Priorităţi actuale ale sistemului judiciar

PRIORITĂŢI ACTUALE ALE SISTEMULUI JUDICIAR

ÎN CONTEXTUL STRATEGIEI DE REFORMĂ

  

judecător Ciprian Coadă,

vicepreşedinte Tribunalul Constanţa

  

 

The rule of law is based upon the judiciary as a central element of the social stability, the consequence being that the equilibrium between the social structures and the bodies of the judiciary is essential.

The judiciary systems have to adapt to the social dynamics, which tends to be more and more complex nowadays, the judiciary as a public service being confronted with an ever growing  pressure as a consequence of the continuous accrual of the caseload, the permanent increasing in variety of issues dealt in cases and of the need to answer promtly to the current challenges.

 

1. Consideraţii preliminare

Accelerarea procesului de integrare europeană şi necesitatea elaborării unei strategii unitare de reformă a justiţiei a condus la adoptarea H.G. nr. 1052/2003, privind aplicarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar, act normativ ce a fost urmat de H.G. nr. 232/2005, privind actualizarea Strategiei de reformă  pentru perioada 2005-2007, scopul principal constituindu-l consolidarea independenţei justiţiei şi statutului magistratului, precum şi sporirea eficienţei actului de justiţie.

Strategia de reformă a sistemului judiciar corespunzătoare perioadei 2003 – 2007 a fost orientată către mai multe direcţii de acţiune, cele mai importante fiind garantarea independenţei efective a sistemului judiciar, îmbunătăţirea calităţii actului de justiţie, sporirea eficienţei şi responsabilizării sistemului judiciar, eficientizarea justiţiei pentru minori, consolidarea mediului de afaceri, consolidarea cadrului instituţional şi legislativ în domeniul cooperării judiciare internaţionale si combaterea corupţiei din sistemul judiciar.

Importanţa măsurilor de reformă necesare îndeplinirii obiectivelor enumerate a fost accentuată de existenţa clauzei de salvgardare din Tratatul de Aderare a României la Uniunea Europeană, potrivit căreia data aderării putea fi amânată, dacă în urma monitorizării s-ar fi constatat că stadiul implementării acquis-ului comunitar demonstra pregătirea insuficientă a tarii noastre pentru a deveni membra a Uniunii.

De accea, cu ocazia aderării României la Uniunea Europeană, prin Decizia nr.2006/928/CE a Comisiei Europene, a fost instituit un Mecanism de Cooperare şi Verificare, pentru a sprijini România în vederea remedierii deficienţei în domeniul sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei, precum şi pentru a monitoriza progresele realizate în aceste domenii.

În acest context, pachetul de legi privind reforma justiţiei, adoptat în anul 2004, a reprezentat o evoluţie pentru societatea românească, statutul magistratului român fiind aliniat standardelor internaţionale în materie şi în special celor europene.

Din păcate, la doar un an de la adoptare, aceste acte normative au fost modificate în sens involutiv prin Legea nr. 247/2005 – act normativ promovat în Parlament prin asumarea răspunderii Guvernului, fără beneficiul dezbaterii parlamentare – având în vedere readucerea magistratului procuror sub influenţa ministrului justiţiei şi introducerii unor dispoziţii discriminatorii, neconstituţionale şi neeuropene, care, alături de alţi factori perturbatori, au făcut ca sistemul judiciar să sufere la capitolul credibilitate^[1].

Fără a nega o serie de progrese structurale înregistrate, analizele din ultimii ani şi barometrele de opinie evidenţiază faptul că modificările instituţionale şi procedurale iniţiate nu au fost susţinute printr-un consens politic neechivoc pentru eradicarea corupţiei la nivel înalt, iar performanţa sistemului judiciar este alterată de aplicarea inegală a legii, excesul de reglementare, lipsa unei strategii pe domenii şi subdomenii de activitate, lipsa personalului, logistica inadecvată,  influenţa unor instituţii statale sau grupuri de interese, prestaţia participanţilor la actul de justitie şi abuzul de putere din chiar partea magistraţilor.

O posibilă cauză a acestui eşec este legată de lipsa unei evaluări a sistemului judiciar, din perspectiva mecanismelor funcţionale şi criteriilor de aderare la Uniunea Europeană, o asemenea evaluare fiind desconsiderată în raport cu evaluarea profesională a magistraţilor, care s-a bucurat de o atenţie constantă.

Indiscutabil, lipsa unei culturi organizaţionale, ca şi absenţa unor dispoziţii exprese în legile ce au avut ca scop reformarea sistemului judiciar, ulterior aderării, au făcut ca o astfel de evaluare să nu fie considerată o prioritate, mai ales  că la nivelul statelor cu tradiţie democratică, excepţie făcând SUA şi Suedia, demersul este de dată relativ recentă.

Cu toate acestea, datele ce rezultă din Barometrul sistemului judiciar românesc 2008 relevă faptul că o asemenea evaluare este mai mult decât necesară, instabilitatea şi incoerenţa măsurilor legislative nefiind apreciate drept cauze principale ale eşecului reformei, de unde putem deduce că celelalte cauze privesc şi deficienţe datorate modului de funcţionare a justitiei sau prestaţiei celorlalţi actori implicaţi în procesul de reformă.

Conştienţi fiind că realizarea şi întreţinerea oricărui sistem judiciar performant constituie o activitate de durată, ne propunem ca prin intermediul acestui studiu să aducem în dezbatere acele aspecte care ar putea constitui obiect al unor amendamente legislative sau al strategiilor de reformă viitoare, necesare îmbunătăţirii situaţiei actuale.

2. Politica de resurse umane

Numărul magistraţilor şi grefierilor care activează în cadrul instanţelor şi parchetelor este esenţial în măsurarea performanţelor unei proceduri judiciare, întrucât încadrarea instituţiei cu un număr suficient de angajaţi va spori şansele ca cererile adresate să fie rezolvate într-un termen rezonabil, cu respectarea exigenţelor procedurale.

Nerespectarea unor parametri optimi în domeniul resurselor umane duce la creşterea volumului de muncă, scăderea randamentului angajaţilor, creşterea stocului de dosare rămase nerezolvate din anii precedenţi şi prelungirea duratei de soluţionare a cauzelor, încălcându-se dreptul persoanei la un proces echitabil.

Deşi asumată ca obiectiv în cadrul planurilor de acţiune internă şi inclusă în Mecanismul de Cooperare şi Verificare, dezvoltarea unei politici de resurse umane a rămas un deziderat pentru Consiliul Superior al Magistraturii şi Ministerul Justiţiei, deoarece după trei ani de la punerea în aplicare a Strategiei de reformă nu a fost determinat un necesar al instanţelor şi parchetelor, raportat la volumul de muncă şi competenţele actuale.

O raţionalizare a instanţelor se impune cu atât mai mult pe termen lung, spre a evita un colaps al sistemului judiciar, faţă de posibilele modificări ale Codurilor de procedură civilă şi penală în materia competenţei.

Din datele oferite de studiul “Indicatori de performanţă – un pas înainte pentru o justiţie (mai) eficientă” (variantă în lucru), întocmit de către Institutul pentru Politici Publice, în parteneriat cu Institutul Naţional al Magistraturii, în cadrul proiectului “Indicatorii de performanţă – un instrument fundamental pentru îmbunătăţirea actului de justiţie în România”, rezultă că la momentul de faţă nu există o identitate între numărul magistraţilor care activează la nivelul instanţelor sau parchetelor şi numărul magistraţilor care ar trebui să activeze la nivelul aceloraşi instituţii.

Deşi în unele cazuri, cum este Curtea de Apel Piteşti, numărul de judecători în activitate este mai mare decât cel optim, în majoritatea cazurilor numărul magistraţilor este mai mic decat cel optim, ceea ce denotă obstacole serioase în desfăşurarea procedurilor jurisdicţionale, cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale şi, în principal, a celor care ţin de termenul rezonabil al rezolvării cererii.

Aceeaşi situaţie o regăsim şi în ceea ce priveşte numărul de grefieri din instanţele de judecată din România, numărul acestora fiind insuficient faţă de volumul acţiunilor înregistrate şi atribuţiile administrative încredinţate, ceea ce este de natură a afecta calitatea actului de justiţie.

Acest deficit de personal nu a fost avut în vedere cu ocazia stabilirii schemelor funcţionale, recrutării şi promovării personalului din sistemul justiţiei, deşi în unele situaţii, cum este cazul concursului de promovare a magistraţilor, Consiliul Superior al Magistraturii avea obligaţia legală de a stabili anual numărul posturilor scoase la concurs, după o minimă previzionare a nevoilor.

Evident, nesocotirea acestor parametri se reflectă asupra volumului de activitate optim, dat de încărcătura de dosare a fiecarei instanţe, el fiind invers proporţional cu eficienţa oricărui act de justiţie.

Pe cale de consecinţă, în contextul strategiei de resurse umane, apreciem necesară implementarea unui sistem unitar de date statistice, sub coordonarea Consiliului Superior al Magistraturii, aceste informaţii urmând a fi avute în vedere la alocarea resurselor financiare, stabilirea numărului de posturi, recrutarea, formarea şi promovarea magistraţilor^[2].

Din acest punct de vedere, un posibil model ar fi sistemul olandez (RechtspraaQ), care, deşi inspirat din Standardele de Performanţă ale Instanţelor Americane (TCPS), dezvoltate începând din 1987, a fost adaptat într-o măsură considerabilă realităţilor din această ţară.

Mai precis, la începutul fiecărui an Consiliul Judiciar Olandez, echivalentul Consiliului Superior al Magistraturii din România, face o estimare a numărului de cauze ce urmează să intre pe rolul instanţelor, utilizând criteriul de clasificare Lamicie^[3], pe baza căruia poate estima de câţi judecători este nevoie într-o instanţă.

Datele obţinute sunt apoi utilizate de către Consiliu pentru a negocia, atât cu instanţele, cât şi cu Ministerul Justiţiei, alocările bugetare aferente. 

Alocarea resurselor şi măsurarea performanţei instanţelor constituie, de asemenea, o prioritate şi pentru Consiliul Judiciar Independent care administrează activitatea instanţelor daneze, precum şi pentru Centrul Naţional American pentru Instanţe, instituţia cu cea mai îndelungată experienţă în domeniu, în prezent standardele TCPS fiind înlocuite cu sistemul CourTools, care conţine 10 indicatori.

Din datele oferite de Consiliul Superior al Magistraturii şi Ministerul Public la începutul lunii mai 2008, rezultă că 157 de magistraţi erau detasaţi în diferite structuri, cum sunt C.S.M., Ministerul Justiţiei, A.N.P., M.A.E., Administraţia Prezidenţială etc.

Aceste detaşări s-au realizat, de regulă, în condiţii lipsite de transparenţă, fără evaluarea necesarului de personal la instituţiile implicate şi fără verificarea ariei de expertiză solicitată de instituţia la care se face detaşarea.

Indiferent de domeniul de activitate, (statistică judiciară, resurse umane, informare publică, relaţii cu presa, planificare şi execuţie bugetară, elaborare strategii de dezvoltare, cooperare judiciară internaţională), instituţia detaşării a transformat sistemul judiciar într-o veritabilă bază de resurse umane, motivaţia principală a magistraţilor fiind reprezentată de veniturile mari obţinute prin cumularea salariului de bază cu sporurile specifice funcţiilor ocupate.

Fără a nega importanţa contribuţiei aduse de o parte a acestor magistraţi la înfăptuirea procesului de reformă în România, nu putem trece cu vederea un aspect care pune în discuţie însăşi legalitatea unor numiri “…la alte autorităţi publice, în orice funcţii, inclusiv cele de demnitate publică, instituţii ale Uniunii Europene sau alte organizaţii internaţionale”, astfel cum prevede art. 58 alin.1 din Legea nr. 303/2004.

Pornind de la definiţia “detaşării” ca fiind schimbarea temporară a locului de muncă, la un alt angajator, din dispoziţia angajatorului, constatăm că instituţia “detaşării” consacrată de legiuitor în cazul magistraţilor contravine atât dispoziţiilor legale privind incompatibilităţile judecătorilor şi procurorilor (art. 5-10), cât şi prevederilor constituţionale potrivit cărora “funcţia de magistrat este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior” ( art. 125 alin. 3 si art. 132).

De asemenea, ea se află în contradicţie şi cu dispoziţiile art.7 din Statutul Universal al Judecătorilor, potrivit cărora “judecătorul nu poate deţine nicio altă funcţie publică sau privată, remunerată sau nu, care nu este compatibilă cu atribuţiile şi statutul său”.

De aceea, sintagma “orice alte funcţii” va trebui reconsiderată din puct de vedere constituţional sau supusă unor condiţionări de natură ca funcţia să nu fie inclusă în categoria incompatibilităţilor specifice judecătorilor şi procurorilor.

În orice caz, practica detaşărilor masive a magistraţilor trebuie reapreciată, deoarece aceasta afectează în mod negativ atât activitatea judiciară, prin blocarea posturilor de bază, cât şi bunul mers al instituţiei la care se efectuează detaşarea, lipsită de aportul unui personal cu statut permanent şi calificat în domeniile de interes.     

3. Aspecte criticabile privind procesul de recrutare a magistraţilor

Legea nr. 303/2004, privind statutul magistraţilor, a prevăzut în forma sa iniţială cinci modalităţi de dobândire a calităţii de judecător sau procuror, respectiv prin concurs la Institutul Naţional al Magistraturii, prin concurs cu posibilitatea numirii directe in funcţie, în mod excepţional fără concurs şi prin concurs sau fără concurs în funcţia de magistrat asistent la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Sub aspectul condiţiilor generale, legiuitorul a prevăzut că “admiterea în magistratură a judecătorilor şi procurorilor se face prin concurs, pe baza competenţei profesionale, a aptitudinilor şi a bunei reputaţii” (art. 12).

Fără a dezvolta prevederile ce stau la baza sistemului de recrutare în magistratură, vom insista asupra unor aspecte esenţiale ce au constituit obiect de dezbatere publică, dată fiind importanţa exigenţelor profesionale şi morale ale acestei funcţii.

În ceea ce priveşte condiţiile de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, legislaţia actuală nu prevede interdicţia referitoare la apartenenţa sau colaborarea candidatului la/cu serviciile secrete, astfel încât s-ar impune completarea condiţiilor de concurs cu dispoziţiile art. 7 alin. 1-3 din Legea nr. 303/2004, aceste incompatibilităţi constituind motive de eliberare din funcţie.  

Sub aspectul concursului propriu-zis, reglementat prin Regulamentul adoptat prin Hotărârea C.S.M. nr. 439/2006, modificat prin Hotărârea C.S.M. nr. 144/2007, acesta este în prezent discutabil, faţă de ponderea de doar 10% pe care interviul şi raţionamentul logic o au în media finală.

De asemenea, este criticabilă eliminarea din concurs a probei practice, prin Hotărârea C.S.M. nr. 439/2006, scopul acesteia fiind tocmai acela de a verifica aptitudinile viitorilor magistraţi în interpretarea şi aplicarea legii.

Ca şi concursul actual de promovare, care nu asigură o selecţie a magistraţilor pe baza meritelor profesionale, procesul de recrutare favorizează în mod inexplicabil, într-o pondere covârşitoare, candidaţii cu cea mai mare capacitate de memorare, în dauna factorilor logică, motivaţie, etică şi analiză practică.

În altă ordine de idei, prin O.U.G. nr.100/2007 s-a încercat eliminarea interviului ca formă de admitere în magistratură, mai ales că în anul 2007 Consiliul Superior al Magistraturii a admis în magistratură 139 de persoane, un număr aproape egal cu cel al candidaţilor admişi prin intermediul examenului de capacitate (159 de persoane).

Contrar criticilor Comisiei Europene şi poziţiei asociaţiilor de magistraţi, interviul a fost menţinut ca procedură excepţională de admitere în magistratură, cu ocazia aprobării ordonanţei în Parlament (11.04.2008), Consiliul Superior al Magistraturii având obligaţia de a stabili “criterii obiective de examinare”.

Pe data de 16.04.2008 a fost emisă O.U.G. nr. 46/2008, care a eliminat din nou procedura admiterii fără concurs, însă această metodă de recrutare a magistraţilor rămâne incertă, câtă vreme cu ocazia viitoarelor discuţii din parlament nu există un consens de a asigura un sistem judiciar transparent şi de a se respecta angajamentele asumate prin strategia de reformă atât în faţa electoratului, cât şi la nivel european.

Oricum, procedura iniţială era criticabilă, în principal, pentru că avantaja o anumită profesie juridică, respectiv categoria profesională a avocaţilor, fără a fi stabilite criterii obiective de selecţie, iar în subsidiar pentru că după numirea în funcţie cursurile de pregătire de 6 luni nu au putut fi asigurate niciodata de către I.N.M. din motive obiective (lipsa spaţiului şi lipsa personalului de intruire).

Pe de altă parte, chiar şi în contextul legislativ actual nu se poate face abstracţie de faptul că obligaţia frecventării cursurilor de 6 luni incumbă şi magistraţilor cu o vechime anterioară de 5 ani, deşi în practică nu s-a asigurat decât o pregatire sporadică, iar candidaţii admişi prin interviu au participat la activităţile specifice funcţiei, contrar exigenţelor prevăzute de lege (art.33 alin.13).

Sub acest din urmă aspect, în mod surprinzător, prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 13/2006 s-a statuat că persoanele respective pot participa la activitatea de judecată sau pot efectua acte procedurale, înainte de finalizarea cursurilor de formare profesională de 6 luni, deşi potrivit legii etapa acestor cursuri este anterioară celei de exercitare a funcţiei, ca o garanţie a unui standard profesional ridicat.

Prin urmare, actele efectuate în aceste condiţii sunt nule de drept, fiind întocmite de persoane care nu au drept de exercitare a profesiei, astfel că, în acord cu opinia deja exprimată^[4], se impune modificarea sau suspendarea textului, până la momentul la care Institutul Naţional al Magistraturii va putea susţine acest demers legal imperativ.

De altfel, din perspectiva criteriilor de selecţie a magistraţilor cu cel puţin 5 ani de vechime într-o profesie juridică, analizele recente ridică serioase semne de întrebare cât priveşte menţinerea unui standard ridicat al pregătirii, întrucât în anul 2007 numărul persoanelor declarate admise a fost mult mai mare decât cel din anii anteriori.

Este adevărat că prin această formă de recrutare a fost acoperit deficitul de personal din instanţele care ar fi trebuit desfiinţate sau situate în localităţi indezirabile pentru magistraţi, însă tot la fel de adevărat este faptul că noii veniţi au formulat cereri de transfer către localităţi mai bine situate ori au beneficiat de posibilitatea de a participa la concursurile de promovare, în condiţii mai lesnicioase faţă de ceilalţi magistraţi, fără promovarea vreunui examen de capacitate.

În aceeaşi ordine de idei, este cel puţin discutabil că în condiţiile existenţei unor incompatibilităţi privind calitatea de avocat a foştilor magistraţi, legiuitorul a “omis” includerea unor incompatibilităţi constând în interdiciţia numirii ca magistraţi a foştilor avocaţi în localitatea în care aceştia au profesat.

Considerăm necesară introducerea unei reglementări în acest sens, ea fiind în măsură să înlăture orice suspiciuni cu privire la corectitudinea actului de justiţie, dat fiind faptul că există împrejurări ce pun la îndoială integritatea magistratului şi care exced cazurilor de incompatibilitate prevăzute de lege.

În argumentarea opiniei noastre, avem în vedere expunerea de motive la Carta Europeană a Statutului Judecătorilor, în care se arată că “un avocat sau o avocată nu pot fi repartizaţi imediat ca judecători în oraşul în care au profesat anterior ca avocaţi”, pe acelaşi considerent pentru care “un judecător nu poate fi repartizat la tribunalul dintr-un oraş al cărui primar este soţ/soţie, tată sau mamă a respectivei persoane”.

Într-o viitoare reglementare, pledăm pentru instituirea unei modalităţi unice de admitere în magistratură, pe baza de concurs la Institutul Naţional al Magistraturii, excepţiile bazându-se pe asigurarea în timp a formării profesionale şi limitându-se la profesori universitari şi foşti magistraţi cu cel puţin 10 ani vechime, cu excepţia celor pensionaţi sau îndepărtaţi din magistratură pentru motive imputabile.

În acest fel, ar fi eliminate acele situaţii discriminatorii datorate modalităţilor ocolitoare de accedere în magistratură şi asimilării unor forme de definitivare în profesie cu examenul de capacitate al magistraţilor numiţi prin concurs, uniformizându-se procesul de recrutare şi asigurându-se, pe termen lung, formarea unui corp al magistraţilor care să corespundă profilului optim actual^[5].

De asemenea, ar fi înlăturat un tratament deosebit de ocupare a posturilor, magistraţii numiţi prin concurs fiind repartizaţi în ordinea mediilor, atât cu ocazia absolvirii cursurilor de formare iniţială, cât şi cu prilejul examenului de definitivat, cât şi situaţiile inechitabile ivite cu ocazia promovărilor, unora dintre magistraţi fiindu-le asimilată vechimii efective perioada în care şi-au desfăşurat activitatea ca avocat.

Astfel, s-ar da eficienţă exigenţelor înscrise în Principiile Fundamentale privind Independenţa Judecătorilor, adoptate de Congresul al VII-lea al Naţiunilor Unite (1985), potrivit cărora “cei selectaţi pentru funcţiile de judecător vor fi persoane integre şi competente, având pregatire adecvată sau calificare juridică. Orice metodă de selecţie a judecătorilor va fi elaborată astfel încât să nu permită numirile pe motive necorespunzătoare”.

 Totodată, prin aceasta s-ar realiza o transpunere a recomandărilor Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei şi avizelor Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, care cer, în esenţă, statelor membre ca pregătirea profesională a tuturor magistraţilor să se realizeze înaintea numirii, obligaţiile pe care le incumbă profesia de magistrat reprezentând o profesie nouă, ce implică o abordare specifică, multidisciplinară.

În concluzie, o viitoare reglementare trebuie aliniată acestor standarde obiective nu numai pentru a exclude influenţele politice, dar şi pentru a elimina un posibil scop mercantil urmărit cu ocazia intrării în profesie (un anumit cuantum al pensiei, de exemplu) sau pentru a preveni riscul apariţiei favoritismului, conservatorismului şi nepotismului, care există în măsura în care numirile nu sunt făcute pe criterii care ţin de pregătirea profesională, integritate şi eficienţă^[6]. 

4. Critica adusă actualului sistem de promovare a magistraţilor

Imperfecţiunile actualului sistem de promovare în funcţii de execuţie sunt accentuate de existenţa altor reglementări în materie, ce asigură accesul la diferite grade profesionale unor categorii de personal din sistemul justiţiei, precum şi de existenţa unui sistem aparte de promovare pentru unele categorii de procurori, ale căror efectele conduc la profunde inechităţi în dauna majorităţii covârşitoare a magistraţilor.

Astfel, dispozițiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, consacră o modalitate atipică de promovare pe durată determinată a procurorilor din cadrul Directiei de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, prin ordin al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe baza de interviu, procedura neputând fi asimilată transferului, delegării sau detașării pentru mai multe argumente pe care nu înțelegem să le dezvoltam aici^[7].

Conditțiile şi procedura de promovare a procurorilor prevăzute de art. 75  din Legea nr. 303/2004 sunt aplicabile și în cazul prevazut de art. 87 din Legea nr. 304/2004, care se referă la promovarea procurorilor la Direcția Natională Anticorupție din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dacă este să avem în vedere atât faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție a recunoscut acestor procurori gradul corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru a acoperi eventuala nulitate a actelor de urmărire penală efectuate în urma unei promovari cu încalcarea legii organice, cat și imprejurarea că textul art. 52 alin. 1 din Legea nr. 303/2004, care condiționa promovarea la Înalta Curte de Casație și Justiție de îndeplinirea funcției de judecator în ultimii doi ani, a fost declarat neconstituțional, constatăm că prevederile în materie sunt discriminatorii, oferind o rută ocolitoare de accedere în funcții superioare, cu eludarea dispozițiilor de drept comun.

Un alt exemplu îl constituie procedura de promovare a personalului de specialitate juridică, cu funcții de execuție, asimilat judecătorilor și procurorilor, din Ministerul Justiției, consacrată prin ordinul Ministrului Justiției nr. 663/C/08.03.2007, care încalcă prevederile art. 87 alin. 1 din Legea nr. 303/2004.

Deși, potrivit prevederilor enunțate, acestei categorii de personal îi sunt aplicabile dispozițiile privind susținerea examenului de capacitate și promovare a magistraților, în mod cu totul nelegal instituirea acestui gen de examen excede controlului Consiliului Superior al Magistraturii, fără ca el sa fie organizat la nivel național, prin Institutul Național al Magistraturii, așa cum impune art. 43 din lege.

Eludându-se și în acest caz dispoziții legale imperative, se ajunge în situația în care personalul asimilat magistraților din Ministerul Justiției nu candidează în limita posturilor vacante existente la tribunale și curți de apel, puâand promova nu doar în gradul imediat superior, ci și prin omisiunea de a parcurge toate etapele prevăzute de lege.

Astfel, față de absența unor dispozitii exprese, se poate promova de la gradul de procuror de judecatorie direct la gradul asimilat procurorului din Parchetul de pe langa Înalta Curte de Casație și Justiție, într-un interval foarte scurt de timp și beneficiind de o tematică redusa de examen.

Pe de altă parte, ordinul menționat este în afara legii, fiind contrar dispozițiilor art. 4 alin. 3, art. 75 si art. 76 din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă, întruât Ministerul Justiției nu are îndreptățirea legală de a emite vreun regulament în acest domeniu, singurul organ abilitat fiind Consiliul Superior al Magistraturii, potrivit art. 106 lit. f din Legea nr. 303/2004.

Existența tratamentului preferențial de care se bucură personalul de specialitate juridică asimilat magistraților este întăritș si de dispozițiile O.U.G. nr. 27/2006, potrivit cărora stabilirea coeficientului de multiplicare, în cazul acestei categorii, se realizează prin raportare la vechimea deținută, prin simpla scurgere a timpului, indiferent de promovarea unui concurs sau examen (pct.10 din Anexa O.U.G. nr. 27/2006).

Asemenea soluții legislative încurajează oportunismul, demotivează profesioniștii de bună credință și discretitează însăși demnitatea funcției respective, prin accea că persoane care nu urmează o carieră de magistrat beneficiază de avantajele statutului de judecator sau procuror, în considerarea dispozițiilor ce le reglementează un tratament privilegiat.

Cele două exemple de mai sus susțin încă o dată opinia potrivit căreia procedurile derogatorii sub aspectul carierei magistraților, determinate de nevoi conjuncturale, precum este categoria personalului asimilat magistraților, al cărui număr riscă să îl depășească pe cel al judecătorilor și procurorilor, sunt instituții juridice neavenite în statul de drept, fapt pentru care se impune abrogarea tuturor dispozițiilor care le reglementează.    

4.2. Promovarea în funcții de conducere

Legea nr. 303/2004 reglementează accesul judecătorilor și procurorilor la funcțiile de conducere, instituind ca forme de promovare concursul sau examenul (art. 48 alin. 1, art. 49 alin. 1) și propunerea conducătorului instituției (art. 48 alin. 9, art. 49 alin. 9). Condițiile de participare, procedura de desfășurare a concursului și criteriile de evaluare sunt tratate distinct în cadrul Regulamentului adoptat prin Hotărârea nr. 320/2006 a Consiliului Superior al Magistraturii.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, în care numirea în funcția de conducere se realiza pe baza propunerii ministrului justiției, sistemul actual prevede necesitatea unei testări psihologice, prezentarea unui proiect privind exercitarea atribuțiilor specifice funcției de conducere și susținerea unei probe scrise, având ca obiect verificarea cunoștințelor de management, comunicare și resurse umane, sub forma unui test-grilă.

În principiu, proba constând în prezentarea unui proiect privind exercitarea atribuțiilor manageriale o considerăm utila, deși nu există o garanție a faptului că acesta reprezintă contribuția proprie a candidatului.

Mai mult, evaluarea de ansamblu a procedurii concursului crează suspiciuni cu privire la corectitudinea rezultatelor finale, întrucat susținerea orală a proiectului este supusă unei analize subiective, întrucat notele se acordă fără stabilirea unui anumit punctaj, fără motivarea acestora și fără a da posibilitatea contestării lor.

Într-o evaluare generală, numirea magistraților în comisiile de concurs, ca și în cazul concursurilor de promovare a magistraților în funcții de execuție sau a concursurilor de promovare a personalului auxiliar și conex, se face fără nici o metodologie, fără a fi constituită o bază de date a celor care corespund profilului de examinator și fără a exista o desemnare aleatorie a membrilor.

În plus, lipsa de transparență a acestor proceduri este întărită de nedeclararea cuantumului remunerației membrilor comisiei.

Pe de altă parte, această procedură nu cuprinde o evaluare a activității anterioare a candidatului, prin prisma realizărilor profesionale și percepției sale de către restul colectivului, garanția unui unui bun manageriat fiind dată de rezultatele concrete, iar nu de obiectivele cuprinse într-un proiect teoretic.

În egală masură, asumarea unor angajamente scrise, a căror îndeplinire este incertă, reprezintă mai mult o chestiune formală, menită a legitima ocuparea posturilor de conducere, câtă vreme conducătorii instanțelor și parchetelor din Romania nu sunt stăpânii instrumentarului managerial, realizarea multor obiective depinzând de vointa altor factori de decizie.

De aceea, modalitatea de promovare în aceste funcții trebuie reevaluată, numai dacă ar fi să ținem cont de rezultatele alarmante ale unor sondaje de opinie, care relevă faptul ca “28% dintre magistrați acuză implicarea factorului politic în procesul de promovare și au suspiciuni referitoare la corectitudinea concursurilor organizate pentru promovarea în funcție”.[8]

Într-o recentă adresă emisă de Consiliul Superior al Magistraturii sub nr. 719/DRUO/2007 la data de 31.01.2007, se arăta că la concursurile de promovare în funcțiile de conducere se înscriu din ce în ce mai puțini candidati, fapt pentru care se exprima nedumerirea Consiliului și ministrului justiției cu privire la acest aspect, dispunându-se consultarea judecătorilor și stabilirea cauzelor care determină lipsa de interes pentru ocuparea acestor funcții.

4.3. Promovarea judecătorilor la Înalta Curte de Casație și Justiție

Spre deosebire de reglementările anterioare, care prevedeau numirea judecătorilor la instanța supremă pe durata unui mandat de 6 ani, cadrul normativ actual reglementează accederea la Înalta Curte de Casație si Justiție făra limita unui mandat, fapt întărit și de dispozițiile art. 125 din Constituția Romaniei care consacră inamovibilitatea judecatorilor fără nici o distincție.

O primă condiție necesară promovării o constituie vechimea în funcția de judecator sau procuror de cel puțin 12 ani, insuficientă dupa părerea noastră pentru ocuparea unui funcții atât de importante, fapt pentru care ne menținem observațiile din secțiunile anterioare.

Dispozițiile care acordă dreptul procurorilor de a accede la instanța supremă sunt la randul lor criticabile, întrucât în forma inițială ele condiționau exercitarea funcției de judecator pentru o perioadă de numai doi ani, iar după declararea neconstituționalității art. 52 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 s-a creat o “rută” ocolitoare de ocupare a acestor posturi, deși în prezent instituția este tratată de lege sub forma “promovării”, și nu a numirii.

Or, este evident că nu este posibilă promovarea din funcția de procuror în funcția de judecator și viceversa.

În forma modificată a legii, este prevazută sub o a doua condiție, cerința ca judecătorul să fi îndeplinit funcția de judecator la tribunal sau curtea de apel, urmare a deciziei Curții Constituționale nr. 866/2006 acest drept fiind recunoscut și procurorilor parchetelor de pe lângă aceste instanțe.

Și aceste dispoziții sunt criticabile, întrucât dau posibilitatea eludării  concursului de promovare în gradul imediat următor, întrucât candidatul poate fi promovat la instanța supremă fără să fi susținut concursul și activitatea specifică unei funcții de un nivel superior.

Discutabile sunt și prevederile referitoare la obținerea calificativului “foarte bine”, care, în prezent, trebuie sa privească doar ultima evaluare.

O a patra condiție este aceea ca judecătorul să nu fi fost sancționat disciplinar. Textul nu prevede o limită de timp a aplicării sancțiunii, ceea ce poate da naștere unor interpretări diferite.

În sfârșit, o ultimă condiție necesară promovării se referă la cerința ca judecătorul să se fi remarcat în activitatea profesională.

Pentru evaluarea acestei condiții, Consiliul Superior al Magistraturii a adoptat Hotărârea nr. 492/2005, deficitară după părerea noastră, întrucât printre criteriile indicate nu se regăsește și cel privind experiența în funcție, ceea ce poate naste semne de întrebare cu privire la modalitatea de departajare a candidaților între care există diferențe semnificative de vechime.

Ca o evaluare generală, actuala procedură de selecție a candidaților la Înalta Curte de Casație și Justiție este formală, întrucât criteriile de evaluare nu presupun stabilirea unui anumit punctaj, motiv pentru care în practică s-a remarcat și o anume inconsecvență în aprecierea aceluiași candidat.

În egală masură, Ghidul de evaluare, cuprinzând 43 de întrebări ce urmau a fi adresate cu ocazia interviului, deși bine conceput, nu a fost pus in aplicare, deoarece nici unul dintre candidați nu a fost chestionat punctual cu privire la toate aceste întrebări.

5.Calitatea și eficiența actului de justiție

Realizarea unui sistem judiciar credibil, independent și impartial implică nu doar o restructurarea instituțională, din perspectiva carierei magistraților și redefinirii unor mecanisme funcționale, ci și eforturi din partea tuturor factorilor implicați în procesul de reformă, în vederea asigurării calității și eficienșei actului de justiție.

Procesul de monitorizare a sistemului judiciar a relevat de-a lungul timpului dificultăți legate de unificarea practicii judiciare, accelerarea procedurilor, reducerea numărului de cauze aflate pe rolul instanțelor, rezolvarea unor probleme de integritate internă și realizarea unui cadru legislativ coerent.

Realizarea acestui important obiectiv, constând în îmbunătățirea calității actului de justiție, presupune abordarea mai multor componente, multe dintre acestea constituind angajamente asumate prin Strategia de Reformă a Sistemului Judiciar 2005-2007.

Îndeplinirea unui prim obiectiv, constând în realizarea unui cadru normativ coerent, a fost impiedicată în perioada 2005-2008 de avalanșă legislativă și întârzierea promovării unor proiecte având ca scop simplificarea procedurilor judiciare, reducerea duratei acestora ori instituirea unor proceduri alternative de conciliere^[9].

Evident, obiectivele asumate în faţa electoratului au rămas la stadiul unor simple intenții, nefiind identificate soluții optime de natură a elimina supraîncărcarea parchetelor și instanțelor, raționalizarea resurselor umane și materiale, implementarea unor politici adecvate, economisirea unor mijloace financiare și direcționarea lor către alte direcții de acțiune, cum ar fi instruirea magistraților, specializarea lor efectivă și dezvoltarea unei logistici corespunzătoare.

De asemenea, în procesul de elaborare a actelor normative consultarea magistraților a fost mai mult decat formală, propunerile formulate fiind ignorate, iar în domenii importante de legiferare nu a fost asigurată o minimă transparență, procesul de dezbatere publică sau de consultare largă a specialiștilor fiind inexistent.

Din punctul de vedere al sistematizării legislației, se constată o deconcentrare a regulilor procedurale, din cauza adoptării unor acte normative speciale, cuprinzând norme de competență, de judecată și executare silită, ceea ce derutează atât practicienii dreptului, cât și justițiabilii.

Cu siguranță, instabilitatea politică, desele schimbări survenite în conducerea Ministerului Justiției și ambiția fiecărui om politic de a fi promotorul “strategiei de reformă” au contribuit la această stare de fapt, însă prea puțin s-a înțeles că proiecte de o asemenea importanță nu se pot elabora într-un cabinet ministerial, ci ele trebuie realizate după o consultare largă a practicienilor și teoreticienilor dreptului, a partenerilor și auxiliarilor justiției, a societății civile în general.

Din nefericire, starea actuală a sistemului judiciar românesc, semnalată prin valoroase studii doctrinare, este inacceptabilă, iar necorelările  legislative, lipsa de previzibilitate a cadrului normativ și supraîncarcarea instanțelor atrag în mod inevitabil nemulțumirea cetățenilor, beneficiarii direcți ai actului de justiție.

Ele induc ideea că sistemul judiciar se subsumează unor interese de grup, iar justiția, deși plătită să lucreze în favoarea cetățeanului, reprezintă în fapt o industrie, o afacere sau pur și simplu o societate corporatistă, ai cărei acționari majoritari sunt marea masă a auxiliarilor justiției, având un profit garantat conferit prin numărul impresionant al cauzelor aflate pe rol^[10].

 Sporirea eficienței actului de justiție, reducerea duratei procedurilor și asigurarea unui termen rezonabil de soluționare a cauzelor au reprezentat obiective asumate prin diferite angajamente politice, în contextul accelerării procesului de aderare la Uniunea Europeană.

Deși proclamate sub forma unor principii generoase, aceste obiective nu au fost însoțite de măsuri legislative, iar modificările punctuale aduse cadrului normativ, în special din dorința de a puncta la capitolul imagine, nu au avut un impact concret pentru activitatea instanțelor de judecată.

Prin revizuirea Constituției din 2003, s-a introdus alineatul 3 al art. 21, potrivit căruia “Părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil”, soluție preluată și în Legea de organizare judiciară nr. 303/2004.

Pe lângă faptul că acest principiu nu a fost ajustat printr-o serie de modalități de transpunere în activitatea concretă a instanțelor, el nu a fost corelat cu un nou obiectiv aflat în preocupările Consiliului Europei și anume “termenul optim și previzibil de judecare a fiecărei cauze”, termenul rezonabil fiind mai mult o valoare de referință ce separă încălcarea, de neîncălcarea Convenției.

O altă intervenție, mai puțin fericită a constituit-o introducerea alin.4 la acelasi articol 21 din Constituție, potrivit căruia “Jurisdicțiile speciale administrative sunt facultative și gratuite”, concepție care nu reflectă soluțiile de pe plan internațional și nici preocupările Strategiei de Reformă de a găsi căi alternative de soluționare a disputelor, în scopul degrevării instanțelor de judecată și creșterii operativității acestora.

Consacrarea unor jurisdicții administrative alternative reglementate prin diferite acte normative un constituia o atingere a liberului acces la justiție, în masura unui control de legalitate din partea instanțelor, sub acest aspect pronunțându-se atât Curtea Constituțională, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În ciuda adoptării actului normativ privind medierea și profesia de mediator, aplicabilitatea acestui mod alternativ de soluționare a litigiilor rămâne în continuare redusă, în absența unor dispoziții obligatorii menite a asigura degrevarea efectivă a instanțelor.

De asemenea, legiuitorul nostru nu a manifestat preocupare pentru implementarea justiției de proximitate, care, spre exemplu în Franța, asigură soluționarea unor litigii cotidiene de mai mică importanță, prin intermediul judecătorilor neprofesioniști.

Dimpotrivă, în România comisiile de judecată au fost grabnic desființate, întrucaât aminteau de perioada comunistă, deși s-ar fi impus mai degrabă reorganizarea acestora, sub o altă denumire și perfecționarea reglementării, întrucât aceste organisme au existat în dreptul românesc, sub o altă forăa, și existăîin numeroase alte țări, având competența de a soluționa litigii de o complexitate redusă.

În sfârșit, eșecul procesului de reformă este marcat de existența mai multor grade jurisdicționale, de diversificarea inutilă a căilor de atac și posibilitatea facilă a obținerii rejudecării sau restituirii cauzei la procuror, în materie penală, ceea ce relevă incapacitatea sistemului judiciar de a regla relațiile interumane și a asigura pacea socială.

Câteva exemple reținute în urma modificărilor legislative contrare obiectivelor asumate prin Strategia de Reformă sunt edificatoare în sensul celor susținute.

Astfel, în materie procesual civilă, înlăturarea sancțiunii exprese a decăderii în cazul nedepunerii întâmpinării atunci când aceasta este obligatorie (art. 118 C.pr.civ.) nu face decât să încurajeze comportamentul abuziv al pârâților (avocaților lor), în sensul de a nu respecta termenele pentru propunerea probelor și invocarea excepțiilor relative.

Abrogarea art. 261 pct. 8 C.pr.civ., în sensul că lipsa semnăturii judecătorilor și grefierului poate fi complinită oricând în cursul procesului, poate conduce la casări formale, deși soluția din dispozitiv se regăsește în minuta semnată de judecători, iar abrogarea art. 282 alin. 3 C.pr.civ., conform căruia apelul împotriva hotărârii se socotește făcut și împotriva încheierilor, pretinde un apel distict sau motive distincte cu privire la încheieri.

Nu în ultimul rând, reintroducerea casării cu trimitere în cazul apelului (art. 297 alin. 1 C.pr.civ.) conduce la prelungirea procesului și creșterea volumului de activitate a instanțelor, în condițiile în care instanțele de apel au posibilitatea evocării fondului în majoritatea sistemelor străine de drept.

În sfârșit, deși prin reglementarea somației de plată s-a urmărit stabilirea unei proceduri favorabile creditorului, cu evitarea unor taxe de timbru, soluția legislativă actuală încarcă inutil rolul instanțelor, deoarece același raport juridic litigios poate fi analizat în trei situații, cu prilejul emiterii somației, judecării cererii în anulare și soluționării fondului, hotărârea inițială neavând autoritate de lucru judecat.

În materie procesual penală, modificarea art. 332 C.pr.pen. dă în prezent posibilitatea restituirii cauzei la procuror pentru încălcarea dreptului la aparare al inculpatului sau învinuitului, indiferent după cum aceasta afectează sau nu întreaga urmărire penală, deși faza de judecată se bucură de garanții procesuale suplimentare, ce ar face inutilă reluarea activităților desfășurate anterior sesizării instanței.

De asemenea, noile dispoziții privind ascultarea inculpatului în căile de atac și posibilitatea obținerii rejudeăarii în caz de extrădare nu fac decât să încurajeze abuzul de drept, cei în cauză având tot interesul în a obține judecarea în lipsă, în vederea prelungirii duratei procesului, inclusiv printr-o eventuală rejudecare.

În ceea ce privește dispoziția constitutională potrivit căreia “Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale”, având drept scop crearea unei jurisprudențe unitare, aceasta a rămas fără consecințe notabile.

Modificările aduse Codului de procedură civilă în materia competenței, precum și unele decizii în interesul legii au condus la profunde dezechilibre și disfuncționalități în planul încărcăturii instanțelor, întrucat modificările intervenite au urmărit în exclusivitate degrevarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, ceea ce a atras după sine și o degrevare substantială a curților de apel, cele care furnizau instanței supreme majoritatea covârșitoare a cauzelor în căile de atac. 

Acest fapt, având ca efect diversificarea practicii în probleme sensibile de drept, alături de întârzierea proiectului de unificare a jurisprudenței, a condus la decredibilizarea sistemului judiciar și o lipsă de previzibilitate a jurisprudenței, fapt subliniat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Beian și Driha c. României.

Deși în direcția unificării practicii au fost înregistrate unele progrese, mulţumită întâlnirilor profesionale organizate la nivelul instanțelor, publicării culegerilor de jurisprudență și creșterii semnificative a recursurilor în interesul legii, totuși aceste demersuri nu au avut întotdeauna efectul scontat și anume unificarea jurisprudenței.

Chiar dacă s-a recunoscut legitimare procesuală colegiilor de conducere ale curților de apel, ar fi iluzoriu să se creadă că pe calea recursurilor în interesul legii se poate realiza atribuția constituțională a instanței supreme, țn absenta modificărilor structurale care să-i asigure plenitutidinea de competență în interpretarea legii la nivel național.

Practic, în materie civilă aplicarea corectă și unitară a legii de către toate instanțele este imposibil de urmărit, iar existența recursului în interesul legii nu poate reprezenta un argument solid, câtă vreme această cale extraordinară de atac exista și în sistemul nostru anterior și există și în alte țări, fără ca prin aceasta să fie abandonată poziția de drept comun a instanței supreme în judecarea recursului.

În egală măsură, recunoașterea competenței adunărilor generale ale instanțelor în dezbaterea problemelor de drept controversate a fost lipsită de eficacitate, întrucât legiuitorul nu a oferit valoare juridică expresă hotărârilor pronunțate, astfel că aceste dispoziții inovatoare s-au dovedit a fi lipsite de eficiență.

În acest context, ideea profesorului D.P. Viforeanu exprimată cu ocazia reformelor din perioada interbelică, în sensul “de a se limita numai la două numarul instanțelor judecătorești, dar, totodată, de a pune mai presus de ele o Curte supremă și unică, care asociată puterii legiuitoare, să fie pazitoarea înaltă a Legii, să mențină unitatea legislației pe întreg teritoriul național prin uniformitatea jurisprudenței și să nu permită magistraților țării a interpreta în moduri diferite legile țării, ci să-i oblige a pronunța hotărârile lor în conformitate cu regulile pozitive edictate de legiuitor”, sunt mai actuale decât oricând.

Din păcate, în Romaânia, reforma s-a realizat în mod pripit, deoarece prin Legea nr. 195/2004 și O.U.G. nr.65/2004, în loc să se limiteze categoria hotărârilor de fond nesupuse apelului, pentru a consacra recursului rolul unei căi extraordinare de atac, s-a extins aria acestora, pe criterii valorice sau care țin de natura cauzelor, astfel că în numeroase domenii recursul nu poate ajunge în fața cuțtilor de apel și instanței supreme.

În mod asemănător sistemului reglementat prin Legea nr. 59/1993, curțile de apel sunt instanțe de excepție în materie de apel, dar soluăioneaza recursuri formulate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, iar Înalta Curte de Casație și Justiție nu solutionează apeluri și este instanța de excepție în recurs, pentru că  în fața acesteia nu pot ajunge decât hotărâri pronunțate în primă instanță sau în apel de către curțile de apel.

Este motivul pentru care considerăm că într-o viitoare reglementare se impune stabilirea plenitudinii de competență în judecarea apelurilor în favoarea curților de apel, cu menținerea competențelor actuale ale judecătoriilor și tribunalelor, acestea din urmă neputând fi asimilate instanțelor de drept comun, în absența schemelor funcționale corespunzătoare.

Concomitent, pentru a se asigura o mai bună practică unitară prin intermediul curților de apel, propunem extinderea categoriei hotaâarilor care pot fi atacate cu apel și restrângerea categoriilor de hotarâri care pot fi atacate cu recurs, această din urmă cale extraordinară de atac urmând a fi exercitată în condiții mult mai restrictive și în cauzele de o mai mare complexitate la instanța supremă.

Tot din această perspectivă, ar fi util de abordat și modelul francez al justiției de proximitate, în care cauzele de o însemnatate redusă se judecă în ultimă instanță, model care poate funcționa prin intermediul judecătoriilor sau judecătorilor neprofesioniști,  în acord cu prevederile înscrise în art. 126 alin. 5 din Constituție.

6. Concluzii privind înfăptuirea unui imperativ social: eficientizarea sistemului judiciar

Statul de drept se întemeiază pe sistemul judiciar, ca element central al stabilităţii sociale, fapt pentru care echilibrul dintre structurile sociale şi entităţile judiciare este esenţial.

Sistemele judiciare trebuie să se adapteze dinamicii sociale, care în zilele noastre este tot mai complexă, justiţia ca serviciu public fiind supusă unei presiuni tot mai mari, faţă de creşterea numărului de cauze, continua diversificare a acestora şi nevoia de a răspunde cu promptitudine provocărilor cotidiene.

Aşa cum se subliniază prin concluziile diferitelor rapoarte de evaluare, sistemele judiciare actuale au rămas în urma transformărilor sociale şi tehnologice, având proceduri demodate, resurse umane şi materiale insuficiente, ceea ce atrage nemulţumirea marii majorităţi a justiţiabililor.

Atât justiţiabilii, cât şi profesioniştii dreptului atrag atenţia asupra duratei excesive a procedurilor judiciare, asupra faptului că acestea sunt tot mai costisitoare şi discutabile din punct de vedere calitativ, iar sondajele realizate în ultima vreme relevă o tipologie similară a problemelor cu care se confruntă diferitele sisteme de drept:

– interesele economice ale profesiilor juridice, în special ale avocaţilor, care generează un acces la justiţie costisitor şi de durată;

– un control insuficient al judiciarului asupra defăşurării litigiilor, prin stabilirea regulilor jocului în instanţe şi a unui anumit control asupra avocaţilor şi părţilor;

– o distributie a resurselor alocate soluţionării unui litigiu deopotrivă proporţională cu interesele implicate în litigiu şi justă prin raport cu alte litigii.^[11]

Pe de altă parte, sistemele în tranziţie, cum este şi sistemul judiciar român, se confruntă cu probleme specifice societăţilor respective, cum sunt independenţa, răspunderea, integritatea, calitatea hotărârilor judecătoreşti, un sistem de administrare eficient şi funcţional etc.

În România, foarte multe voci, începând cu politicieni şi continuând cu jurnalişti, analişti politici sau sociologi susţin independenţa justiţiei, însă, în condiţiile în care acuzele privind calitatea şi eficiența procedurii se focalizează, în principal, asupra magistraţilor, nu abordează un subiect sensibil şi stânjenitor legat de obstrucţionarea justiţiei.

          Există în ultimii ani, “mai mult sau mai puţin vizibil, mai mult ori mai puţin dorit, un proces de obstrucţionare a justiţiei, de împiedicare a acesteia să-şi îndeplinească misiunea socială, pe temeiul căreia se legitimează o putere în stat, şi anume protejarea drepturilor şi libertăţilor individuale sau colective ale persoanei de care depinde, până la urmă, stabilitatea oricărui regim politic, consolidarea şi dezvoltarea societăţii civile şi, implicit a statului.”[12]

          Obstrucţionarea justiţiei se poate prezenta în forme variate şi ea poate avea ca surse puterea legislativă, puterea executivă, modul de organizare şi funcţionare a sistemului judiciar, influenţa puterilor de fapt nestatale, conduita părţilor, apărătorilor acestora şi altor participanţi la realizarea actului de justiţie, precum şi de la magistraţii înşişi, atunci când aceştia abuzează de puterea ce le-a fost conferită”.

           Soluţiile la aceste probleme depind de o acţiune concertată a tuturor factorilor cu responsabilităţi în reforma justiţiei din România, ceea ce presupune realizarea unei concepţii unitare, organizatorice şi instituţionale, care se rezumă, în esenţă, la simplificarea procedurilor judiciare, centralizarea politicii administrative la nivelul celei mai înalte instanţe, crearea de reforme bugetare care să permită creşterea de resurse pentru instanţe, eliminarea oricăror ingerinţe sau dependenţe în înfăptuirea actului de justiţie şi restructurarea unor organisme, cum ar fi Ministerul Justiţiei şi Consiliul Superior al Magistraturii.

           Aceste soluţii, trebuie orientate către două direcţii de acţiune specifice oricărei reforme şi anume satisfacţia cetăţenilor şi satisfacţia lucrătorilor, iar ele impun o evaluare a cadrului legislativ şi instituţional actual, astfel încât să fie posibile:

• Determinarea bugetului instanţelor şi parchetelor, prin asocierea autorităţii judiciare la determinarea necesarului bugetar;
• Simplificarea procedurilor şi reconsiderarea căilor de atac, în raport de complexitatea cauzelor, cu stabilirea unui filtru de admisibilitate sau oportunitate, fără a fi încălcat dreptul la o cale efectivă de atac;
• Reconsiderarea rolului judecătorului în statul de drept şi degrevarea acestuia de atribuţiile nonjudiciare;
• Introducerea sistemelor alternative de soluţionare a litigiilor, cu obligativitatea parcurgerii acestora, în cazuri de o însemnătate redusă, şi susţinerea financiară de către stat a costurilor pe care le implică, pentru a încuraja într-o primă fază parcurgerea de către părţi a acestei proceduri;
• Elaborarea unui act normativ privind unificarea practicii judiciare şi consultarea magistraţilor cu ocazia elaborării proiectelor de acte normative cu un puternic impact în activitatea justiţiei;
• Modificarea legislaţiei în vigoare, prin recunoaşterea administratorului de instanţă;
• Realizarea unor sondaje de opinie, la nivel naţional şi local, în vederea măsurării eficienţei sistemului judiciar şi gradului de încredere;
• Monitorizarea volumului de muncă din instanţe şi parchete, prin colectarea de date statistice continue;
• Reconsiderarea condiţiilor de recrutare şi promovare a magistraţilor;
• Reconsiderarea politicii de resurse umane la nivelul Consiliului Superior al Magistraturii şi Ministerului Justiţiei, constând în încadrarea cu statut permanent a posturilor cu specialişti în diferitele domenii de expertiză;
• Eliminarea unor bariere legislative, având ca scop îngreunarea actului de justiţie, prin reconsiderarea unor excepţii şi incidente procedurale, care se constituie în cauze de suspendare a cauzelor, împiedicare a exercitării acţiunii penale şi îngreunare a urmăririi penale sau judecăţii, având ca rezultat temporizarea anchetelor judiciare.^[13]         

                                                                             

Nota redacţiei: Materialul a fost utilizat în cadrul seminariilor cu tema „Politici publice în justiție”, organizate de Institutul Național al Magistraturii.

---

[1] În legătură cu această iniţiativă legislativă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţiuni Unite a exprimat următorul punct de vedere: “Prezentarea în acest moment de către Ministerul Justiţiei a proiectelor de modificare şi completare esenţială a celor trei legi organice recente, prin care a fost reglementat unitar sistemul nostru judiciar, nu poate fi considerată oportună cât timp prin proiectele respective este reconsiderat însuşi cadrul legislativ al reformei în justiţie abrobat prin documentele încheiate cu Comisia Uniunii la 8 decembrie 2004, iar reglementările ce le conţin, din care multe fără precedent şi nejustificate, sunt de natură a produce o instabilitate prelungită a justiţiei din România”. În esenţă, Curtea a constatat că “proiectele de lege contravin Constituţiei României, principiilor independenţei şi inamovibilităţii judecătorului”.

[2] Deşi sistemul de date statistice serveşte monitorizării sistemului judiciar, pe toate componentele sale funcţionale, dezvoltarea unui astfel de sistem unitar, însoţită de măsuri privind uniformizarea indicatorilor statistici şi pregătirea grefierilor statisticieni, a rămas la stadiul unui simplu obiectiv, cu toate că a fost cuprins în setul de măsuri din Strategia de reformă 2005-2007.

[3] Potrivit acestui model, care cuprinde 48 de cauze, fiecărei cauze îi corespunde o limită standard de timp necesară judecătorilor pentru soluţionarea fiecărui tip de cauze, aceste estimări fiind făcute de o comisie alcătuită din judecători, care au stabilit gradul mediu de complexitate pe fiecare tip de cauze.

[4] I. Popa, Tratat privind profesia de magistrat în România, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 164-165.

[5] Cerinţele acestui profil se regăsesc în Legea privind statutul magistraţilor şi Regulamentul privind evaluarea magistraţilor şi ele constau în cunoaşterea temeinică a dreptului intern şi dreptului comunitar, familiarizarea cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, valorificarea corectă a acestora, cunoaşterea a cel puţin două limbi de circulaţie internaţională, cunoştinţe de operare PC, familiarizarea cu regulile de deontologie profesională, motivaţie puternică pentru a desfăşura o carieră.

[6] Experienţa anterioară nu justifică o diferenţă de tratament în procesul de selecţie, prima reprezentând un avantaj ce se valorifică ulterior admiterii în profesie, deoarece viitorul magistrat este familiarizat cu modul de funcţionare a sistemului judiciar. Chiar şi aşa, primirea în magistratură, în oricare din modalităţile consacrate în contextul legislativ actual, nu înseamnă că persoanele acceptate corespund profilului de magistrat. Prin urmare, acestea trebuie formate. Faţă de cele arătate mai sus, este inexplicabil de ce în  ultimii ani standardele de selecţie au fost coborate spre un nivel inacceptabil, preferându-se, cu ocazia interviului, întrebări de genul “ce spuneţi când intraţi în sala de judecată ?”, “cum reactionaţi când un justiţiabil stă cu căciula pe cap ?”, “care este competenţa judecătoriilor?”, sau teste formale pentru orice absolvent de drept, în cazul candidaţilor cu experienţă de 5 ani, deşi magistraţii selectaţi pe baza de concurs riscă eliminarea din sistem, atât la finalul perioadei de pregătire, cât şi cu ocazia examenului de capacitate, în caz de nepromovare. 

[7] Pentru amanunte, I.Popa, op.cit., p. 430 – 431.

[8] A se vedea sondajul Transparency International România-2006, p. 53; Direcția Natională Anticorupție a trimis în judecată mai mulți procurori și un fost membru C.S.M. pentru mai multe fapte de corupție, constând în cumpărarea subiectelor la concursul de numire in funcții de conducere din octombrie 2007. Cu toate acestea, concursul a fost validat de C.S.M. Îngrijorarea a fost sporită de declarațiile din luna decembrie 2007 ale directorului I.N.M. cu privire la existența unor “rețele interne” printre magistrați care ar vicia examenele, și de declarațiile Procurorului General cu privire la bănuiala pe care o au unii colegi procurori, în sensul că aceste concursuri sunt “aranjate”.

[9] Comisia Codului Judiciar European, formată din experți apartinand mai multor țări, a elaborat un raport vizand armonizarea dreptului procesual din țările membre, apreciind că tema concilierii este de mare actualitate și legislațiile statelor membre trebuie armonizate, deoarece o conciliere prealabilă sau incidentală poate aduce părților o soluție definitivă, cu evitarea cheltuielilor și desfasurării lente a procesului, ducaând într-o manieră semnificativă la descongestionarea jurisdicțiilor și ameliorarea funcționării lor. De altfel, Consiliul Europei a adoptat mai multe recomandări în acest sens, cum sunt cele privind medierea familială, medierea în materie privată, medierea în materie civilă și în materia litigiilor dintre autoritățile administrative și persoanele private.

[10] Sondajele realizate în ultima vreme relevă o tipologie similară a problemelor cu care se confruntă diferitele sisteme de drept : interesele economice ale profesiilor juridice, în special ale avocatilor, care generează un acces la justiție costisitor și de durată; un control insuficient al judiciarului asupra defașurării litigiilor, prin stabilirea regulilor jocului în instanțe și a unui anumit control asupra avocaților și părților; o distribuție a resurselor alocate soluționării unui litigiu deopotrivă proportională cu interesele implicate în litigiu și justă prin raport cu alte litigii.

În realitate, în vreme ce costurile ridicate ale litigiilor constituie o problemă mai curand pentru sistemele de common law, în care avocații sunt platiți cu ora, costul unui process depășind de multe ori valoarea litigiului, durata excesivă a procedurilor este mai degrabă problema sistemelor de drept continental. Cele două criterii functioneaza însă interdependent, cel puțin în sensul că o durată mare generează creșterea proporțională a costurilor 

[11] A.A.S. Zuckerman, Civil Justice in Crisis : Comparative Perspective of Civil Procedures, Oxford, Oxford University Press, 1999, p. 12.

[12] V.M. Ciobanu, Cateva reflecții cu privire la reforma justiției civile in România, în Dreptul nr. 2/2006, p. 36.

[13] Putem include în această categorie suspendarea procesului, în cazul invocării excepţiei de neconstituţionalitate, limitarea cazurilor de asistenţă juridică obligatorie, obligativitatea diferitelor avize în domeniul răspunderii penale ministeriale sau parlamentare.

Related posts:

1. Recrutarea magistraţilor
2. Perspective asupra Consiliilor magistraturii
3. Discriminarea generată de jurisprudenţa Î.C.C.J. în materia gradului profesional al procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T.
4. Independence of Magistrates as a Guarantee to Reduce Political Corruption.Specific Case of Prosecutors in Romania
5. Posibilitatea de implicare a corpului magistraţilor în adoptarea unei legislaţii coerente