Un nivel ridicat de protecție a libertății de exprimare trebuie acordat în cazul în care afirmațiile judecătorului au legătură cu un subiect general de interes, mai ales în situația comentariilor vizând funcționarea sistemului judiciar.
(Curtea de Apel București, Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, Sentința nr.1288 din 03.04.2019)
- Circumstanțele cauzei Prin contestația înregistrată la data de 22.08.2018 pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a Contencios administrativ și fiscal sub nr.641382/2018, contestatoarea M.I.L. a solicitat, în contradictoriu cu intimatele Inspecția Judiciară și A.T., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Rezoluției de clasare din 20.04.2018 în privința sesizării disciplinare nr.1920/IJ/910/DIJ/2018. În argumentarea contestației, petenta a formulat critici cu privire la modalitatea de repartizare a sesizării, termenul de soluționare a sesizării și de comunicare a rezoluției de clasare.
În acest sens s-a susținut că prin sesizarea adresată la data de 28.02.2018 Inspecției Judiciare (contrar susținerii Inspecției Judiciare potrivit căreia lucrarea s-ar fi înregistrat la 13.03.2018), a solicitat efectuarea de cercetări sub aspectul săvârșirii abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a), b) și d) din Legea nr. 303/2004, în esență, legate de conduita și activitatea judecătorului A.T. prin asumarea unei „Scrisori” publice cu profund caracter politic, iar prin rezoluția din 20.04.2018 Inspecția Judiciară a clasat sesizarea, rezoluția fiindu-i comunicată la data de 20.07.2018 cu depășirea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea sesizărilor adresate Inspecției.
S-a mai susținut că, dată fiind procedura de repartizare a sesizărilor în cadrul Inspecției Judiciare, recunoscută de către aceasta ca utilizând „metoda” ciclică, prin coroborare cu faptul că între data înregistrării sesizării (28.02.2018 conform ștampilei Inspecției Judiciare aplicate pe sesizarea depusă de reclamantă) și data invocată de inspectorul S.P. (data de 13.03.2018) este o perioadă de peste două săptămâni, consideră petenta că sunt indicii mai mult decât rezonabile privind vicierea procedurii repartizării aleatorii a sesizării, procedură cerută expres de lege. De asemenea, între data de 20.04.2018 (dată asumată ca finalizare a verificărilor Inspecției Judiciare) și data comunicării soluției (data de 20.07.2018) este o perioadă de 3 luni, fapt ce încălcă de asemenea prevederile legale privind activitatea Inspecției Judiciare.
Fată de împrejurarea că, la data de 19.04.2018, prin Hotărârea nr. 363 a Secției pentru judecători, s-a dispus detașarea numitei A.T. în cadrul aparatului propriu al Consiliului Superior al Magistraturii – organ ierarhic superior al Inspecției Judiciare, dar și termenele de soluționare și comunicare cu mult depășite, apreciază reclamanta că se conturează elemente și indicii privind soluționarea sesizării acesteia într-o manieră favorabilă magistratului pârât.
O altă categorie a criticilor petentei a vizat soluția de clasare dispusă prin actul administrativ în litigiu cu privire la fapta prevăzută de art.99 lit.a) din Legea nr.303/2004 susținându-se în esență că, în mod greșit inspectorul de caz a apreciat că prin textul „Scrisorii” nu s-a adus atingere onoarei, probității profesionale ori prestigiului justiției, în condițiile în care conținutul „Scrisorii” semnate de magistratul pârât face vorbire de Ministerul public, Direcția Națională Anticorupție și statutul procurorilor, aspecte ce nu îndrituiesc magistratul pârât la aprecieri de valoare din afara sferei sale de competență profesională. Mai mult, faptul că inspectorul judiciar însuși împărtășește textul „Scrisorii” în sensul că judecătorii și procurorii acționează în interes comun, aspect sesizat de contestatoare ca fiind element constitutiv al abaterii disciplinare sesizate, ar fi trebuit să conducă cel puțin la abținerea sa de la soluționarea sesizării la adresa judecătorului A.T..
S-a mai susținut că, față de prevederile art.1 din Legea nr.303/2004 potrivit cărora – „magistratura este activitatea judiciară desfășurată de judecători în scopul înfăptuirii justiției și de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societății, a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor” – cum poate fi interpretată susținerea potrivit căreia judecătorii și procurorii sunt magistrați, care acționează în interes comun, în condițiile în care, actul de justiție se înfăptuiește prin Înalta Curte și celelalte instanțe de judecată și nu prin parchete, iar afirmația potrivit căreia aceștia își doresc garantate sub toate aspectele drepturile și libertățile fundamentale rămâne la nivel ideatic, întrucât vine în flagrantă contradicție cu ultimele dezvoltări în materia procesual penală ce arată că sistemul judiciar din România nu este capabil să asigure dreptul la un proces echitabil, dată fiind acordarea dreptului de azil politic unei persoane aflate pe teritoriul altor state: Serbia, Costa Rica, Madagascar etc.
S-a mai arătat că, potrivit art.61 alin.1 din Constituția României „Parlamentul este organul – reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării”. Guvernul fiind doar legiuitor delegat potrivit art.115 din Legea Fundamentală. Faptul că unele categorii profesionale, inclusiv magistrații sau inspectorii judiciari, contestă public și neechivoc procesul legislativ constituțional democratic, constituie per se o abatere disciplinară gravă, fără a mai detalia alte aspecte conexe acestei fapte.
Este nepermis unui magistrat chemat, potrivit legii, să apere el însuși ordinea constituțională și de drept, să pună sub semnul îndoielii abilitarea legală a Guvernului și membrilor acestuia de a iniția propuneri legislative și a Parlamentului de a dezbate și adopta proiecte de legi, fie ele și cu avizul negativ al Consiliului Superior al Magistraturii, aviz care de altfel este unul consultativ. Este adevărat că magistrații au recunoscut, potrivit jurisprudenței CEDO, dreptul la aprecierea din punct de vedere strict profesional al inițiativelor legislative ce privesc profesia, însă această libertate a fost cu mult depășită prin aprecieri ce îmbracă deja o formă sindicalizată cu privire la reglementarea sistemului judiciar, fie din perspectiva legilor de organizare și funcționare, fie din perspectiva Codurilor, fie ele civile ori penale.
S-a mai susținut de către contestatoare că:
„În susținerea punctului său de vedere inspectorul judiciar citează, precum din Biblie, prezumate cu valoare de adevăr imuabil, puncte de vedere ale fostei președinte CSM, Mariana Gheena și ale președintei ÎCCJ, Cristina Tarcea. Se face astfel vorbire de „iminente și majore disfuncții de sistem”, „potențial dezechilibru în înfăptuirea actului de justiție”, „recurgerea la astfel manifestări” ori „procedură inedită de desistare” sau „solicită persoanelor cu putere de decizie”. Dincolo de faptul că solicitările adresate persoanelor cu putere de decizie prin raportare la inițiative legislative ce vizează statutul profesional, incluzând aici drepturi inclusiv patrimoniale, ar putea fi apreciat ca o declarație în scopul calificat al unui beneficiu propriu, aceste declarații ale celor două sus-numite ar fi trebuit luate sub beneficiul de inventar, dată fiind poziția publică a acestora cu privire la diferite aspecte ale sistemului judiciar.
Astfel, cele două sus-numite au semnat o Declarație comună cu P.Î.C.C.J. prin care „își exprimă, în mod ferm, angajamentul sistemului judiciar român de continuare și intensificare a eforturilor de luptă împotriva corupției, prin toate mijloacele legale”, în afara unui temei normativ exact. În plus, date fiind și susținerile inspectorului judiciar potrivit cărora „judecătorii și procurorii sunt magistrați, care acționează în interes comun, în numele societății și al cetățenilor, la înfăptuirea actului de justiție coroborate cu declarația președintei ÎCCJ ce afirma că „nu face ‘greșeala’ de a pune semnul egal între procurori și avocați” ori amenințările la adresa judecătorilor ÎCCJ ce fac obiectul sesizării Inspecției Judiciare nr. 1/15161/22.07.2018, conduc la concluzia că soluția de clasare este una pro cauza.”
Față de jurisprudența CEDO invocată prin rezoluția de clasare, contestatoarea a invocat la rândul său cauza Vasilescu c. României (53/1997/837/1043).
Referitor la cauza Baka c. Ungariei, contestatoarea a arătat că chestiunile vizate de acea cauză țineau exclusiv de organizarea și funcționarea instanțelor, drepturile salariale și statutul profesional, iar pe de altă parte, acele afirmații au fost făcute de la nivelul reprezentativ cel mai înalt, cel al președintelui curții supreme. Pe cale de consecință, cât timp criticile au vizat și aspecte ce țin de politica penală a statului, aflată în competența exclusivă și nepartajată a puterii legiuitoare, și au fost făcute de magistrați cu grad profesional inferior celui corespunzător Înaltei Curți și cu atât mai puțin de cel al președintelui acestei instanțe, a apreciat contestatoarea că a fost depășită cu prisosință granița libertății de exprimare admisă magistraților, cu consecința prevăzută de art. 99 din Legea nr. 303/2004.
În fine, a mai susținut contestatoarea că:
„- față de susținerea semnatarilor „Scrisorii”, preluată și de inspectorul judiciar, potrivit căreia acest demers a fost rezultat ca urmare a comentariilor televizate ale unor politicieni apreciate ca „acțiuni de manipulare a opiniei publice și atacuri fără precedent la adresa a numeroși judecători și procurori”, învederez (…) că prin asumarea și susținerea de către magistratul pârât a unei astfel de viziuni se induce în rândul opiniei publice și a justițiabililor concluzia, pe lângă faptul că unii magistrați răspund public comentariilor unor politicieni, cu încălcarea flagrantă a obligației de rezervă, că se substituie, cu încălcarea competențelor stabilite în atribuțiile sale, și Consiliului Superior al Magistraturii în nechemați „apărători” ai celor presupus „atacați”, însă de o manieră vindicativă și revanșardă absolut nepermisă de lege. Și inspectorul judiciar ar fi trebuit să cunoască faptul că cel ce este vătămat, fie el judecător sau procuror, are la dispoziție căile legale de urmat și în nici un caz maniera veritabil sindicalizată de exprimare aleasă de semnatarii „Scrisorii”.-“
O altă categorie a criticilor petentei a vizat soluția de clasare din actul administrativ în litigiu cu privire la faptele prevăzute de art.99 lit.b) și d) din Legea nr.303/2004 susținându-se în esență, că în mod eronat inspectorul de caz a reținut că „nu reiese că doamna judecător a participat în mod efectiv și că ar fi expus un anumit gen sau tip de conduită care să contravină dispozițiilor legale sau deontologice prevăzute în sarcina magistraților” și că „nu poate fi imputată o manifestare cu caracter politic”.
În acest sens, contestatoarea a arătat că magistratul pârât, în calitatea sa de judecător de scaun (la acea dată), s-a asociat public unei polemici cu caracter eminamente politic care depășește limitele unei critici aduse cu bună-credință în materia exclusivă a aspectelor ce vizează latura profesională a corpului magistraților, încălcând obligația de rezervă impusă atât de lege cât și de normele deontologice. Deși se invocă în rezoluția de clasare mai multe aspecte ce țin de jurisprudența CEDO, încercând astfel o argumentare pro causa a unei libertăți de exprimare asigurate în limitele art. 10 al Convenției, această libertate nu este acoperită de Convenție, demersul personal al judecătorului A.T. fiind unul profund nelegal.
Astfel, se impune, așa cum reține chiar jurisprudența CEDO în stabilirea existenței abaterilor disciplinare sesizate, aprecierea efectivă și aplicată a diferențelor dintre acțiunile oficiale și acțiunile particulare, dintre dreptul obiectiv și drepturile subiective, și dintre Constituție și normele de drept infraconstituțional. Or, în cauză, inspectorul judiciar era ținut să observe că „Scrisoarea” asumată de magistratul pârât este în esență un act discursiv public iar nu privat, mesajul acestuia reprezentând o exercitare în concret a puterii judecătorești, adresată explicit atât cetățenilor, cât mai ales altor organe și instituții ale statului, însă materializat nefericit spre dauna reputației ministrului de justiție.
Această concluzie, de act și fapt public, este întărită de chiar invocatul Ghid privind relația dintre sistemul judiciar din România și mass-media, fată de care inspectorul judiciar nu a aflat încălcări din partea judecătorului A.T., al cărui scop declarat este „asigurarea unei comunicări publice predictibile, coerente și unitare”.
Dacă actul social discursiv era unul cu caracter privat, al persoanei A.T., acesta putea reflecta opiniile personale ale acesteia, chiar fiind vorba de „colegi” procurori, angajând juridic doar persoana sus-numitei și nu organul jurisdicțional. În schimb, dacă actul discursiv este unul cu caracter public, ceea ce este cazul de față, punctul de vedere exprimat de judecătorul A.T. este atribuit implicit instituției publice ce o reprezintă.
Faptul că, un număr de magistrați, pe lângă judecătorul A.T., a înțeles să utilizeze funcția publică din cadrul puterii judecătorești ca veritabilă tribună în exercitarea declaratei libertăți de exprimare, înfrânge obligațiile legale impuse profesiei.
Manifestările publice ale magistraților, cu asumarea explicită a calităților și demnităților oficiale în care se află, nu este și nu trebuie să fie niciodată o chestiune la libera alegere a individului, ci trebuie să rămână strâns subordonată intereselor publice specifice, generale ale societății sau, așa cum a reținut, de această dată în mod corect, inspectorul judiciar: „justiția trebuie să rămână putere a statului”.
Referitor la interesul personal în promovarea prezentului demers judiciar contestatoarea a arătat următoarele:
„Interesul personal nu are nicio valență în exercitarea cu bună credință a puterii judecătorești, iar magistratului ce se simte încorsetat de obligațiile legale ce îi revin nu îi este permis să se ridice deasupra întregii societăți spre a dicta demiurgic drumul de urmat fiindu-i în schimb deschisă calea implicării în viața cetății, fără însă haina acestei nobile profesii.
Căci cine dorește să legifereze, candidează, la fel cum cine dorește să judece devine judecător!”
- Intimata Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare la data de 22.10.2018 prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.
În combaterea contestației, autoritatea publică intimată a susținut, în esență, că în cauză a fost respectat termenul de 45 de zile prevăzut de dispozițiile art. 45 alin. 3 din Legea nr. 317/2004, forma în vigoare la momentul sesizării, astfel încât, nu se poate reține o tergiversare a soluționării acesteia, cu scopul de a favoriza magistratul reclamant. De asemenea, s-a mai arătat că în urma modificărilor aduse Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, prin Legea nr. 24/2012 în conformitate cu art. 65, Inspecția Judiciară funcționează ca structură cu personalitate juridică în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii și acționează potrivit principiului independenței operaționale, îndeplinind, prin inspectori judiciari numiți în condițiile legii, atribuții de analiză, verificare și control în domeniile specifice de activitate. În această situație, nu poate fi vorba de o subordonare ierarhică a Inspecției Judiciare, inspectorii judiciari desfășurându-și activitatea în mod independent și imparțial, potrivit dispozițiilor art. 72 alin. 1 din același act normativ.
Mai mult decât atât, din fișa de repartizare a lucrării se poate observa că a fost constatată incompatibilitatea a doi inspectori judiciari, dosarul fiind repartizat apoi aleatoriu de directorul Direcției de inspecție judiciară pentru judecători, conform dispozițiilor din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară.
Referitor la săvârșirea de doamna judecător A.T. a abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a), b) și d) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, s-a arătat că prin sesizarea înregistrată la Inspecția Judiciară sub nr. 1920/IJ/910/DIJ/2018, petiționara M.I.L. a susținut că la data de 26 februarie 2018, pe web site-ul www.romaniacurata.ro, a apărut o scrisoare deschisă, semnată, după cele susținute de acest site, de mai mulți judecători, procurori sau auditori de justiție, printre care se numără și doamna judecător A.T., ce a fost ulterior preluată de toată mass-media solicitând expres sancționarea disciplinară a doamnei judecător pentru manifestări care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției, săvârșite în exercitarea sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu, încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilități și interdicții privind judecătorii și procurorii și desfășurarea de activități publice cu caracter politic sau manifestarea convingerilor politice în exercitarea atribuțiilor de serviciu.
Verificările prealabile determinate de sesizarea formulată de petiționară au fost efectuate de inspectorul judiciar desemnat în condițiile art. 11 alin. 3 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție judiciară de către Inspecția Judiciară, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1027/2012 publicat în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 802/29 noiembrie 2012.
Prin rezoluția emisă în data de 20 aprilie 2018, inspectorul judiciar desemnat pentru efectuarea verificărilor în dosarul nr. 1920/IJ/910/DIJ/2018 a dispus clasarea sesizării formulate de petiționară, în temeiul dispozițiilor art. 45 alin. 4 lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, în forma în vigoare la acea dată, nefiind constatate indicii ale săvârșirii unor fapte de natură să atragă răspunderea disciplinară a judecătorului reclamat, actul administrativ în litigiu fiind legal și temeinic ceea ce impune respingerea prezentei contestații.
La dosarul cauzei a fost depusă de autoritatea publică intimată întreaga documentație ce a stat la baza actului administrativ în litigiu.
- Intimata doamna judecător A.T. a formulat la rândul său întâmpinare, la data de 25.10.2018, prin care a solicitat respingerea contestației ca nefondată susținând, în esență, că doar o mică parte din argumentele reclamantei fac referire la abaterile disciplinare ce îi sunt imputate în sesizarea adresată Inspecției Judiciare, contestația de față reprezentând doar un pretext pentru reluarea pe larg a unor aserțiuni ce nu fac obiectul cauzei de față, reclamanta denaturând calea de atac reglementată de lege de la scopul procesual.
Pretinsa semnare a unui document denumit scrisoare constituie pentru reclamantă doar pretextul de a continua și amplifica activitatea susținută de denigrare desfășurată de aceasta în spațiile media și public în general, în condițiile în care astfel de documente denumite scrisori, poziții, declarații etc., emise de corpul magistraților au un caracter frecvent și nu au făcut niciodată obiectul unei cercetări disciplinare, nici prin conținutul lor și nici prin calitatea presupușilor semnatari.
În acest sens, fac trimitere și la argumentele expuse în rezoluția de clasare contestată, argumente referitoare la libertatea de exprimare.
- Contestatoarea a depus răspuns la cele două întâmpinări prin care a reluat susținerile din cererea introductivă de instanță și a solicitat admiterea contestației pentru argumentele de fapt și de drept prezentate pe larg în acțiune și în răspunsul la întâmpinări.
- Soluția și considerentele instanței;
Examinând actele și lucrările cauzei în raport de susținerile/apărările părților și prevederile legale incidente, Curtea reține legalitatea actului administrativ în litigiu motiv pentru care, va respinge ca neîntemeiată contestația formulată, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.
- Cu titlu preliminar, Curtea subliniază un aspect esențial, și anume acela că petenta nu a justificat/nu a motivat și nici nu a indicat/susținut existența unei vătămări într-un drept sau interes legitim în raport cu aspectele/faptele sesizate Inspecției judiciare cerințe care rezultă din conținutul prevederilor art.45 alin.(2) din Legea nr.317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora Inspecția Judiciară poate fi sesizată de orice persoană care justifică un interes, cerință care se completează cu prevederile art.1 și art.2 alin.(1) lit. a), o), p) și r) din Legea nr.554/2004, care condiționează calitatea de subiect care sesizează de existența unei vătămări a unui drept sau interes legitim.
Astfel, potrivit art. 45 alin. 2 din Legea nr. 317/2004, republicată, privind Consiliul Superior al Magistraturii forma în vigoare la momentul sesizării:
„În cazul în care Inspecția Judiciară este titulară a acțiunii disciplinare, aceasta se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată în scris și motivat de orice persoană interesată, inclusiv de Consiliul Superior al Magistraturii, în legătură cu abaterile disciplinare săvârșite de judecători și procurori.”
De asemenea, potrivit art. 10 alin. 1 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară, aprobat prin hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1027/2012:
„Inspecția Judiciară se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată de ministrul justiției, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, Consiliul Superior al Magistraturii, precum și de către orice persoană interesată, în legătură cu abaterile disciplinare săvârșite de judecători, procurori și magistrații asistenți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție.” Se observă că nici acest text regulamentar nu definește și nu cuprinde elemente suplimentare în legătură cu sensul noțiunii de „persoană interesată”.
În contextul în care nici dispoziția legală specială, nici cea regulamentară nu cuprinde definiția sau elemente din care să rezulte înțelesul sintagmei „orice persoană interesată”, aceasta urmează a fi supusă interpretării prin raportare la legea cadru în materia contenciosului administrativ, respectiv Legea nr.554/2004 cu modificările și completările ulterioare care condiționează calitatea de subiect de sezină de existența unei vătămări într-un drept al său ori într-un interes legitim suferit de persoana pretins vătămată.
La art. 2 alin. 1 din lege, sunt definite noțiunile specifice dreptului administrativ, dintre care Curtea reține ca având incidență în cauză următoarele:
lit. a) persoană vătămată – „orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri; în sensul prezentei legi, sunt asimilate persoanei vătămate și grupul de persoane fizice, fără personalitate juridică, titular al unor drepturi subiective sau interese legitime private, precum și organismele sociale care invocă vătămarea prin actul administrativ atacat fie a unui interes legitim public, fie a drepturilor și intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate”;
lit. o) drept vătămat – „orice drept prevăzut de Constituție, de lege sau de alt act normativ, căruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ”;
lit. p) interes legitim privat – „posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil, prefigurat”;
lit. r) interes legitim public – „interesul care vizează ordinea de drept și democrația constituțională, garantarea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenței autorităților publice;
Prin raportare la aceste dispoziții legale, Curtea nu poate primi susținerea reclamantei, în sensul că „interesul personal nu are nici o valență în exercitarea cu bună credință a puterii judecătorești”, întrucât legiuitorul a prevăzut expres că persoanele pretins vătămate pot invoca apărarea unui interes legitim public numai în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat.
Or, în cauză, contestatoarea nu a invocat și nici nu a probat care este dreptul subiectiv recunoscut de lege sau interesul legitim privat încălcat pentru a se da curs verificărilor acesteia din sesizarea adresată Inspecției Judiciare.
Cum în cauză, sesizarea nu a fost respinsă de Inspecția Judiciară ca lipsită de interes, ci a fost examinată pe fond de autoritatea administrativă intimată, în mod similar va proceda și instanța de față.
- Curtea mai precizează că va analiza susținerile/criticile din prezenta contestație doar în raport de faptele sesizate Inspecției Judiciare și soluționate prin Rezoluția în litigiu, iar nu și cele ce privesc alte sesizări ce au format obiectul altor dosare aflate pe rolul Inspecției sau al instanței de contencios administrativ. De asemenea, analiza Curții nu va cuprinde referiri la fapte/evenimente/persoane ce exced obiectului litigiului de față din perspectiva situației de fapt cu care a fost învestită și a dispozițiilor legale incidente.
- Pe fondul contestației Curtea reține următoarele:
Aspectele reținute prin Rezoluția în litigiu;
Din actele cauzei, rezultă că prin sesizarea adresată autorității publice intimate în data de 13.03.2018, în baza căreia a fost format Dosarul nr.1920/IJ/910/DIJ/2018, petenta M.I.L. a solicitat sancționarea disciplinară a doamnei judecător A.T., din cadrul Curții de Apel București, pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a), b) și d) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, susținând, în esență, că la data de 26.02.2018, pe web site-ul www.romaniacurata.ro, a apărut o scrisoare deschisă, semnată, după cele susținute de acest site de mai mulți judecători, procurori sau auditori de justiție, printre care se numără și doamna judecător A.T., scrisoare ce a fost ulterior preluată de toată mass-media.
Potrivit Rezoluției de clasare nr.1920/IJ/910/DIJ/2018 din data de 20.04.2018, dispusă de Inspecția Judiciară, verificările prealabile au fost efectuate în condițiile art.45 alin.(3) din Legea nr.317/2004, republicată, în termen de 45 de zile.
La punctul 4 al Rezoluției a fost consemnată următoarea situația de fapt rezultată din verificările prealabile:
„Verificările efectuate, în limitele de competentă prevăzute de dispozițiile art. 46 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată, cu privire la activitatea judecătorilor, au reliefat următoarea situație de fapt:
La data de 26.02.2018, pe web site-ul www.romaniacurata.ro. a apărut o scrisoare deschisă, semnată, de mai mulți judecători, procurori și auditori de justiție, printre care se numără și doamna judecător A.T., ce a fost ulterior preluată de toată mass-media.
Conținutul scrisorii este următorul:
„Subsemnații, judecători și procurori, magistrați asistenți și auditori de justiție,
Având în vedere dezbaterile publice recente, care pun în grav pericol independența justiției și parcursul Statului Român în cadrul Uniunii Europene, înțelegem să exprimăm următorul mesaj:
Un sistem judiciar independent și eficient reprezintă fundamentul statului de drept. Independența justiției cuprinde două componente, respectiv componenta instituțională (care nu se referă exclusiv la judecători, ci acoperă sistemul judiciar în întregime), cât și componenta individuală – independența judecătorului.
Ministerul Public a fost instituit, prin art.131 și 132 din Constituția României, ca o magistratură componentă a autorității judecătorești, având rolul de a reprezenta în activitatea judiciară interesele generale ale societății și de a apăra ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor. Ținând seama de diferențele specifice, judecătorii, la fel ca procurorii, acționează în interes comun, în numele societății și al cetățenilor ce își doresc garantate, sub toate aspectele, drepturile și libertățile fundamentale. Așadar, independența Ministerului Public constituie un corolar indispensabil al independenței sistemului judiciar. Rolul procurorului în statul de drept poate fi asigurat în mod optim doar dacă acesta este independent în adoptarea deciziilor, atât față de executiv, cât și față de legislativ.
Toți procurorii și judecătorii, inclusiv cei care soluționează infracțiuni de corupție, trebuie să se bucure de independența și autonomia necesare pentru îndeplinirea funcțiilor lor și să nu fie supuși unor influențe incompatibile. Acestea se aplică și mecanismelor disciplinare, iar judecătorii și procurorii trebuie să îndeplinească cele mai înalte standarde de integritate.
Fenomenul corupției reprezintă o amenințare serioasă pentru dezvoltare și stabilitate, are consecințe negative la toate nivelurile de guvernare și subminează încrederea publică în democrație. Comisia Europeană a precizat repetat și clar că slăbirea sau diminuarea domeniului de aplicare al infracțiunilor de corupție sau provocările majore la adresa independenței și eficacității Direcției Naționale Anticorupție ar constitui un pas înapoi cât privește parcursul Statului Român în cadrul Uniunii Europene: „În general, o evaluare pozitivă a progreselor realizate (…) se bazează pe o Direcție Națională Anticorupție independentă, care să fie în măsură să își desfășoare activitățile cu toate instrumentele pe care le are la dispoziție și să continue să înregistreze rezultate.
În rapoartele anterioare, faptul că Direcția Națională Anticorupție a continuat să înregistreze rezultate în ciuda faptului că s-a confruntat cu o presiune puternică a fost menționat drept un semn de sustenabilitate. (…) în cazul apariției unor presiuni cu efecte negative asupra luptei împotriva corupției, Comisia s-ar putea vedea obligată să reevalueze această concluzie. „
În momentul actual, exprimărilor incoerente ale factorilor politici, într-o țară măcinată de o corupție endemică, li se adaugă numeroase acțiuni de manipulare a opiniei publice și atacuri fără precedent la adresa a numeroși judecători și procurori care instrumentează inclusiv cauze de mare corupție, dar și a celor mai importante instituții ale statului, cu rol de apărare și siguranță publică, cu precădere Direcția Națională Anticorupție.
Mai mult, însuși Ministrul Justiției își permite să atace public pe toți procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, speculând faptul că aceștia administrează probe cu încălcarea legii, respectiv că procurorul șef își exprimă public, în presa occidentală, îndoielile cu privire la evoluția statului de drept în România, ignorând flagrant faptul că libertatea de exprimare în legătură cu buna funcționare a justiției, chestiune de interes public, este protejată de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, iar ”efectul descurajator joacă în detrimentul societății în ansamblul său.” (CEDO, cauza Baka c. Ungariei).
De asemenea, Ministrul Justiției nesocotește faptul că, pe rolul Inspecției Judiciare, Consiliului Superior al Magistraturii ori, după caz, Înaltei Curți de Casație și Justiție există proceduri în derulare, inducând în opinia publică un sentiment de neîncredere în judecătorii, respectiv procurorii ce fac parte din aceste autorități. Magistrații nu se feresc de criticile aduse cu bună-credință.
Reputația profesională constituie însă o valoare fundamentală în exercitarea funcției de magistrat și reprezintă percepția creată în conștiința colectivă asupra modului în care sunt exercitate responsabilitățile profesionale. Atunci când, din anumite motive, funcția si rolul puterii judecătorești sunt diminuate, statul pierde calitatea de stat de drept, cu toate consecințele ce decurg.
Inducerea, în mod indirect și fără suportul unor soluții judiciare definitive în acest sens, a ideii unei funcționări anormale și incorecte a sistemului judiciar, pe componenta de exercitare a atribuțiilor de serviciu ce le revin atât judecătorilor, cât și procurorilor, parte a mecanismului justiției, în sensul că se instrumentează dosare penale cu persoane care ocupă funcții importante în stat pentru afirmarea profesională și nu pe baza probelor aflate la dosar, are drept consecință majoră alterarea, înainte de toate, a încrederii opiniei publice în competența, corectitudinea și probitatea pe care, în mod legitim, orice persoană care încredințează magistraților apărarea drepturilor sale le așteaptă. Modalitatea de exprimare creează un dubiu greu de înlăturat cu privire la independența magistraților, cu consecința afectării imaginii sistemului de justiție.
Consiliul Superior al Magistraturii este singura autoritate statală care gestionează cariera magistraților și are obligația constituțională de a apăra independența acestora, interesul de a proteja reputația și de a asigura autoritatea magistraților fiind superior aceluia de a permite o discuție liberă asupra imparțialității acestora, chiar purtată de un ministru al justiției.
Rapoartele MCV subliniază constant faptul că ar trebui să se întreprindă măsuri suplimentare pentru a furniza un sprijin adecvat magistraților împotriva cărora sunt îndreptate critici ce subminează independența justiției, nicidecum recomandarea că ar fi necesare asalturi ale Ministrului Justiției (între altele, membru de drept al Consiliului Superior al Magistraturii, garantul constituțional al independenței justiției) asupra judecătorilor și procurorilor din România, cu precădere a colegilor din Direcția Națională Anticorupție, subrogându-se autorităților judiciare cu atribuții constituționale în materie”.
În punctul de vedere exprimat la solicitarea inspectorului judiciar, doamna judecător A.T. a susținut că „această sesizare este a doua formulată, în intervalul ultimelor luni, de către petentă, doamna M.I.L. având calitatea de inculpată în dosarul nr. 3203/2/2015, pe care l-am soluționat în calitate de președinte al Completului C2 Fond, prin sentința penală nr. 30/F/14.02.2018, sentință prin care s-a dispus, între altele, și soluția de condamnare a inculpatei M.I.L..
Înțeleg că petenta nu a pus la dispoziție un înscris, semnat personal de subsemnata, prin care mi-aș fi exprimat adeziunea la textul intitulat „scrisoare”, detaliat de aceasta în conținutul sesizării.
În ipoteza în care s-ar trece peste acest aspect, din conținutul motivării se poate observa că motivele invocate de petentă nu au o legătură directă cu conținutul menționatei scrisori, detaliate în sesizare, reprezentând în schimb aprecieri personale, cu caracter subiectiv, ale dânsei”.
În urma verificărilor administrative prealabile și a argumentelor prezentate la pct.5 al Rezoluției, în baza art.45 alin.(4) lit.b) din Legea nr.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, forma în vigoare la data emiterii, inspectorul judiciar desemnat pentru efectuarea verificărilor a dispus clasarea sesizării reținând că în urma verificărilor prealabile nu se conturează indiciile săvârșirii vreuneia dintre abaterile disciplinare de către judecătorul vizat.
Curtea constată că actul administrativ contestat este legal, susținerile formulate în cauză sunt neîntemeiate, contestația urmând să fie respinsă ca atare.
Referitor la criticile privind aspectele de formă/de procedură ale actului și procedurii verificării vizând data înregistrării, modalitatea de repartizare a sesizării, termenul de soluționare a sesizări și de comunicare a rezoluției de clasare, avizarea rezoluției, etc., care în opinia petentei ar atrage nulitatea/anularea actului administrativ în litigiu, Curtea le va respinge ca neîntemeiate pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare;
Din actele cauzei rezultă că sesizarea disciplinară adresată Inspecției de petentă a fost înregistrată la data de 28.02.2018 (fila 42 dosar), fiind înregistrată la Direcția Judiciară a Inspecției în data de 13.03.2018 (fila 40 dosar), iar din fișa de repartizare la pct. I rezultă că au fost constatate două incompatibilități, sesizarea fiindu-i repartizată, de directorul direcției, inspectorului judiciar P.L. care a emis rezoluția la data de 20.04.2018.
De asemenea, din Rezoluția transmisă instanței împreună cu dosarul administrativ, rezultă că aceasta a fost vizată în data de 14.05.2018, atât de directorul Direcției Juridice de Inspecție Judiciară pentru judecători, cât și de inspectorul șef (fila 85 dosar), rezoluția fiind comunicată petentei la data de 07.06 2018 și recomunicată în data de 17.07.2018 (filele 87 și 88 dosar).
Or, potrivit art. 11 alin. (1), (2), (3) și (4) din Hotărârii nr. 1027/2012 pentru aprobarea Regulamentului privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de Inspecția Judiciară forma în vigoare la data sesizării:
”(1) După înregistrare, în raport cu calitatea persoanei vizate, sesizările se repartizează de inspectorul-șef spre soluționare uneia dintre cele două direcții de inspecție judiciară.
(2) În cazul în care sesizarea privește atât un judecător/magistrat-asistent de la Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și un procuror, lucrarea se înregistrează distinct la ambele direcții de inspecție.
(3) Prin repartizare aleatorie, șefii direcțiilor de inspecție desemnează inspectorul judiciar sau, în cauzele complexe, echipa de inspectori judiciari care urmează să efectueze verificările și stabilesc termenul de soluționare a lucrărilor.
(4) Termenul de 45 de zile prevăzut de art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, poate fi prelungit cu încă 45 de zile, la solicitarea motivată a inspectorului judiciar sau a echipei de inspectori judiciari, în funcție de complexitatea sesizării, de volumul de lucru al inspectorului/echipei de inspectori desemnați sau de existența altor motive întemeiate.”
Deci, cu alte cuvinte, în raport de aceste dispoziții, rezultă că sesizarea înregistrată inițial la Inspecția judiciară urmează să fie repartizată, în raport de calitatea persoanelor vizate (judecător, procuror, magistrat asistent) la una dintre secțiile pentru judecători respectiv pentru procurori, iar ulterior unuia sau unei echipe de inspectori în vederea efectuării verificărilor.
Așadar, față de aceste dispoziții legale, în mod firesc sesizarea petentei a fost inițial înregistrată la data de 28.02.2018 la Inspecția Judiciară, pentru ca apoi, în funcție de calitatea persoanei vizate de sesizare să fie repartizată Direcției pentru judecători în data de 13.03.2018, termenul de 45 de zile de soluționare fiind respectat de inspectorul desemnat în condițiile în care rezoluția a fost emisă în data de 20.04.2018.
De asemenea, după cum s-a arătat mai sus, rezoluția a fost avizată atât de directorul direcției judiciare, cât și de inspectorul șef, așa încât, criticile contestatoarei cu privire la nulitatea actului, formulate în cadrul răspunsului la întâmpinare nu pot fi primite ca valide.
Totodată, Curtea reține că, potrivit prevederilor legale și regulamentare este obligatorie comunicarea rezoluției persoanei care a formulat sesizarea, precum și celei verificate, nefiind prevăzut însă un termen imperativ pentru comunicare care să atragă anularea actului, pentru că în materia contenciosului administrativ doar o prevedere expresă poate să atragă o astfel de consecință. Nerespectarea termenului poate fi examinată doar din perspectiva producerii unei vătămări, ceea ce nu s-a invocat în cauza de față.
În fine, cu privire la criticile contestatoarei referitoare la „conturarea unor elemente și indicii privind soluționarea favorabilă a sesizării” față de împrejurarea că magistratul a fost detașat în cadrul aparatului de lucru al CSM, Curtea le apreciază ca fiind simple alegații în raport de prevederile art. 2 alin. (1) și (2) din Regulament, potrivit cărora Inspecția Judiciară funcționează ca structură autonomă în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii și acționează potrivit principiului independenței operaționale.
Referitor la criticile contestatoarei cu privire la rezultatul verificărilor faptelor sesizate (în raport de care s-a constatat că nu au fost identificate indicii care să atragă declanșarea procedurii disciplinare), Curtea, de asemenea, le va respinge ca lipsite de temei legal.
Din actele cauzei a rezultat că petenta a solicitat Inspecției Judiciare efectuarea verificărilor în raport de abaterile disciplinare prevăzute de art.99 lit. a), b) și d) din Legea nr. 303/2004, forma în vigoare la acea dată, dispoziții care au următorul conținut:
„a) manifestările care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției, săvârșite în exercitarea sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu;
- b) încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilități și interdicții privind judecătorii și procurorii;
- d) desfășurarea de activități publice cu caracter politic sau manifestarea convingerilor politice în exercitarea atribuțiilor de serviciu.”
Fapta în raport de care s-a solicitat efectuarea verificărilor a constat în aceea că, la data de 26.02.2018, pe web site-ul www.romaniacurata.ro, a fost publicată o scrisoare deschisă, semnată de un număr de 1024 de judecători, procurori, magistrați asistenți și auditori de justiție, printre care se află și doamna judecător A.T.. În respectiva scrisoare deschisă s-a apreciat că dezbaterile publice de la acea dată pun în grav pericol independența justiției și parcursul Statului Român în cadrul Uniunii Europene: „Un sistem judiciar independent și eficient reprezintă fundamentul statului de drept. Independența justiției cuprinde două componente, respectiv componenta instituțională (care nu se referă exclusiv la judecători, ci acoperă sistemul judiciar în întregime), cât și componenta individuală – independența judecătorului”.
Textul integral al scrisorii a fost redat în cuprinsul prezentei sentințe la pct. 2.3 neimpunându-se reluarea acestuia.
În același context, președintele Consiliului Superior al Magistraturii de la acea dată a exprimat următoarea opinie:
„Magistrații sunt parte a societății care, dincolo de statut, atunci când au nemulțumiri și atenționează asupra unor iminente și majore disfuncții de sistem, prin inițierea unor reglementări, trebuie să le facă cunoscute prin modalități care să nu afecteze profesia, prestigiul, interesele pentru care se înfăptuiește justiția. Justiția trebuie să rămână putere a statului, a oamenilor drepți, pentru noi toți.
Așa cum s-a anunțat public, există posibilitatea ca în cursul zilei de azi să se desfășoare manifestări ale magistraților din anumite instanțe și parchete a căror amploare și durată, la acest moment, nu pot fi estimate. Cert este că magistraților nu trebuie să li se dea motive de a se exprima prin recurgerea la astfel de manifestări, mai ales atunci când reacția poate fi justificată de un potențial dezechilibru în înfăptuirea actului de justiție.”
De asemenea, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a emis un comunicat public, prin care a atras atenția asupra procedurii inedite de desistare și a solicitat persoanelor cu putere de decizie să restituie Ministerului Justiției proiectul pentru a se parcurge procedura de legiferare prevăzută de lege, atunci când Guvernul își asumă inițiativa legislativă.
Față de situația de fapt necontestată în cauză, instanța împărtășește punctul de vedere al Inspecției Judiciare potrivit căruia, în jurisprudența CEDO s-a statuat, în mod specific, cu privire la protecția dreptului la liberă exprimare a magistraților atunci când pun în discuție publică modul în care funcționează sistemul judiciar (hotărârea Kudeshkina c. Rusiei).
De asemenea, instanța are în vedere și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție care, prin Decizia nr. 54/2018, raportându-se la cauza Baka c. Ungariei a reținut că, în ceea ce privește nivelul protecției, art. 10 par.2 din Convenție nu lasă loc restrângerilor în privința libertății de exprimare în domeniul discursului politic sau al chestiunilor de interes general. În consecință, un nivel ridicat de protecție a libertății de exprimare, care este asociat cu o marjă de apreciere restrânsă a autorităților va fi, în mod normal, acordat în cazul în care afirmațiile au legătură cu un subiect general de interes, ceea ce este, în special, cazul comentariilor privind funcționarea sistemului judiciar.
În continuare, în adoptarea prezentei soluții, instanța are în vedere cauza Baka c. Ungariei în care, prin cererea nr. 20261/12 îndreptată împotriva Ungariei, domnul András Baka („reclamantul”) a sesizat Curtea în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin care s-a plâns, printre altele (…) că a fost eliberat din funcție pentru că, în calitatea sa de președinte al Curții Supreme, a luat public poziție sau și-a exprimat opinia cu privire la diverse aspecte ale reformelor legislative care vizau instanțele. Acesta a invocat art. 6 § 1 și art. 10 din Convenție.
Prin decizia menționată, Curtea Europeană reținut următoarele:
- În paralel, Curtea a subliniat, de asemenea, în cauzele care vizau judecători care se aflau într-o situație comparabilă cu cea a reclamantului în speță, că, având în vedere, în special, importanța crescută atașată separării puterilor și necesității de a păstra independența justiției, trebuie să examineze cu atenție orice ingerință în ceea ce privește libertatea de exprimare a unui judecător aflat într-o astfel de situație [Harabin; a se vedea, de asemenea, Wille, pct. 64]. În plus, aspectele legate de funcționarea justiției sunt de interes general; or, dezbaterile privind chestiuni de interes public se bucură în general de un nivel ridicat de protecție, în temeiul art. 10 (Kudeshkina, citată anterior, pct. 86, și Morice, citată anterior, pct. 128). Chiar dacă o chestiune care suscită o dezbatere are implicații politice, acest simplu fapt nu este suficient în sine pentru a împiedica un judecător să dea o declarație cu privire la respectivul subiect (Wille, pct. 67). Într-o societate democratică, chestiunile legate de separarea puterilor se pot referi la subiecte foarte importante despre care publicul are interesul legitim de a fi informat și care țin de dezbaterea politică (Guja, citată anterior, pct. 88).
- În contextul art. 10 din Convenție, Curtea trebuie să examineze declarațiile în cauză ținând seama de circumstanțe și de întregul context al cauzei (a se vedea, mutatis mutandis, Morice, pct. 162). Curtea trebuie să examineze ingerința contestată în lumina cauzei în ansamblul său (Wille, pct. 63, și Albayrak, pct. 40), acordând o importanță deosebită funcției ocupate de reclamant, declarațiilor sale și circumstanțelor în care au fost făcute.
- În sfârșit, Curtea amintește că teama de pronunțare a unei sancțiuni are un „efect disuasiv” asupra exercitării dreptului la libertatea de exprimare, în special în ceea ce-i privește pe alți judecători care ar dori să participe la dezbaterea publică privind aspecte legate de administrarea justiției și a sistemului judiciar (Kudeshkina, pct. 99-100). Acest efect, care afectează societatea în ansamblul său, este, de asemenea, un factor de luat în considerare în evaluarea proporționalității sancțiunii sau măsurii represive impuse (Kudeshkina, pct. 99).
- Curtea reamintește că a concluzionat (supra, pct. 151) că ingerința contestată era rezultatul opiniilor și criticilor pe care reclamantul le-a exprimat public în exercitarea dreptului său la libertatea de exprimare. În acest sens, observă că și-a exprimat opinia cu privire la reformele legislative cu titlu profesional, în calitatea sa de președinte al Curții Supreme și al Consiliului Național al Justiției. Reclamantul nu avea doar dreptul, ci și datoria, în calitate de președinte al acestui consiliu, să exprime o opinie în privința reformelor legislative care vizau instanțele, după ce a colectat și a sintetizat opiniile instanțelor inferioare (supra, pct. 44). Reclamantul s-a folosit, de asemenea, de puterea care îi permitea să sesizeze Curtea Constituțională cu o cerere de control al anumitor legi, precum și posibilitatea de se adresa direct Parlamentului, și a făcut acest lucru de două ori, în conformitate cu Regulamentul Parlamentului (supra, pct. 46). Curtea acordă o importanță deosebită, astfel, funcției deținute de reclamant, al cărui rol și obligație constau în special în a aviza reformele legislative care ar fi putut afecta instanțele și independența justiției. În această privință, Curtea face trimitere la documentele Consiliului Europei, care recunosc că judecătorii sunt cei care trebuie să promoveze și să păstreze independența judiciară (pct. 3 din Magna Carta a judecătorilor, citată supra, pct. 81) și că se impune să fie consultați și implicați judecătorii și instanțele de judecată, în momentul elaborării de dispoziții legislative în ceea ce privește statutul acestora și, mai general, în ceea ce privește funcționarea justiției [a se vedea pct. 34 din Avizul nr. 3 (2002) al CCJE, supra, pct. 80, și pct. 9 din Magna Carta a judecătorilor, supra, pct. 81].
- În această privință, Curtea nu este convinsă de argumentul Guvernului care constă în a afirma că funcțiile reclamantului la președinția Curții Supreme erau mai mult de natură administrativă decât judiciară, că încetarea mandatului său „trebuie să fie examinată în lumina normelor care reglementează dezînvestirea persoanelor numite în cadrul unui proces politic și nu a celor care reglementează revocarea judecătorilor” și că, în acest caz, autoritățile puteau lua în mod legitim în considerare opinia reclamantului privind reforma instanțelor.
- Prezenta speță se deosebește, de asemenea, de alte cauze în care erau puse în discuție încrederea publică în justiție și necesitatea de a proteja această încredere împotriva unor atacuri distructive (Di Giovanni, pct. 81, și Kudeshkina, pct. 86). Guvernul a invocat necesitatea de a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești, însă opiniile și declarațiile exprimate public de reclamant nu conțineau atacuri împotriva altor membri ai sistemului judiciar (a se compara cu Di Giovanni și Poyraz); acestea nu implicau critici aduse tratamentului judiciar al unei cauze aflate în curs (Kudeshkina, pct,. 94).
- Dimpotrivă, reclamantul și-a exprimat opinia și criticile cu privire la reformele constituționale și legislative care vizau instanțele, cu privire la aspecte legate de funcționarea și reformarea sistemului judiciar, independența și inamovibilitatea judecătorilor și reducerea vârstei la care erau obligați să se pensioneze, toate aspecte care țin de interesul general (a se vedea, mutatis mutandis, Kudeshkina, pct. 86 și 94). Declarațiile sale nu au depășit domeniul simplei critici strict profesionale. În consecință, Curtea consideră că poziția și declarațiile reclamantului țineau în mod vădit de o dezbatere cu privire la chestiuni de interes general. Rezultă că libertatea de exprimare a reclamantului trebuia să beneficieze de un nivel ridicat de protecție și că orice ingerință în exercitarea acestei libertăți ar fi trebuit să facă obiectul unui control strict, coroborat cu o marjă de apreciere restrânsă a autorităților statului pârât.
- În plus, deși reclamantul și-a păstrat funcțiile de judecător și de președinte al unei camere civile a noii Kúria, el a fost dezînvestit din mandatul de președinte al Curții Supreme cu 3 ani și jumătate înainte de data expirării mandatului în temeiul legislației în vigoare la momentul în care fusese ales. Această situație este greu de conciliat cu atenția deosebită care trebuie acordată naturii funcției judiciare, ramură independentă a puterii statului, precum și principiului inamovibilității judecătorilor, principiu care constituie – atât în temeiul jurisprudenței Curții, cât și al documentelor internaționale și al documentelor Consiliului Europei – un element crucial pentru menținerea independenței justiției (a se vedea principiile privind inamovibilitatea judecătorilor care rezultă din jurisprudența Curții privind art. 6 § 1 – hotărârile Fruni c. Slovaciei, nr. 8014/07, pct. 145, 21 iunie 2011, și Henryk Urban și Ryszard Urban c. Poloniei, nr. 23614/08, pct. 53, 30 noiembrie 2010 –, documentele internaționale și documentele Consiliului Europei – supra, pct. 72-79 și pct. 81 – și, mutatis mutandis, hotărârea Comisia Europeană împotriva Ungariei a Curții de justiție a Uniunii Europene – 8 aprilie 2014, citată supra, pct. 70 de mai sus – care se referea la încetarea înainte de termen a mandatului fostului comisar pentru protecția datelor). În acest context, pare că, în mod contrar față de ceea ce susține Guvernul, dezînvestirea reclamantului de mandatul său de președinte al Curții Supreme a deservit, și nu a servit obiectivului de a proteja independența justiției.
- În plus, încetarea înainte de termen a mandatului reclamantului a avut fără îndoială un „efect disuasiv”, în sensul că nu l-a descurajat doar pe reclamant, ci și pe alți judecători și președinți de instanță de a la participa, în continuare, la dezbaterea publică privind reformele legislative care vizau instanțele și, mai general, privind aspecte legate de independența justiției.
- În sfârșit, trebuie să țină seama în mod corespunzător de aspectul procedural al art. 10 (a se vedea jurisprudența citată supra, pct. 161). Având în vedere considerațiile care au condus-o la concluzia că s-a produs o încălcare a art. 6 par.1 din Convenție, Curtea consideră că restricțiile contestate în ceea ce privește exercitarea de către reclamant a dreptului la libertatea de exprimare, protejat de art. 10 din Convenție, nu au fost însoțite de garanții eficiente și adecvate împotriva abuzurilor.
- Pe scurt, chiar presupunând că motivele invocate de statul pârât ar fi fost pertinente, Curtea consideră că, în pofida marjei de apreciere acordate autorităților naționale, acestea nu pot fi considerate suficiente pentru a demonstra că ingerința denunțată era „necesară într-o societate democratică”.
- Prin urmare, a fost încălcat art. 10 din Convenție.”
Așadar, față de situația de fapt concretă mai sus expusă, față de jurisprudența CEDO dar și a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materie disciplinară, dar și față de luările de poziție ale reprezentanților garanților independenței justiției prin persoana președintelui Consiliului Superior al Magistraturii, dar și a președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, în esență, au exprimat aceeași opinie precum semnatarul /semnatarii scrisorii, în nici un caz nu pot fi identificate elementele constitutive ale faptelor de abatere disciplinară față de magistratul în cauză (doamna judecător ce a făcut obiectul verificării).
Referitor la cauza Baka c. Ungariei, față de care contestatoarea a arătat că nu este incidentă litigiului de față, întrucât chestiunile vizate de acea cauză țineau exclusiv de organizarea și funcționarea instanțelor, drepturile salariale și statutul profesional, Curtea arată că, dimpotrivă, după cum rezultă din obiectul sesizării, chestiunile vizate și soluționate de instanța europeană sunt perfect aplicabile litigiului de față, așa cum cu ușurință se poate vedea din paragrafele mai sus prezentate.
Referitor la cauza Vasilescu c. României (53/1997/837/1043) invocată de contestatoare, Curtea reține că aceasta nu este incidentă în cauză, întrucât a vizat protecția drepturilor recunoscute de art.6 din Convenția Drepturilor Omului și art.1 din Protocolul 1.
În concluzie, în raport cu circumstanțele de fapt și de drept, expuse anterior, Curtea apreciază că nu se impune anularea rezoluției, contestația urmând să fie respinsă ca atare.
Sursa: http://www.rolii.ro/hotarari/5d0991e9e49009e81d000073
No related posts.