În contextul actual, una dintre cele mai interesante discuții, jurisprudențială și doctrinară, antrenând tribunalele constituționale ale statelor membre al Uniunii Europene, vizează mecanismele de cooperare cu Curtea de Justiție a Uniunii Europene (în continuare „CJUE”), mai ales că Tratatul de la Lisabona nu a creat un suprastat european. Mai mult, aplicarea de CJUE a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, o garanţie în plus de care beneficiază cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene, poate conduce la limitarea efectelor deciziilor curţilor constituţionale, tocmai prin efectele dreptului Uniunii Europene.

Se poate vorbi despre cooperare sau despre confruntare între tribunalele constituționale ale statelor membre UE și Curtea de Justiție a Uniunii Europene?

Cu privire la acest subiect există mai multe curente de gândire, unul susţinând supremaţia Constituţiei, inclusiv faţă de dreptul Uniunii Europene, chiar dacă acceptă prioritatea de aplicare a acestuia din urmă, în normele sale obligatorii, faţă de toate celelalte norme din dreptul intern, iar altul prioritatea de aplicare sistematică şi necondiţionată a tuturor dispoziţiilor din dreptul Uniunii Europene faţă de toate normele din dreptul intern, inclusiv faţă de constituţiile naţionale.

Unele jurisdicţii constituţionale europene de tradiţie au ajuns, în anumite momente și contexte istorice, inclusiv la concluzia că este de competenţa lor să efectueze controlul constituţionalităţii dreptului Uniunii Europene, integrat în ordinea juridică internă, în virtutea rolului lor de gardiene ale supremaţiei legii fundamentale (spre exemplu, Tribunalul Constituţional din Germania).

Altele curți au acceptat însă un rol extrem de activ în aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, efectuând chiar și trimiteri preliminare la CJUE: instanţele constituţionale din Belgia, Austria, Lituania, Italia, Spania, Franța, cel mai recent chiar Germania[1], unele dintre acestea după revirimente jurisprudențiale neașteptate.

Curtea Constituţională a României a fost mai rezervată, aliniindu-se tendinței statelor foste comuniste central și est-europene, devenite între timp membre ale Uniunii Europene, arătând că nu este nici legiuitor pozitiv şi nici instanţă judecătorească cu competenţă de a interpreta şi aplica dreptul european în litigiile ce antamează drepturile subiective ale cetăţenilor. Folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate, ca normă interpusă celei de referinţă implică, în temeiul art.148 alin.(2) şi (4) din Constituţia României, o condiţionalitate cumulativă: pe de o parte, această normă să fie suficient de clară, precisă şi neechivocă prin ea însăşi sau înţelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis şi neechivoc de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanţă constituţională, astfel încât conţinutul său normativ să susţină posibila încălcare de către legea naţională a Constituţiei – unica normă directă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate. Într-o atare ipoteză demersul Curţii Constituţionale este distinct de simpla aplicare şi interpretare a legii, competenţă ce aparţine instanţelor judecătoreşti şi autorităţilor administrative, sau de eventualele chestiuni ce ţin de politica legislativă promovată de Parlament sau Guvern, după caz. Rămâne la aprecierea Curţii Constituţionale aplicarea în cadrul controlului de constituţionalitate a hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sau formularea de ea însăşi de întrebări preliminare în vederea stabilirii conţinutului normei europene. O atare atitudine ţine de cooperarea dintre instanţa constituţională naţională şi cea europeană, precum şi de dialogul judiciar dintre acestea, fără a se aduce în discuţie aspecte ce ţin de stabilirea unor ierarhii între aceste instanţe. În cauză, deşi înţelesul normei europene a fost desluşit de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, cerinţele rezultate din această hotărâre nu au relevanţă constituţională, ele ţinând mai degrabă de obligaţia legislativului de a edicta norme în sensul hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în caz contrar găsindu-şi eventual aplicarea art.148 alin.(2) din Constituţia României[2].

În principiu, nici Curtea Constituţională a României nu respinge posibilitatea sesizării Curţii de Justiţie, însă, în interpretarea şi aplicarea dreptului Unional, competenţele sunt împărţite între instanţele naţionale (şi autorităţile administrative) şi Curtea de Justiţie, iar Curtea Constituţională nu interpretează dreptul Uniunii. Pentru instanţa constituţională, norma de referinţă este Constituţia, recurgerea la mecanismul trimiterii preliminare putând fi avută în vedere în ipoteza în care norma europeană de interpretat are relevanţă constituţională, iar aceeaşi normă are efect direct sau constituie act clarificat.

Lucrarea de față reunește, într-un demers singular, jurisprudența relevantă a Curții Constituționale din România cu referire la dreptul Uniunii Europene, din nefericire nu prea numeroasă, fapt scuzabil din punct de vedere istoric, Curtea Constituțională fiind realmente sufocată până în 2012[3] prin invocarea abuzivă a excepției de neconstituționalitate, tocmai pentru a se tergiversa judecarea anumitor litigii, în special cele penale antrenând infracțiuni de corupție, însă deosebit de interesantă ca obiect de studiu, chiar dacă, spre exemplu, până la sfârșitul anului 2013, numărul hotărârilor CJUE invocate în motivarea deciziilor Curții Constituționale din România a fost extrem de redus (doar 45), indiferent de utilizarea lor ca argument de autoritate, de circumstanță, ca simplă trimitere ori în context impropriu.

Proiectul a fost susținut de Asociaţia Asociația Română de Drept și Afaceri Europene (ARDAE).

Dragoș Călin,

judecător, Curtea de Apel București

[1]A se vedea ordonanțele din 17 decembrie 2013 și din 14 ianuarie 2014 2 BvR 1390/12 și altele, la pagina web http://www.bundesverfassungsgericht.de/en/decisions/rs20140114_2bvr272813en.html [accesată ultima dată la 15.02.2014]

[2] Pe larg, Decizia nr. 668 din 18 mai 2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.4 lit.a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, ale anexelor nr.1-4 la această ordonanţă de urgenţă, precum şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.50/2008, în ansamblul său, publicată în Monitorul Oficial nr.487 din 08.07.2011.

[3] A se vedea raportul publicat de Curtea Constituțională pe pagina web http://www.ccr.ro/uploads/sin01_14.pdf [accesată ultima dată la 15.02.2014]

No related posts.