MAGISTRATURA ROMÂNĂ. QUO VADIS?
judecător Dragoş Călin,
Curtea de Apel Bucureşti
În magistratura română, ultimul an a fost atât de agitat cât nu au fost toţi ceilalţi nouăsprezece ani de firavă democraţie, scurşi din decembrie 1989.
Judecătorii şi procurorii s-au revoltat, în special din cauza posibilităţii scăderii remuneraţiilor magistraţilor, ce-i drept într-o situaţie extraordinară a României, pe care guvernanţii nu au fost capabili să o gestioneze rezonabil, fapt care a determinat un protest nemaiîntâlnit, care a blocat aproape total sistemul justiţiei în luna septembrie 2009.
Prin adoptarea legii unice de salarizare, în forma finală[1], în care categoriei magistraţilor i s-au prezervat veniturile, cel puţin pe hârtie, protestul a devenit nesustenabil, în forma sa cea mai dură.
S-a depăşit orice limită rezonabilă a libertăţii de exprimare, magistraţii ajungând, în imaginea publică, un soi de mineri, pe fondul dezorganizării protestului, neimplicării Consiliului Superior al Magistraturii şi ignoranţei manifestate de Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Un ziarist[2] afirma chiar că ”toată justiţia a devenit un uriaş sindicat, unde competiţia internă trage totul în jos: nu cei mai drepţi, nu cei mai buni, nu cei mai oneşti ies în faţă, ci cei mai gregari şi cei mai hulpavi”.
Au fost asemuiţi cu o turmă condusă de cvasi-politicieni, mereu aceiaşi, care vor cât mai multă putere în sistem.
S-a concluzionat că şedinţele Consiliului Superior al Magistraturii au fost transformate în stadion[3].
Alt jurnalist[4] spunea că ”judecătorilor le pasă doar de lefurile lor mari, se leagă cu lanţuri şi fac revoluţie doar atunci când se atinge cineva de privilegiile lor”.
După bălăcăreli reciproce, autointitulaţii reprezentanţi ai judecătorilor au cerut preşedintelui statului, cu nimic mai prejos în atitudine, să medieze conflictul.
Protestul a fost acceptat ca un gest de solidaritate extraordinară, de majoritatea magistraţilor, care au crezut că este ultima şansă în rezolvarea problemelor de sistem, degrevarea de volumul excesiv de muncă, prin proceduri alternative, una dintre acestea fiind medierea, ideea normării muncii, dimensionarea optimă a schemelor de personal, asigurarea unui cadru legal coerent, introducerea unor norme de procedură care să asigure celeritatea actului de justiţie, asigurarea unei legături coerente între nivelul instanţelor şi complexitatea cauzelor care le revin spre soluţionare, noi reguli de organizare judiciară, care să permită soluţionarea unui număr rezonabil de cauze într-un interval de timp determinat, un mod de administrare eficient, inclusiv de ordin financiar, care să asigure o marjă de autonomie şi independenţă instanţelor.
Din păcate, cei ce trebuiau să reprezinte aceste deziderate au răspuns imediat unor facilităţi personale: delegări în funcţii de conducere[5], delegare a soţiei în funcţia de preşedinte de secţie în instanţa unde soţul este preşedinte[6], promovări la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie[7]. Alţii şi-au schimbat radical discursul avut ani de zile în faţa magistaţilor[8].
Toate acestea, pe fondul alegerii unei noi componenţe a Consiliului Superior al Magistraturii, la sfârşitul anului 2010[9].
În discursul reprezentanţilor, judecătorii au ajuns o putere care îşi închipuia că negociază cu celelalte puteri prin petiţii online[10]… O putere reprezentată de o reţea – grup de discuţii, denumită Reţeaua Naţională a Adunărilor Generale.
Principiile Pactului pentru Justiţie, soluţia salvatoare găsită de aceştia, în căutare de parteneri de discuţie din mediul politic, au fost semnate de magistraţi şi partidele politice, unul dintre candidaţii pentru Cotroceni aducându-şi întreaga participare[11].
Pactul era oricum inutil, pentru că Hotărârea Guvernului nr. 1346/2007[12] privind aprobarea Planului de acţiune pentru îndeplinirea condiţionalităţilor din cadrul mecanismului de cooperare şi verificare a progresului realizat de România în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei, în vigoare, detalia toate aspectele în cauză, obligatorii pentru Guvern.
Comisia specială parlamentară pentru Pactul pe Justiţie a decis formarea a două subcomisii, care urmau să elaboreze câte un raport, supus dezbaterii şi analizei plenului comisiei speciale. Până astăzi, celebra comisie nu a realizat nici un rezultat, dimpotrivă, lucrările sale au folosit exclusiv campaniei electorale politice.
Unii dintre reprezentanţi susţineau chiar sindicalizarea judecătorilor[13], arătând că, după ce poliţiştii, funcţionarii publici, vameşii, angajaţii penitenciarelor s-au organizat în sindicate, judecătorii au rămas singura categorie bugetară nereprezentată la acest nivel.
Din fericire, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1.364 din 27 octombrie 2009[14] a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.4 din Legea sindicatelor nr.54/2003, teza referitoare la magistraţi[15].
În argumentarea deciziei, Curtea Constituţională a reţinut că „art. 40 alin. 1 din Constituţie prevede dreptul cetăţenilor de a se asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere. Acest drept fundamental, social-politic, care nu este însă un drept absolut, se exercită prin participare la constituirea asociaţiilor sau prin aderare la asociaţii existente.
Prevăzând posibilitatea constituirii mai multor tipuri de asociaţii, nedeterminate în mod limitativ, art.40 alin.1 din Legea fundamentală are în vedere şi posibilitatea limitării sferei persoanelor care pot constitui ori pot adera la diferite tipuri de asociaţii, în funcţie de obiectul de activitate şi de scopul asociaţiilor respective, limitare ce se concretizează prin lege, ţinându-se seama de situaţia obiectiv diferită a anumitor categorii de persoane, fără a se aduce atingere, prin aceasta, principiului egalităţii în drepturi, consacrat la art.16 alin.(1) din Constituţie.
Înseşi prevederile constituţionale stabilesc anumite limite ale dreptului de asociere, care privesc trei aspecte: a) scopurile şi activitatea; b) membrii; c) caracterul asociaţiei, rezultând din modul său de constituire. […] Legea poate institui anumite condiţii obligatorii privind constituirea şi desfăşurarea activităţii asociaţiilor, inclusiv categoriile de persoane care pot face parte din diferite asociaţii, de la care statutele lor nu pot deroga. Categoriile de persoane care nu pot constitui ori nu pot adera la anumite tipuri de asociaţii pot face parte din alte tipuri de asociaţie, dreptul lor la liberă asociere nefiind atins”.
Argumentele de drept comparat invocate de autorul excepţiei au fost considerate nerelevante, întrucât, chiar dacă în Franţa există un aşa-numit sindicat al magistraţilor, în Spania, art.127 alin.1 din Constituţie interzice expres acestora asocierea în sindicate, iar în Belgia, magistraţii sunt constituiţi în asociaţii ale magistraţilor care urmează regimul juridic al asociaţiilor şi fundaţiilor. Prin urmare, este evident că statul are o marjă de apreciere în acest domeniu şi nu i se pot impune formule cu caracter axiomatic.
Marele pericol al sindicalizării ar fi fost faptul că magistraţii erau reduşi la orice categorie de bugetari, salariaţi în baza unui contract individual de muncă. Este imposibil ca o putere a statului să negocieze de pe poziţii de angajaţi cu celelalte puteri, inclusiv angajatorii.
Sigur, în acelaşi context, s-a imaginat şi o faimoasă acţiune introdusă de un tribunal împotriva Ministerului Justiţiei, cu obiect recunoaşterea dreptului de a fi finanţat corespunzător, astfel încât activitatea să nu fie blocată din cauza subfinanţării.
Care este moştenirea protestului?
O imagine publică lamentabilă, sute de plângeri ale magistraţilor şi personalului auxiliar la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, o finanţare a sistemului judiciar de pe o zi pe alta, lipsa oricărui partener de discuţii, pe fondul unei crize politice prelungite.
În plus, soluţii imprevizibile şi fără rezultat, spre exemplu, cererea recentă de suspendare a executării Decretului Preşedintelui României nr. 1644 din 5 noiembrie 2009 pentru promulgarea Legii privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional[16].
În urmă cu aproape 200 de ani, Napoleon Bonaparte rostea o frază memorabilă: ”Am terminat romanul Revoluţiei, trebuie să începem istoria şi să vedem ce este real şi ce este posibil în aplicarea principiilor, nu ceea ce este speculativ şi ipotetic. A urma o altă cale înseamnă a filosofa, iar nu a guverna”.
Din păcate, romanul revoluţiei nu pare încheiat, sute de magistraţi sunt dezamăgiţi, se simt folosiţi şi atraşi într-o desfăşurare fără rezultat.
Protestul a fost aruncat la coşul istoriei, prin semnarea unei hârtii fără valoare cu oamenii politici.
Singurul câştig palpabil al său a fost anulat de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, care a hotărât că reglementarea aspectelor privind normarea muncii în instanţe este de competenţa exclusivă a Consiliului Superior al Magistraturii, fiind exclusă competenţa altor organisme, inclusiv a colegiilor de conducere ale instanţelor.
Ca atare, judecătorul nu poate să limiteze numărul de dosare pe care apreciază că le poate soluţiona pe şedinţă sau să amâne judecarea unor dosare, acordând termene care nu răspund cerinţelor de judecare într-un termen rezonabil[17].
Ca un făcut, nicio asociaţie profesională nu a reacţionat, Uniunea Naţională a Judecătorilor din România având o conducere formată aproape exclusiv din şefi de instanţe, iar Asociaţia Magistraţilor din România aflându-se sub impresia promovării propriului şef la instanţa supremă.
Majoritatea magistraţilor suferă în tăcere.
Arătam în vară că sistemul judiciar nu a beneficiat de nici o strategie privind direcţii de acţiune sau măsuri pentru a asigura o funcţionare eficientă, devenind subiect de campanie electorală al unei clase politice care nu doreşte reformarea acestuia[18].
Din păcate, se pare că exact campania electorală a ucis orice perspectivă de reformare a acestui sistem. Rebelii au devenit, peste noapte, şefi, controlabili şi aliniaţi, sute de magistraţi s-au pensionat sau au părăsit din alte motive sistemul, la orizont nu răsare vreo rază de soare.
Justiţia n-a condamnat definitiv nici măcar un singur om politic trimis în judecată. Teama că justiţia va deveni o adevărată putere provoacă un zâmbet amar. În epoca delegărilor la preşedinţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a interimatului la Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, e nevoie de mai mult decât de raţiune.
Soluţia poate fi în interiorul magistraturii, asociată eforturilor viitorului Guvern, în planul iniţiativei legislative. Recunoaşterea justiţiei drept domeniu strategic, diminuarea volumului extrem de mare de muncă pe judecător, ce duce la epuizare, lipsă de timp, act de justiţie în detrimentul justiţiabilului, stabilirea unui management corect al şedinţei de judecată şi al dosarelor, reorganizarea instanţelor judecatoreşti pentru a răspunde nevoilor cetăţenilor sunt câteva pârghii care pot ameliora actualul dezastru.
E nevoie ca magistraţii să priceapă că statutul lor nu se reduce la remunerare, iar reprezentanţii legali ai acestora, respectiv Consiliul Superior al Magistraturii, să acţioneze în al doisprezecelea ceas în folosul magistraturii româneşti, fiind evident că acel ce administrează haosul, în fapt, nu administrează nimic.
[1] Legea cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 762 din 9 noiembrie 2009
[2]http://www.romanialibera.ro/a164912/dincolo-de-magistrati-nu-poate-exista-nimic.html, Cristian Ghinea, Dincolo de magistraţi nu poate exista nimic?
[3] http://stiri.juridice.ro/83141/sedinta-plenului-csm-din-10-septembrie-2009-discutiile-aprinse.html
[4]http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-6335816-diavolul-din-detaliile-unei-numiri.htm, Dan Tapalagă, Diavolul din detaliile unei numiri
[5] http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/18_09_2009__26487_ro.htm, Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii din 17 septembrie 2009, delegare în funcţia de preşedinte al Curţii de Apel Târgu Mureş; http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/15_10_2009__27390_ro.htm Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii din 1 octombrie 2009, delegare în funcţia de vicepreşedinte al Curţii de Apel Oradea
[6] http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/15_10_2009__27390_ro.htm Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii din 15 octombrie 2009, delegare în funcţia de preşedinte al Secţiei civile a Tribunalului Vrancea
[7] http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/02_12_2009__28689_ro.htm
[8]http://cristidanilet.wordpress.com/2006/10/18/grevele-din-justitie-si-independenta-acesteia/
„Greva magistraţilor (determinată de introducerea de către Parlament a unor dispoziţii de accentuare a răspunderii lor materiale şi disciplinare în caz de aplicare a legii cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă) a fost ilegală pentru că o interzice legea conflictelor de muncă în mod expres. A fost şi imorală, întrucât demnitatea funcţiilor ocupate de magistraţi este incompatibilă cu asemenea manifestări. Mă întreb ce am spune dacă Guvernul României ar face grevă şi ar întrerupe brusc legăturile internaţionale, sau dacă Parlamentul ar face grevă şi ar întrerupe activitatea legislativă. Totul s-ar transforma, evident, în haos. De aceea, calitatea de putere publică pe care o au cele trei segmente ale societăţii impune răspunderea lor în faţa cetăţeanului şi exclude afectarea acestuia prin blocarea activităţii.”
[9] Desigur, nu suntem în situația biblicului Adam, care avea o singură variantă, Eva, nici în aceea a alegerilor pentru președintele României.
[10] http://cristidanilet.wordpress.com/2009/09/15/petitie-solidaritate-puteri/
[11]http://www.ziare.com/articole/semnare+pact-x11, http://stiri.juridice.ro/83410/pactul-national-pentru-justitie.html
[12] Publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 765 din 12.11.2007
[13] http://www.adrianneacsu.jurindex.ro/?p=207
[14] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.836 din 04.12.2009
[15] Autorul excepţiei susţinea că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art.11 alin. 1 privind dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art.16 alin.1 privind egalitatea în drepturi, ale art.20 alin.2 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art.21 privind accesul liber la justiţie, ale art.40 privind dreptul de asociere, ale art.53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Totodată, s-au invocat şi prevederile art.11 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art.22 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.87/1948, Carta Europeană privind Statutul Judecătorilor, Recomandarea Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei R (94) 12 privind independenţa, eficacitatea şi rolul judecătorilor, Principiile de la Bangalore cu privire la conduita judiciară, adoptată sub auspiciile Organizaţiei Naţiunilor Unite (2002), şi Avizul nr.3 al Consiliului consultativ al judecătorilor europeni (Strasbourg, 2002).
[16] Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 09 noiembrie 2009
[17]http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/03_12_2009__28819_ro.htm, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii din 03 decembrie 2009
[18] http://stiri.juridice.ro/41201/unjr-demnitate-prin-reforma-in-sistemul-judiciar.html
Related posts:
- Editorial „Criza din justiţia română a anului 2009. Demnitatea magistraţilor”
- Conferinţa ”Libertatea de exprimare a magistraţilor. Limite şi vulnerabilităţi”. Scurtă relatare
- Detaşarea judecătorilor şi procurorilor la alte autorităţi publice decât instanţele sau la instituţii publice
- Perspective asupra Consiliilor magistraturii
- Editorial „Deznădejdea ca excepţie procesuală – peremptorie sau dilatorie?”