nevoită să plece, la solicitarea primului reclamant. Pe durata acestei discuții, doamna grefier a început să se simtă rău și a fost dusă la spital.
După ce a plecat la spital, grefierul-șef și grefierii au mers la registratură pentru a redacta ordinele de eliberare. Reclamantul a scris o scrisoare Comisiei de Justiție solicitând înlocuirea grefierului care a fost dus la spital cu un grefier de la o altă instanță, care era prezent. La solicitarea inspectorului judiciar, grefierul-șef i-a trimis (inspectorului) o copie a deciziilor de eliberare adoptate de primul reclamant la care se referise.
Potrivit martorilor, ordinele de eliberare au fost emise aproximativ la ora 2 a.m. Unul dintre grefieri a mers la biroul consilierului de serviciu, care nu se afla acolo. Apoi, primul reclamant a contactat secretariatul parchetului prin telefon și a amenințat persoana cu care a vorbit cu urmărirea penală când persoana a indicat că nu erau responsabili pentru executarea ordinelor. După aceea, primul reclamant și aprodul instanței au încercat să trimită ordinele la penitenciarul în care erau reținuți suspecții, printr-un fax de la secția de poliție, dar nu au reușit să facă acest lucru. Când aprodul instanței și-a exprimat dorința de a merge acasă, primul reclamant a spus că va aștepta până când sosește consilierul de serviciu dimineața. Apoi, primul reclamant s-a retras în biroul său și a petrecut noaptea acolo. Grefierul Ah. a părăsit clădirea instanței după ce a adormit o perioadă în sala de audiere. În ceea ce-i privește pe aprodul instanței și pe grefierul Ab., aceștia și-au petrecut întreaga noapte în sala de audiere. Dimineața, primul reclamant l-a trimis pe grefierul Ab. din nou la parchetul de serviciu pentru a depune ordinele. Apoi, primul reclamant l-a sunat pe grefierul-șef și a indicat că aceasta ar putea preda documentele inspectorului în cursul după-amiezii și apoi a părăsit clădirea instanței aproximativ la 10.30 a.m. Grefierul-șef s-a întors la instanță în cursul dimineții și a predat inspectorului dosarele pe care acesta le solicitase.
La 7 iulie 2015, pe baza unui raport elaborat la 3 iulie 2015 de către inspectorii judiciari după autorizarea investigației inițiate de A Treia Cameră a HSYK la 28 aprilie 2015, A Doua Cameră a HSYK a decis că trebuie inițiat un proces împotriva reclamanților.
La 30 aprilie 2015, Comitetul de Inspecție al HSYK a solicitat celei de A Doua Curți cu Jurați din Bakırköy să dispună arestarea preventivă a reclamanților în conformitate cu articolul 100 din CPP și cu secțiunea 85 din Legea nr. 2802. Solicitarea s-a bazat pe observațiile efectuate de către inspector în raportul său din 26 aprilie 2015, precum și pe cele incluse în decizia celei de A Doua Camere a HSYK din 27 aprilie 2015.
La 30 aprilie 2015, al doilea reclamant s-a prezentat în fața celei de A Doua Curți cu Jurați din Bakırköy, care a dispus arestarea sa preventivă pentru suspiciunea de tentativă de răsturnare a guvernului și de blocare a funcționării sale, precum și de apartenență la o organizație armată. În cursul audierii sale, acesta a afirmat că magistrații pot fi audiați și arestați numai în situațiile în care au fost prinși in flagrante delicto (în flagrant delict), ceea ce nu s-a întâmplat în situația sa. De asemenea, acesta a afirmat că A Doua Curte cu Jurați nu are competența de a decide cu privire la arestul său, deoarece nu este curtea cu jurați de serviciu. Reclamantul a explicat că a luat o decizie judecătorească în conformitate cu legea, în îndeplinirea atribuțiilor sale în calitate de judecător și că nu există niciun fel de dovezi privind acuzațiile care îi sunt aduse.
Înainte de examinarea cererii de arestare a reclamantului, A Doua Curte cu Jurați a specificat că se va pronunța în conformitate cu secțiunea 85 din Legea nr. 2802 și cu o decizie a HSYK din 12 februarie 2015 privind specializarea instanțelor.
A Doua Curte cu Jurați a furnizat apoi detalii cu privire la următoarele mijloace de probă, și anume: un tabel în care sunt prezentate instanțele și magistrații de serviciu; scrisoarea trimisă la 26 aprilie 2015 de către grefierul-șef al celui de Al 29-lea Tribunal Penal; decizia celui de Al 26-lea Tribunal Penal; decizia celei de A 10-a Curți de Magistrați; deciziile reclamanților; avizul Direcției din 6 februarie 2015; transcrierea audierii grefierilor la Al 29-lea Tribunal Penal din 25 aprilie 2015; înregistrarea transcrierii discursului lui Fetullah Gülen; precum și raportul preliminar al inspectorului judiciar din 26 aprilie 2015.
A Doua Curte cu Jurați a constatat că există dovezi concrete din care rezultă existența unor suspiciuni puternice că cel de al doilea reclamant a acționat în comun cu suspecții (aynı irade birliği içerisinde), având în vedere următoarele probe: natura investigațiilor privind suspecții; declarațiile martorilor prin care se indică că al doilea reclamant s-a abătut de la practica obișnuită; informații obținute din UYAP privind datele la care au sosit și au fost înregistrate cererile; data la care deciziile au fost redactate și validate în UYAP; precum și informațiile din dosar din care rezultă că al doilea reclamant a acționat contrar procedurii și practicii uzuale.
A Doua Curte cu Jurați a reținut, de asemenea, că infracțiunile în cauză erau enumerate la articolul 100 § 3 din CPP și, prin urmare, existența motivelor pentru arest era prezumată. De asemenea, aceasta a reținut că încă se strângeau dovezi și a considerat, ținând seama de statutul celui de al doilea reclamant, că a existat un risc să se pună presiune asupra martorilor și asupra altor persoane și, prin urmare, un risc ca dovezile să fie manipulate. Aceasta a considerat că exista un risc de fugă, ținând seama de situația socioeconomică a celui de al doilea reclamant și de natura pretinselor infracțiuni. De asemenea, a considerat că arestul reprezintă o măsură proporțională, ținând cont de sentința posibilă. În final, având în vedere riscul de scurgere și de manipulare a dovezilor, curtea a considerat că supravegherea judiciară este o măsură insuficientă.
Drept urmare, A Doua Curte cu Jurați a dispus ca reclamantul să fie plasat în arest preventiv în conformitate cu articolul 100 din CPP și cu secțiunea 85 din Legea nr. 2802, pentru tentativa de răsturnare a guvernului și de blocare a funcționării acestuia, precum și pentru apartenența la o organizație armată – infracțiuni în temeiul articolelor 312 și, respectiv, 314 din Codul Penal.
La 30 aprilie 2015, A Doua Curte cu Jurați din Bakırköy a emis un mandat de arestare pentru primul reclamant, plasându-l în același timp pe cel de-al doilea reclamant în arest preventiv.
La 1 mai 2015, primul reclamant s-a prezentat în fața celei de A Doua Curți cu Jurați care a dispus arestarea sa preventivă pentru suspiciunea de tentativă de răsturnare a guvernului și de blocare a funcționării sale, precum și de apartenență la o organizație armată.
În cursul audierii sale, primul reclamant a explicat că nu fusese informat de decizia celei de A 10-a Curți de Magistrați până la ora 11 p.m., când pronunțase deja deciziile sale privind eliberarea suspecților și că, în orice caz, curtea de magistrați nu ar fi putut să declare deciziile sale nule și neavenite. În ceea ce privește avizul furnizat de către Direcție, reclamantul a indicat că acesta nu poate obliga un judecător și că, în conformitate cu articolul 138 din Constituție, nimeni nu poate da o instrucțiune unui judecător.
Primul reclamant a explicat apoi că, la 4 martie 2015, cu puțin înainte de depunerea cererilor de recuzare disputate, acesta a respins cererea de recuzare depusă de unii dintre suspecți și a adăugat că, dacă ar fi intenționat să comită pretinsele infracțiuni, atunci ar fi făcut acest lucru cu ocazia respectivă. Reclamantul a afirmat că, după ce Al 29-lea Tribunal Penal a admis cererile de recuzare și l-a desemnat să decidă asupra cererilor de eliberare, a trebuit să ia o decizie. Acesta a indicat că a luat decizia în cunoștință de cauză și a spus că a fost convins că a decis în conformitate cu legea.
Când a depus mărturie despre transcrierea discursului lui Fetullah Gülen, reclamantul a indicat că nu a văzut și nu a auzit niciodată acest discurs înainte. Când a fost întrebat cu privire la raportul preliminar elaborat de inspectorul judiciar, reclamantul a explicat că, la 24 aprilie 2015, a luat dosarul acasă cu el și a lucrat la dosar în timpul nopții. Acesta a spus că redactarea deciziilor s-a încheiat la 25 aprilie 2015 în jurul orei 10 p.m., și că nu a citit deciziile celei de A 10-a Curți de Magistrați până la ora 11 p.m. Acesta a adăugat că a încheiat elaborarea ordinelor de eliberare în jurul orei 2.30 a.m. și le-a trimis procurorului responsabil cu executarea lor în ziua următoare, în jurul orei 10 a.m.
Reclamantul a susținut că nu au fost întrunite elementele pretinselor infracțiuni și că existau numai afirmații abstracte în privința lui. Acesta a susținut că pur și simplu și-a exercitat funcțiile judiciare. Reclamantul a adăugat că nu există niciun risc de scurgere sau manipulare a dovezilor; acesta a specificat că s-a predat la instanță atunci când a citit mandatul de arestare și a adăugat că are o reședință permanentă.
La sfârșitul audierii sale, A Doua Curte cu Jurați a dispus ca primul reclamant să fie plasat în arest preventiv în conformitate cu articolul 100 din CPP și cu secțiunea 85 din Legea nr. 2802, pentru tentativa de răsturnare a guvernului și blocare a funcționării acestuia, precum și pentru apartenența la o organizație armată.
A Doua Curte cu Jurați a considerat că existau suspiciuni puternice că reclamantul a acționat în comun cu suspecții (aynı irade birliği içerisinde hareket etiğine dair), pe baza următoarelor: conținutul dosarului de anchetă; o înregistrare din 29 aprilie 2015 privind transcrierea discursului lui Fetullah Gülen; tabelul în care sunt prezentate instanțele și magistrații de serviciu; natura anchetelor privind suspecții; decizia celei de A 10-a Curți de Magistrați; precum și deciziile celui de Al 32-lea Tribunal Penal. Aceasta a considerat că existența motivelor de arest era prezumată deoarece infracțiunile în cauză erau „infracțiuni de catalog” enumerate la articolul 100 § 3 din CPP și a adăugat că încă se strângeau dovezi și că nu ar fi suficiente măsurile de supraveghere judiciară.
Prin două cereri separate, avocații reclamanților au obiectat cu privire la arestarea clienților lor și au solicitat eliberarea acestora, dacă este necesar, sub supraveghere judiciară.
La 8 mai 2015, în două decizii separate, A Doua Curte cu Jurați din Anadolu a respins obiecțiile ridicate de reclamanți.
A Doua Curte cu Jurați din Anadolu a constatat că existau dovezi concrete în sprijinul unei suspiciuni puternice că reclamanții au săvârșit infracțiunile pretinse și și-au arătat dorința de a ajunge la un consens (fikir birliği) cu suspecții și de a coopera cu aceștia, având în vedere următoarele: deciziile luate de reclamanți; declarațiile grefierilor celui de Al 29-lea Tribunal Penal; raportul preliminar elaborat de inspectorul judiciar la 26 aprilie 2015; cererea de arestare preventivă a reclamanților depusă de inspectorul judiciar superior; transcrierile audierilor reclamanților; precum și conținutul întregii cauze. Având în vedere că pretinsele infracțiuni erau „infracțiuni de catalog”, A Doua Curte cu Jurați din Anadolu a considerat că existența motivelor pentru arestare era prezumată. De asemenea, a reținut că nu fuseseră încă strânse dovezile.
La 21 septembrie 2015, reclamanții au fost acuzați de tentativă de răsturnare a guvernului și de blocare a funcționării acestuia, de apartenență la organizația teroristă armată FETÖ/PDY, de abuz de putere, precum și încălcarea confidențialității unei anchete, pe baza articolelor 312, 314 (coroborate cu secțiunea 7 din Legea nr. 3713 privind terorismul), 257 și 285 din Codul Penal. Prin rechizitoriu s-a făcut trimitere la un raport din data de 30 iunie 2015, elaborat de secția de combatere a terorismului a Direcției Generale de Securitate, care se referă la mișcarea Gülen drept FETÖ/PDY și care descrie structura și activitățile acesteia.
La 5 octombrie 2015, A Doua Curte cu Jurați din Bakırköy a acceptat rechizitoriul și, la 18 noiembrie 2015, a trimis cauza la Curtea de Casație, care avea competența de a judeca reclamanții, având în vedere că aceștia erau judecători de prim rang. Procesul a început în fața celei de A 16-a Camere Penale a Curții de Casație. În cursul procesului, arestarea reclamanților a fost revizuită periodic și prelungită. Obiecțiile depuse de către reclamanți au fost respinse de A 17-a Cameră Penală a Curții de Casație.
Printr-o hotărâre din 24 aprilie 2017, A 16-a Cameră Penală a Curții de Casație a stabilit că reclamanții sunt vinovați de acuzațiile de apartenență la o organizație teroristă armată și de abuz de putere și i-a condamnat pe amândoi la 10 ani de închisoare. În ceea ce privește celelalte acuzații aduse împotriva lor – tentativa de răsturnare a guvernului și încălcarea confidențialității unei anchete – aceasta i-a achitat pe motivul că nu au fost întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor respective.
Printr-o hotărâre din 26 septembrie 2017, Adunarea Generală Penală a Curții de Casație a menținut hotărârea celei de A 16-a Camere Penale. Cu această ocazie, aceasta s-a pronunțat asupra obiecțiilor ridicate de reclamanți în legătură cu procedura. În ceea ce privește pretinsul fapt că A Doua Curte cu Jurați din Bakırköy nu avea competența de a decide asupra arestării, Adunarea Generală Penală a reținut că instanța care avea competența de a decide atât asupra arestării, cât și asupra deschiderii procesului era curtea cu jurați cea mai apropiată de districtul judiciar în care își îndeplinea funcția persoana vizată, și anume Curtea cu Jurați din Bakırköy. Aceasta a explicat că, prin decizia sa din 12 februarie 2015, HSYK acordase curților cu jurați de al doilea rang de jurisdicție competența de a judeca infracțiunile de terorism, pentru a asigura specializarea. Din aceste motive, a considerat că faptul că A Doua Curte cu Jurați din Bakırköy – a cărei competență nu era limitată la o anumită cauză sau la o anumită persoană sau la un anumit grup și care s-a pronunțat în calitate de instanță specializată – decisese asupra arestării reclamanților și asupra deschiderii procesului nu a prezentat niciun fel de nereguli.
Reclamații, procedură
Bazându-se pe articolul 5 §§ 1 și 3 (dreptul la libertate și la siguranță), articolul 5 § 4 (dreptul ca un tribunal să statueze într-un termen scurt asupra legalității detenției), articolul 7 (nicio pedeapsă fără lege) și articolul 10 (libertatea de exprimare) din Convenție, reclamanții reclamă, în special, faptul că arestarea lor preventivă a încălcat legea și nu a fost justificată în mod adecvat de către instanțe, că recursul formulat de ei împotriva deciziei respective a fost împiedicat de lipsa accesului la dosarele cauzei, că arestul a fost extrem de îndelungat și că instanțele nu au răspuns argumentelor lor și au interpretat legea în mod arbitrar.
Decizia Curții
Articolul 5 § 1
Curtea reiterează faptul că o persoană poate fi arestată în conformitate cu prima parte a articolului 5 § 1 (c) din Convenție numai în contextul procedurilor penale, în scopul aducerii sale în fața autorității judiciare competente atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârșit o infracțiune (a se vedea Jėčius v. Lituania, nr. 34578/97, § 50, ECHR 2000-IX, și Mehmet Hasan Altan v. Turcia, nr. 13237/17, § 124, 20 martie 2018). „Verosimilitatea” suspiciunii pe care trebuie să se bazeze arestarea reprezintă o parte esențială a garanției prevăzute în articolul 5 § 1 (c).
Existența unor suspiciuni verosimile presupune existența unor fapte sau informații care ar convinge un observator obișnuit că persoana în cauză ar fi putut săvârși infracțiunea. Cu toate acestea, ceea ce poate fi considerat „verosimil” va depinde de toate circumstanțele (a se vedea Fox, Campbell și Hartley v. Regatul Unit, 30 august 1990, § 32, seria A nr. 182, O’Hara v. Regatul Unit, nr. 37555/97, § 34, ECHR 2001‑X; și Mehmet Hasan Altan, § 125).
De asemenea, Curtea reiterează că articolul 5 § 1 (c) din Convenție nu presupune că autoritățile de anchetă au obținut probe suficiente pentru a formula acuzații la momentul arestării. Scopul interogatoriului în cursul arestării în temeiul articolului 5 § 1 (c) este de a continua ancheta penală prin confirmarea sau infirmarea suspiciunii concrete pe care se întemeiază arestarea. Astfel, faptele care ridică o suspiciune nu trebuie să fie la același nivel cu cele necesare pentru a justifica o condamnare sau chiar pentru a formula o acuzație, ceea ce reprezintă următoare etapă a procesului de anchetă penală (a se vedea Murray v. Regatul Unit, 28 octombrie 1994, § 55, seria A nr. 300-A, și Yüksel și alții v. Turcia, nr. 55835/09 și alte 2, § 52, 31 mai 2016).
Sarcina Curții este de a stabili dacă, în cauza cu care a fost sesizată, au fost îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 5 § 1 (c) din Convenție, inclusiv urmărirea scopului legitim prevăzut. În acest context, nu este normal ca Curtea să substituie propria sa evaluare a faptelor cu cea a instanțelor interne, care au o poziție mai bună pentru a evalua dovezile aduse în fața lor (a se vedea Mergen și alții v. Turcia, nr. 44062/09 și alte 4, § 48, 31 mai 2016, și Mehmet Hasan Altan, § 126).
Astfel cum a constatat în mod consecvent, atunci când evaluează „verosimilitatea” unei suspiciuni, Curtea trebuie să poată stabili dacă a fost asigurată esența protecției acordate prin articolul 5 § 1 (c). Prin urmare, pârâtul Guvernul trebuie să furnizeze cel puțin câteva fapte sau informații care pot convinge Curtea că persoana arestată a fost suspectată în mod rezonabil că a săvârșit pretinsa infracțiune (a se vedea Fox, Campbell și Hartley, § 34 in fine; O’Hara, § 35; și Ilgar Mammadov v. Azerbaidjan, nr. 15172/13, § 89, 22 mai 2014).
Curtea reiterează, de asemenea, faptul că suspiciunea împotriva unei persoane la momentul arestării sale trebuie să fie „verosimilă” (a se vedea Fox, Campbell și Hartley, § 33). Acest lucru se aplică a fortiori atunci când un suspect este arestat. Suspiciunea verosimilă trebuie să existe la momentul arestării și al detenției inițiale (a se vedea Ilgar Mammadov, § 90).
În plus, cerința ca un funcționar judiciar să furnizeze motive relevante și suficiente pentru detenție – în plus față de persistența suspiciunii verosimile că persoana arestată a săvârșit o infracțiune – se aplică deja la momentul primei decizii care dispune arestarea preventivă, și anume „de îndată” după arestare (a se vedea Buzadji v. Republica Moldova [GC], nr. 23755/07, § 102, 5 iulie 2016).
Curtea este chemată să examineze dacă, la momentul arestării reclamanților, exista o suspiciune verosimilă că aceștia au săvârșit o infracțiune.
Curtea observă că al doilea reclamant a fost plasat în arest preventiv la 30 aprilie 2015, iar primul reclamant a fost plasat în arest preventiv la 1 mai 2015; aceștia au fost arestați deoarece erau suspectați de tentativă de răsturnare a guvernului și de blocare a funcționării acestuia și de apartenență la o organizație armată. Aceștia au fost puși sub acuzare la 21 septembrie 2015. Procurorul public a solicitat ca aceștia să fie condamnați nu numai pentru tentativa de răsturnare a guvernului și de subminare a funcționării acestuia și pentru apartenența la FETÖ/PDY, ci și pentru abuz de putere și pentru încălcarea confidențialității unei anchete. La 24 aprilie 2017, reclamanții au fost găsiți vinovați de apartenență la o organizație ilegală și de abuz de putere și au fost condamnați de A 16-a Cameră Penală a Curții de Casație. Condamnarea lor a fost confirmată la 26 septembrie 2017 de către Adunarea Generală a Curții de Casație în Materie Penală.
Curtea ia act de argumentul Guvernului potrivit căruia organizația respectivă are o natură atipică și s-a infiltrat la un nivel extins în instituții de stat influente și în sistemul judiciar sub paravanul legalității. Aceste pretinse circumstanțe ar putea însemna că „verosimilitatea” suspiciunii care justifică arestarea nu pot fi judecate conform acelorași standarde care sunt aplicate în soluționarea infracțiunilor convenționale (a se vedea, Baş, § 183).
Cu toate acestea, Curtea subliniază faptul că exigențele soluționării infracțiunii de terorism nu pot justifica extinderea noțiunii de „verosimilitate” până în punctul în care este afectată esența protecției asigurate prin articolul 5 § 1 (c) din Convenție (a se compara Fox, Campbell și Hartley, § 32). Sarcina Curții în cauza de față este, prin urmare, să stabilească dacă au existat suficiente elemente obiective la momentul arestării inițiale a reclamanților pentru a convinge un observator obiectiv că aceștia ar fi putut săvârși infracțiunea de care au fost acuzați de către autorități. Pentru a face acest lucru, trebuie să evalueze dacă măsura respectivă a fost justificată pe baza informațiilor și faptelor disponibile la momentul relevant care au fost înaintate pentru examinarea de către autoritățile judiciare care au dispus arestarea. Trebuie avut în vedere faptul că aceste considerente sunt deosebit de importante pentru membrii sistemului judiciar și în acest caz pentru reclamanți, judecători la momentul în care au fost plasați în arest preventiv.
Curtea observă că, după examinarea tuturor materialelor aflate în posesia sa, A Doua Curte cu Jurați din Bakırköy a considerat că exista o suspiciune puternică că reclamanții acționaseră în comun cu suspecții pentru a permite eliberarea acestora. Pentru a face acest lucru, s-a bazat pe toate materialele din dosarul de anchetă, și anume: înregistrarea aferentă transcrierii discursului lui Fetullah Gülen; deciziile judecătorești pronunțate de către reclamanți și de către A 10-a Curte de Magistrați; scrisoarea din 26 aprilie 2015 trimisă de grefierul-șef al celui de Al 29-lea Tribunal Penal; raportul preliminar al inspectorului judiciar din 26 aprilie 2015; tabelul care prezintă instanțele și magistrații de serviciu; avizul emis la 6 februarie 2015 de Direcție; mărturia grefierilor de la Al 29-lea Tribunal Penal; precum și informațiile obținute din UYAP.
Curtea observă că examinarea acestor materiale a sugerat, într-adevăr, că reclamanții au nesocotit regulile de procedură și practica uzuală a instanțelor prin adoptarea deciziilor contestate. Astfel, a arătat că cererile de recuzare și de eliberare depuse de avocații celor 63 de suspecți nu au fost înregistrate și prelucrate în conformitate cu procedura uzuală a instanțelor; cererile au fost predate de către avocați și livrate direct în mâinile celui de al doilea reclamant, care a confirmat personal primirea lor, le-a conexat între ele și nu le-a înregistrat în UYAP decât în seara următoare. Grefierul-șef al celui de Al 29-lea Tribunal Penal nu a fost informată despre cereri, deși ar fi fost informată în mod obișnuit. Dovezile aflate la dispoziția curții cu jurați au arătat și că al doilea reclamant acționase cu nesocotirea standardelor procedurale privind recuzarea, și anume articolul 26 § 1 din CPP, care prevedeau în mod explicit și clar ca o cerere de recuzare să fie trimisă judecătorului care era contestat. În plus, în conformitate cu declarațiile grefierului, prin faptul că a solicitat ca cererile de eliberare să fie înaintate primului reclamant, al doilea reclamant a acționat cu nesocotirea normelor privind competența, deoarece numai curțile de magistrați aveau competența de a decide asupra arestului preventiv în etapa de anchetă. Dovezile aflate la dispoziția curții cu jurați sugerează, de asemenea, că, prin faptul că s-a pronunțat asupra cererilor de eliberare, primul reclamant a nesocotit secțiunea 10 din Legea nr. 5235, care acordă curților de magistrați competența de a lua decizii care trebuie luate de un judecător în etapa de anchetă. Totuși, în opinia Curții, aceste nereguli atribuite reclamanților în ceea ce privește procesul prin care au adoptat deciziile contestate nu pot fi considerate elemente obiective suficiente la momentul arestării inițiale a reclamanților pentru a convinge un observator obiectiv că aceștia ar fi putut săvârși infracțiunile de răsturnare a guvernului și de apartenență la o organizație teroristă. Dovezile disponibile nu au fost suficiente pentru a stabili o legătură puternică între conduita reclamanților și aceste infracțiuni și pentru a considera că aceștia au acționat la instrucțiunile organizației ai căror membri se pretinde că ar fi fost.
În măsura în care Guvernul se bazează pe probe confiscate în cursul unei percheziții domiciliare a unei persoane numite F.Y. la 26 iulie 2016, care sugerează că reclamanții au acționat la instrucțiunile lui Fetullah Gülen, ar trebui să se observe că dovezile relevante nu au fost aduse decât la mult timp după arestarea inițială a reclamanților. Astfel, Curtea consideră că nu este necesar să examineze aceste dovezi pentru a stabili dacă suspiciunea existentă la data arestării lor inițiale a fost „verosimilă”. Trebuie observat în această privință că, în contextul cauzei de față, Curtea a fost chemată să examineze dacă arestarea inițială a reclamanților s-a bazat pe o suspiciune verosimilă și nu dacă această suspiciune a persistat în legătură cu arestul lor continuu.
Faptul că, înainte de a fi plasați în arest preventiv, reclamanții au fost interogați de Curtea cu Jurați din Bakırköy la 30 aprilie și la 1 mai 2015 cu privire la infracțiunile care le-au fost imputate arată, cel mult, faptul că autoritățile îi suspectau cu adevărat că au săvârșit aceste infracțiuni; însă doar acest fapt nu ar convinge un observator obiectiv de faptul că reclamanții ar fi putut comite infracțiunile respective.
Curtea cunoaște faptul că a fost inițiat un proces pentru cauza reclamanților. Reține, totuși, că reclamația cu care este sesizată se referă exclusiv la arestul lor inițial. În plus, ar sublinia că faptul că aceștia au fost condamnați în primă instanță și în apel nu are nicio influență asupra concluziilor sale privind această reclamație, în a cărei examinare este chemată să stabilească dacă măsura respectivă a fost justificată ținând seama de faptele și informațiile disponibile la momentul relevant, și anume la 30 aprilie și la 1 mai 2015.
Având în vedere analiza de mai sus, Curtea consideră că nicio faptă și nicio informație anume care să dea naștere unei suspiciuni care să justifice arestarea reclamanților nu au fost menționate sau prezentate în cursul procedurilor inițiale de către A Doua Curte cu Jurați din Bakırköy, care a încheiat totuși cu adoptarea unei astfel de măsuri în privința reclamanților, care erau judecători la momentul respectiv. Având în vedere că Guvernul nu a furnizat ale dovezi, „fapte” sau „informații” care pot convinge că reclamanții erau „suspectați în mod rezonabil” la momentul arestării lor inițiale, că au săvârșit infracțiunile pretinse, constată că nu au fost îndeplinite cerințele articolului 5 § 1 (c) privind „verosimilitatea” unei suspiciuni care să justifice arestarea.
Prin urmare, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenție din cauza lipsei unei suspiciuni verosimile că reclamanții ar fi săvârșit o infracțiune.
Daune și costuri și cheltuieli
Reclamantul Mustafa Baser a afirmat că a suportat daune pecuniare care corespund salariilor și bonusului de pensionare pe care le-ar fi primit în calitate de judecător dacă nu ar fi fost demis. Acesta a solicitat 1.000.000 euro (EUR) pentru acest lucru. În plus, a solicitat să i se acorde 1.000.000 EUR ca daune morale. În final, a solicitat 50.000 lire turcești (TRY) în legătură cu costurile și cheltuielile, fără a furniza documente justificative. Guvernul a contestat aceste pretenții.
Curtea observă că prezenta hotărâre se referă la arestarea preventivă inițială a reclamantului și nu la demiterea sa din funcție. În consecință, nu identifică o legătură de cauzalitate între încălcarea pe care a constatat-o și pretinsa daună pecuniară și, prin urmare, respinge cererea reclamantului de la acest capăt de cerere.
În ceea ce privește daunele morale, Curtea observă că a constatat o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenție având în vedere caracterul nelegal al arestării preventive inițiale a reclamantului și absența unei suspiciuni verosimile că acesta a săvârșit o infracțiune. Având în vedere acest lucru, consideră că reclamantul trebuie să fi suferit daune morale pentru remedierea cărora nu este suficientă constatarea unei încălcări a Convenției prin prezenta hotărâre. Prin urmare, acordă reclamantului suma de 5.000 EUR în privința daunelor morale. În ceea ce privește cererea privind costurile și cheltuielile, Curtea reiterează că un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care s-a arătat că acestea au fost efectuate efectiv și necesar și că sunt rezonabile în ceea ce privește cuantumul. Reiterează în plus că Regula 60 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții impune obligația reclamantului de a depuse detalii ale tuturor pretențiilor, împreună cu orice documente justificative relevante, în caz contrar Curtea poate respinge cererile în întregime sau parțial. În cauza de față, având în vedere că reclamantul nu a furnizat niciun document în sprijinul cererii sale, Curtea decide să o respingă în întregime (a se vedea Paksas v. Lituania [GC], nr. 34932/04, § 122, ECHR 2011 (extrase)).
Reclamantul Metin Özçelik a solicitat 1.500.000 TRY în legătură cu daunele pecuniare și morale pentru arestarea sa, vizitele familiei sale și ale avocatului la penitenciar care au necesitat timp și cheltuieli serioase, onorariile avocatului pe care le-a plătit și pe care le va plăti în viitor, faptul că este privat în prezent și în viitor de salariul său, supărarea suferită de el și de membrii familiei sale și pierderea prestigiului profesional.
Curtea observă că, astfel cum s-a observat mai sus, prezenta hotărâre se referă la arestarea preventivă inițială a reclamantului și nu la arestarea sa continuă sau la demiterea sa din funcție. În consecință, nu identifică o legătură de cauzalitate între încălcarea pe care a constatat-o și pretinsa daună pecuniară și respinge cererea reclamantului de la acest capăt de cerere.
În ceea ce privește cererea privind daunele morale, Curtea observă că a constatat o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenție având în vedere caracterul nelegal al arestării preventive inițiale a reclamantului și absența unei suspiciuni verosimile că acesta ar fi săvârșit o infracțiune. Având în vedere acest lucru, consideră că reclamantul trebuie să fi suferit daune morale pentru remedierea cărora nu este suficientă constatarea unei încălcări a Convenției prin prezenta hotărâre. Prin urmare, acordă reclamantului suma de 5.000 EUR în privința daunelor morale.
În ceea ce privește cererea privind costurile și cheltuielile, Curtea reiterează că un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care s-a arătat că acestea au fost efectuate efectiv și necesar și că sunt rezonabile în ceea ce privește cuantumul. Reiterează în plus că Regula 60 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții impune obligația reclamantului de a depuse detalii ale tuturor pretențiilor, împreună cu orice documente justificative relevante, în caz contrar Curtea poate respinge cererile în întregime sau parțial. În cauza de față, având în vedere că reclamantul nu a furnizat niciun document în sprijinul cererii sale, Curtea decide să o respingă în întregime (a se vedea Paksas v. Lituania [GC], nr. 34932/04, § 122, ECHR 2011 (extrase)).
[1] Cu referire la întemnițarea profetului Iosif, înseamnă locul de detenție al persoanelor arestate pentru activitatea lor în credință și Coran.
No related posts.