Curtea de Apel Brașov a sesizat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Compatibilitatea cu dreptul Uniunii Europene a efectelor Deciziei Curții Constituţionale nr. 358/2022. Posibilitatea unui risc sistemic de impunitate

La data de 10 februarie 2023, în două dosare având ca obiect infracțiuni de corupție, respectiv infracțiuni de eevaziune fiscală, Curtea de Apel Braşov – Secţia penală, în baza art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), a admis cererile Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Braşov şi a dispus sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cu următoarele întrebări preliminare:

”1. Articolul 2 din TUE, articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf din TUE şi articolul 4 parag. 3 din TUE, coroborate cu articolul 325 alineatul (1) din TFUE şi cu articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF şi cu articolul 2 şi articolul 12 din Directiva PIF, precum şi cu Directiva 2004/18/CE privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii, cu referire la principiul consacrării unor sancțiuni efective și disuasive în cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, toate cu aplicarea Deciziei 2006/928 /CE a Comisiei, prin raportare la articolul 49 parag. 1 teza finală din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretate în sensul că se opun unei situaţii juridice precum cea incidentă în litigiul principal, în care acuzaţii solicită aplicarea principiului legii penale mai favorabile în situaţia în care o decizie a instanţei constituţionale naţionale a declarat neconstituţional un text de lege privind întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale (decizia din anul 2022), invocând pasivitatea legiuitorului, care nu a intervenit pentru punerea în acord a textului legal cu o altă decizie a aceleiaşi instanţe constituţionale, pronunţate în urmă cu patru ani faţă de cea din urmă decizie (decizia din anul 2018) – timp în care jurisprudenţa instanţelor de drept comun formată în aplicarea celei dintâi decizii se stabilise deja în sensul subzistenţei textului respectiv, în forma înţeleasă ca urmare a celei dintâi decizii ale instanţei constituţionale –  cu consecinţa practică a reducerii la jumătate a termenului de prescripţie pentru toate faptele penale cu privire la care nu s-a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare anterior celei dintâi decizii a instanţei constituţionale şi a încetării pe cale de consecinţă a procesului penal faţă de acuzaţii în cauză?

2. Articolul 2 din TUE privind valorile statului de drept şi respectarea drepturilor omului într-o societate caracterizată prin justiție şi articolul 4 parag. 3 din TUE privind principiului cooperării loiale dintre Uniune și statele membre, cu aplicarea Deciziei 2006/928 /CE a Comisiei sub aspectul angajamentului de asigurare a caracterului eficient al sistemului judiciar român, prin raportare la articolul 49 parag. 1 teza finală din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene consacrând principiul legii penale mai favorabile, trebuie interpretate, cu privire la sistemul judiciar intern în ansamblul său, în sensul că se opun unei situaţii juridice precum cea incidentă în litigiul principal, în care acuzaţii solicită aplicarea principiului legii penale mai favorabile, în situaţia în care, o decizie a instanţei constituţionale naţionale a declarat neconstituţional un text de lege privind întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale (decizia din anul 2022), invocând pasivitatea legiuitorului, care nu a intervenit pentru punerea în acord a textului legal cu o altă decizie a aceleiaşi instanţe constituţionale, pronunţate în urmă cu patru ani faţă de cea din urmă decizie (decizia din anul 2018) – timp în care jurisprudenţa instanţelor de drept comun formată în aplicarea celei dintâi decizii se stabilise deja în sensul subzistenţei textului respectiv, în forma înţeleasă ca urmare a celei dintâi decizii ale instanţei constituţionale – cu consecinţa practică a reducerii la jumătate a termenului de prescripţie pentru toate faptele penale cu privire la care nu s-a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare anterior celei dintâi decizii a instanţei constituţionale şi a încetării pe cale de consecinţă a procesului penal faţă de acuzaţii în cauză?

3. În caz afirmativ şi numai dacă nu se poate da o interpretare conformă cu dreptul Uniunii Europene, principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia instanțele naționale de drept comun sunt ținute de deciziile curții constituționale naționale şi de deciziile obligatorii ale instanţei supreme naţionale și nu pot, din acest motiv și cu riscul săvârșirii unei abateri disciplinare, să lase neaplicată din oficiu jurisprudența rezultată din deciziile menționate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, că această jurisprudență este contrară, în principal, cu articolul 2 din TUE, articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf din TUE şi articolul 4 parag. 3 din TUE, coroborate cu articolul 325 alineatul (1) din TFUE, toate cu aplicarea Deciziei 2006/928 /CE a Comisiei, prin raportare la articolul 49 parag. 1 teza finală din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, precum în situaţia din litigiul principal?”

Din motivarea instanțelor de trimitere, astfel cum a fost consemnată în încheierile disponibile pe portalul Rejust.ro, reținem următoarele:

 

            III.2.A. Jurisprudența Curții Constituționale în materia prescripţiei răspunderii penale şi aplicării legii penale mai favorabile

52. Cu privire la prescripţia răspunderii penale şi aplicarea legii penale mai favorabile, se pot regăsi pertinente următoarele soluţii ale instanţei de contencios constituţional, ce trebuie relevate în cauză pentru a se observa contextul propriei jurisprudenţe în care au fost pronunţate cele două decizii incidente şi modalitatea de aplicare a lor în continuare de către instanţele de drept comun.

53. Astfel, prin Decizia nr. 1092/2012, constatând că prevederile art. 124 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârşite sub imperiul legii vechi, Curtea Constituţională a reţinut că „prin efectele sale prescripţia, aşa cum s-a arătat mai sus, înlătură răspunderea penală. Aceasta înseamnă că există o asemenea răspundere, dar care, prin efectul prescripţiei, este înlăturată. În unele legislaţii, efectul juridic al prescripţiei este arătat prin aceea că „înlătură acţiunea penală”. Acest punct de vedere este parţial exact, deoarece prescripţia aparţine dreptului penal material, şi nu dreptului procesual penal. Aşa fiind, prescripţia este o cauză de înlăturare a răspunderii penale. Este adevărat că, înlăturându-se răspunderea penală, se înlătură şi acţiunea penală, dar acesta este un efect derivat, de ordin procesual, ce decurge din primul efect, din înlăturarea răspunderii penale, efect de ordin material. (…)”.

54. De asemenea, prin Decizia nr. 1.470/2011, Curtea Constituţională a statuat că “determinarea caracterului <<mai favorabil>> are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conţinutul pedepselor, condiţiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influenţa circumstanţelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Aşa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condiţiile de incriminare şi de tragere la răspundere penală, cât şi condiţiile referitoare la pedeapsă.” (sublinierile aparţin instanţei de trimitere).

55. Prin Decizia nr. 511/2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 125 alin. 3 din Codul penal, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată şi a constatat că dispoziţiile art. 125 alin. 3 din Codul penal, care au declarat imprescriptibile infracţiunile contra păcii şi omenirii şi cele contra vieţii comise cu intenţie sau praeterintenţie, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

56. Pentru a dispune astfel, Curtea a reţinut că „dincolo de controversele doctrinare cu privire la natura juridică a instituţiei prescripţiei, ceea ce este cert şi constituie un reper juridic important în analiza controlului de constituţionalitate este faptul că legislaţiile statelor semnatare ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale trebuie să respecte prevederile art. 7 paragraful 1 din această convenţie, care reprezintă fundamentul protecţiei juridice sub aspectul neretroactivităţii legii. Astfel, indiferent de modul în care legislaţia sau doctrina califică instituţia prescripţiei, aceasta, prin finalitatea ei, este aceeaşi în toate sistemele de drept europene, în sensul că, după trecerea unui anumit interval de timp, statul renunţă la dreptul de a mai aplica o pedeapsă infractorului sau de a mai dispune executarea unei pedepse. (…)

57. Într-o atare situaţie, legiuitorul a avut de ales între principiul securităţii raporturilor juridice şi echitatea juridică, ambele componente fundamentale ale statului de drept. Fiind sarcina legiuitorului să decidă cărui principiu îi acordă prevalenţă, acesta, fără a interveni arbitrar şi ţinând seama de valoarea primordială a dreptului la viaţă consacrat de art. 22 alin. (1) din Constituţia României, a optat pentru aplicarea imediată a dispoziţiilor din materia prescripţiei, mai severe, inclusiv pentru infracţiuni comise anterior, pentru care termenul de prescripţie a executării pedepsei nu s-a împlinit încă. Curtea constată că opţiunea legiuitorului privind reglementarea imprescriptibilităţii executării pedepselor principale în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 174 – 176 din Codul penal şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei pentru care, la data intrării în vigoare a dispoziţiilor de lege criticate, nu s-a împlinit termenul de prescripţie a executării, nu are drept consecinţă un prejudiciu constituţional relevant. Prin urmare, reglementarea cuprinsă în art. 125 alin. 3 din Codul penal nu încalcă Constituţia, fiind compatibilă cu sistemul principiilor consacrate de prevederile Legii fundamentale.” (sublinierile aparţin instanţei de trimitere).

58. Prin Decizia nr. 443/2017 referitoare la dispoziţiile art. 155 alin. 3 C.pen., privind caracterul in rem iar nu in personam al efectelor întreruperii termenului de prescripţie, Curtea a reţinut următoarele:

„Prin urmare, prescripţia răspunderii penale produce efecte in rem, prin raportare la faptele de natură penală săvârşite, şi nu in personam, în mod diferit pentru fiecare participant în parte. De altfel, soluţia contrară ar fi de natură a afecta însăşi substanţa instituţiei prescripţiei, aceea de consecinţă a atenuării impactului social al faptelor de natură penală comise, şi ar transforma-o pe aceasta într-un mijloc juridic ce ar avea ca scop o absolvire a persoanei de aplicarea pedepsei penale, înlocuind, astfel, semnificaţia instituţiei prescripţiei răspunderii penale cu unul dintre efectele acesteia. (…)

24. Distinct de cele anterior menţionate, aşa cum, de altfel, a fost precizat mai sus, termenul de prescripţie reprezintă intervalul de timp în care organele judiciare îşi pot exercita dreptul de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni şi de a aplica pedepse pentru faptele comise, privite obiectiv, în ansamblul lor, şi nu subiectiv, din perspectiva persoanelor care au participat la comiterea acestora. Prin urmare, împlinirea acestui termen are ca efect decăderea organelor judiciare din dreptul anterior menţionat. Aşa fiind, este firesc ca îndeplinirea oricărui act de procedură în privinţa faptelor comise să aibă ca efect debutul unui nou termen de prescripţie cu privire la ansamblul faptelor care, împreună, formează infracţiunea sau infracţiunile urmărite, până la împlinirea termenului prescripţiei speciale, conform art. 155 alin. (4) din Codul penal. În cazul în care aceste infracţiuni au fost săvârşite în participaţie, acelaşi efect se va produce, independent de persoanele care le comit sau îşi aduc aportul la săvârşirea lor. Doar în acest fel poate fi atinsă finalitatea procesului penal, care constă în aflarea adevărului, principiu prevăzut la art. 5 din Codul de procedură penală.” (sublinierile aparţin instanţei de trimitere).

25. Prin Decizia nr. 297/2018 s-a constatat că „soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză”, din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, este neconstituţională”.

Pentru a dispune astfel, Curtea Constituţională a reţinut următoarele:

„27. (…) Cum prescripţia răspunderii penale este o instituţie de drept penal substanţial care are la bază trecerea timpului, dispoziţiile legale ce reglementează termenele de prescripţie a răspunderii penale şi modalitatea de aplicare a acestora au o importanţă considerabilă, atât pentru activitatea organelor judiciare ale statului, cât şi pentru persoanele care săvârşesc infracţiuni.

28. Având în vedere aceste considerente, se impune a fi garantat caracterul previzibil al efectelor dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal asupra persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, inclusiv prin asigurarea posibilităţii acesteia de a cunoaşte aspectul intervenirii întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale şi al începerii cursului unui nou termen de prescripţie. De altfel, data efectuării unui act de procedură ce produce efectul anterior menţionat este şi data de la care începe să curgă şi poate fi calculat noul termen de prescripţie. A accepta soluţia contrară înseamnă a crea, cu ocazia efectuării unor acte procedurale care nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului şi care au ca efect întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, pentru persoana în cauză o stare de incertitudine perpetuă, dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi trasă la răspundere penală pentru faptele comise, incertitudine ce poate dura până la împlinirea termenului prescripţiei speciale, prevăzut la art. 155 alin. (4) din Codul penal.” (…)

29. Având în vedere considerentele mai sus arătate, Curtea constată că soluţia legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. 1 din Codul penal din 1969, îndeplinea condiţiile de previzibilitate impuse prin dispoziţiile constituţionale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat.” (sublinierile aparţin instanţei de trimitere).

30. Ulterior Deciziei nr. 297/2018 şi până la pronunţarea Deciziei nr. 358/2022, prin Decizia nr. 650/2018 privind modificările aduse Codului penal şi Legii nr. 78/2000, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea intenţiei legislative de modificare a caracterului in rem al efectelor prescripţiei şi consacrarea acestora in personam, ea însăşi făcând trimitere expresă la cazul de întrerupere constând în efectuarea unui act de procedură ce trebuie comunicat participantului, ocazie cu care a reţinut că „prin prisma instituţiei prescripţiei răspunderii penale, comunicarea actului de procedură prevăzut de lege autorului sau unuia dintre participanţii la săvârşirea infracţiunii semnifică o menţinere a rezonanţei sociale a faptei, ceea ce înseamnă că fapta nu a fost uitată şi este în atenţia societăţii, efectul acesteia vizează fapta, şi nu persoanele. Prin urmare, întreruperea termenului de prescripţie, cu consecinţa curgerii unui nou termen de prescripţie, nu poate fi raportată la persoană, ci la faptă, acesta din urmă fiind criteriul care ţine de natura prescripţiei” (Decizia nr. 650/2018, parag. 421, sublinierile aparţin instanţei de trimitere).

31. În sfârşit, prin Decizia nr. 358/2022, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal sunt neconstituţionale, arătând că forma textului legal rămas după Decizia nr. 297/2018 a dat naştere unei practici judiciare ce tinde la adoptarea unei soluţii de suplinire a competenţelor legiuitorului, prin identificarea ansamblului legislativ şi aplicarea acestuia, de multe ori prin analogie. Cu această ocazie, Curtea a constatat expres că, prin efectele pe care le produce, Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme, întrucât, constatând neconstituţionalitatea faptului că întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale se realiza prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză”, Curtea a sancţionat unica soluţie legislativă pe care dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal o reglementau, astfel că, a concluzionat Curtea, ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei sancţionate prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018. Mai mult, a arătat Curtea, deşi a făcut trimitere la vechea reglementare, evidenţiind reperele unui comportament constituţional pe care legiuitorul avea obligaţia să şi-l însuşească, aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanţa de contencios constituţional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale. În consecinţă, Curtea a constatat că, „în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale” (parag. 73). În fine, Curtea a subliniat că „rațiunea care a stat la baza pronunțării Deciziei nr.297 din 26 aprilie 2018 nu a fost înlăturarea termenelor de prescripție a răspunderii penale sau înlăturarea instituției întreruperii cursului acestor termene, ci alinierea dispozițiilor art.155 alin.(1) din Codul penal la exigențele constituționale” (parag. 74) (sublinierile aparţin instanţei de trimitere).

32. În concluzie, Curtea Constituțională a calificat prescripția răspunderii penale ca instituție de drept material, fără o precizare expresă în același sens pentru întreruperea prescripției (Decizia nr. 1092/2012), la care s-a referit ca instituție juridică, reglementabilă deci de norme omogene și distincte (Decizia nr. 358/2022), punând uneori accentul pe caracterul obiectiv al curgerii termenului, față de toți făptuitorii iar nu distinct față de fiecare dintre ei (caracterul in rem al întreruperii) (Decizia nr. 443/2017), alteori însă subliniind caracterul subiectiv al întreruperii ce necesită previzibilitate sub aspectul reglementării actelor procedurale față de fiecare dintre aceștia (caracterul in personam al actului de întrerupere) (Decizia nr. 297/2018), și acceptând – pe considerente de echitate – posibilitatea aplicării retroactive, prin raportare la data faptei, a normelor legale care declarau imprescriptibile anumite infracțiuni, atâta timp cât termenul de prescripție nu fusese împlinit la data adoptării acestora (Decizia nr. 511/2013).

 

III.2.B. Jurisprudența Curții Constituționale în materia interpretării legii de către instanţele de drept comun

63. În ceea ce priveşte jurisprudenţa instanţei constituţionale privind modalitatea şi limitele de interpretare a legii de către instanţele de drept comun, Curtea de Apel găseşte necesitatea relevării ei pentru a se observa dacă acestea au urmat această jurisprudenţă în aplicarea celei dintâi decizii ale instanţei constituţionale şi modalitatea de aplicare în continuare a textului de lege incident.

64. În primul rând, interpretarea legii este o operațiune necesară/obligatorie/indispensabilă în procesul de aplicare a legii, Curtea Constituțională subliniind că „interpretarea legilor este o operațiune rațională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării și respectării legii, având ca scop clarificarea înțelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanțele judecătorești interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluționării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii.Prin urmare, din moment ce instanţa judecătorească este cea competentă să stabilească aplicarea în timp a textului criticat, Curtea, având în vedere art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, precum şi art. 126 alin. (1), art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, constată că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă”(Decizia nr. 393/2020, parag. 25).

65. În al doilea rând, interpretarea legii este de competența instanței judecătorești, iar nu a instanței constituționale, cu consecința respingerii ca inadmisibile a sesizărilor de neconstituționalitate în acest sens, Curtea Constituțională reținând că „modul de aplicare a dispozițiilor criticate și soluția pronunțată de judecătorul de cameră preliminară, la care fac referire autorii excepției și care constituie, în realitate, cauza nemulțumirii acestora, nu pot constitui motive de neconstituționalitate a textelor de lege criticate și, prin urmare, nu intră sub incidența controlului de constituționalitate, ci sunt de competența instanței de judecată învestite cu soluționarea litigiului. A răspunde criticilor autorului excepției în această situație ar însemna o ingerință a Curții Constituționale în activitatea de judecată,ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126din Constituție, potrivit cărora justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.” (Decizia nr. 371 din 28 mai 2019, parag.17-19).

66. În al treilea rând, interpretarea judiciară se realizează nu doar prin aplicarea anumitor metode de interpretare, ci inclusiv prin apelarea la regulile și principiile de interpretare cunoscute, care nu depind de o existență normativă în sine, Curtea Constituțională arătând că „legiuitorul nu poate adopta un act normativ de bază având ca obiect de reglementare numai metodele de interpretare, întrucât acestea nu pot avea o existenţă izolată sau singulară, ele relevându-şi raţiunea normativă doar dacă sunt integrate într-un act normativ al cărui conţinut vizează regulile/principiile şi metodele de interpretare” (Decizia nr. 61/2017 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind procedura interpretării actelor normative, în ansamblu, parag. 68).

67. În al patrulea rând, interpretarea legii acoperă identificarea normei aplicabile, analiza conţinutului său şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, iar instanţa de judecată este cea care poate dispune de instrumentele necesare pentru a decide cu privire la aceste aspect. Mai mult, Curtea Constituţională a reţinut că „cu privire la omisiunea legislativă, prin compararea mai multor acte normative, Curtea constată că, printr-o bogată jurisprudenţă, a statuat că examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acelui text cu dispoziţiile constituţionale pretins încălcate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei” (Decizia nr. 689/2018, parag. 20 şi 22, sublinierea aparţine instanţei de trimitere).

68. În sfârşit, Curtea Constituţională îmbrăţişează doctrina „dreptului viu”, nu numai în privinţa normei de referinţă, faţă de care se recunoaşte ca unică autoritate de interpretare, ci şi în privinţa normelor supuse controlului de constituţionalitate, a căror interpretare este realizată numai de instanţele judecătoreşti, conform art.126 alin.(1) din Constituţie, pentru determinarea conţinutului normativ al normei supuse controlului de constituţionalitate, Curtea trebuind să ţină seama de modul în care aceasta este interpretată în practica judiciară ca operaţiune raţională și indispensabilă, arătând constant în jurisprudenţa sa, astfel: „Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, a preluat doctrina dreptului viu (a se vedea Decizia nr.766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.549 din 3 august 2011, şi Decizia nr.356 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.691 din 22 septembrie 2014, paragraful 30 şi următoarele), atât în privinţa normei supuse controlului de constituţionalitate, cât şi în privinţa normei de referinţă. Dacă în privinţa normei de referinţă, şi anume Constituţia, Curtea este unica autoritate jurisdicţională care are competenţa de a o interpreta, în privinţa normelor supuse controlului de constituţionalitate, interpretarea este realizată de instanţele judecătoreşti, conform art.126 alin.(1) din Constituţie. 20. Prin urmare, pentru determinarea conţinutului normativ al normei supuse controlului de constituţionalitate, Curtea trebuie să ţină seama de modul în care aceasta este interpretată în practica judiciară. Interpretarea legilor este operaţiunea raţională, indispensabilă în procesul aplicării şi respectării acestora, având ca scop clarificarea înţelesului normelor juridice sau a câmpului lor de aplicare (s.ns.)” (par. 19 şi 20 din Decizia nr. 276/2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.207 alin.(1) din Codul de procedură penală).

69. În concluzie, interpretarea legii este o operațiune obligatorie, de competența exclusivă a instanței judecătorești, în special a instanței supreme cu atribuții de interpretare uniformă și unificare a practicii judecătorești, inclusiv sub aspectul adaptării acesteia la situaţia juridică incidentă și a realizării unui just echilibru între principii concurente, ce poate imprima normei interpretate un caracter evolutiv, putând fi cenzurată de către instanța constituțională doar în chestiuni cu relevanță constituțională, care trebuie să ţină seama de modul în care aceasta este interpretată în practica judiciară, cu menţinerea unui echilibru armonios între prerogativele sale şi cele ale instanţei de trimitere.

III.2.C. Aplicarea de către instanţele de drept comun a jurisprudenţei Curţii Constituţionale

70. Curtea de Apel urmează să analizeze modul în care instanţele de drept comun au avut în vedere această jurisprudenţă a Curţii Constituţionale în materia prescripției răspunderii penale și a interpretării legii, atunci când au procedat la aplicarea celei dintâi decizii a instanţei constituţionale.

71. Curtea de Apel constată că prin cea dintâi decizie a Curții Constituționale nu a fost declarat neconstituțional în mod expres întregul text de lege privind întreruperea prescripției răspunderii penale ci, dimpotrivă, textul legal criticat a fost găsit neconstituțional doar cu privire la soluția consacrată, fiind totodată chiar amintită soluția anterioară – unic tradițională – prevăzută în vechiul cod penal, privind calificarea ca acte de întrerupere a prescripției doar a celor care se comunică acuzatului, fără ca instanța constituțională să prefigureze vreo altă formulare legislativă alternativă la aceasta. De altfel, însăși Curtea Constituțională s-a referit, în cea din urmă decizie, la întregul text de lege, ca obiect al criticii de neconstituționalitate, inclusiv la partea declarată neconstituţională prin decizia din anul 2018 (parag. 39 din Decizia nr. 358/2022).

72. Curtea de Apel mai constată că cea dintâi decizie a Curții Constituționale nu a fost încadrată expres sau implicit, dar fără echivoc, într-o anumită categorie juridică, ca decizie simplă/extremă (care ar fi interzis complinirea lacunei legislative) sau interpretativă/cu rezervă de interpretare (care ar fi permis, din contră, acoperirea acesteia). Abia prin cea din urmă decizie a instanței constituționale s-a procedat în acest sens, ocazie cu care s-a făcut trimitere doar la literatura de specialitate (fără vreo trimitere precisă; modalitate care este totuși specifică tehnicii de redactare a deciziilor instanței constituționale, dar care împiedică acum orice aprecieri sub acest aspect). De altfel, însăși instanța constituțională se referă la aceasta prin folosirea sintagmei că „împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme” (Decizia nr. 358/2022, parag. 61).

73. În aceste condiții, Curtea de Apel apreciază că instanțele de drept comun au aplicat textul de lege incident procedând la interpretarea acestuia şi ținând seama de întreaga jurisprudență a instanței constituționale, aproape în unanimitate, în sensul că textul legal subzistă prin aplicarea soluţiei unic tradiţionale a întreruperii prescripţiei prin actele ce trebuie comunicate acuzatului. De altfel, Înalta Curte a admis chiar recursuri în casaţie şi a desfiinţat hotărâri judecătoreşti definitive în sens contrar, prin care se încetase procesul penal ca urmare a calculului termenului de prescripţie fără luarea în considerare a actelor de întrerupere (e.g., Decizia nr.174/RC/15.05.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia Penală).

74. Mai mult, însăși instanța constituțională a făcut trimitere la soluția din vechea legislație, context în care instanțele de drept comun, nu au aplicat prin analogie textul de lege anterior abrogat – operaţie interzisă în dreptul material penal, aşa cum bine a relevat instanţa constituţională şi de care erau perfect conştiente instanţele de drept comun – ci au aplicat doar textul de lege actual, pe care l-au interpretat prin prisma considerațiilor obligatorii ale instanței constituționale din prima sa decizie, care a făcut trimitere expresă la această soluție, ce a fost regăsită de instanțe ca fiind unic tradițională în dreptul român. Mai mult, s-a putut avea în vedere și faptul că în tot acest timp legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea textului de lege în vreun alt fel anume, nici în termenul constituțional de 45 de zile, nici în perioada ulterioară, astfel că s-a putut aprecia că puterea judecătorească nu și-a depășit competența, interferând cu cea a puterii legislative, din perspectiva separației și echilibrului puterilor în stat, principiu de rang constituțional consacrat intern. De altfel, ulterior celei din urmă decizii a instanței constituționale, legiuitorul delegat (Guvernul) a adoptat în materie aceeaşi soluție unic tradițională, de unde se poate trage concluzia caracterului pur formal al interpretării contrare.

75. În acest context, considerentele instanței constituționale, care subliniază diferenţa de concepţie între vechiul şi noul cod penal din perspectiva reglementării sferei actelor de întrerupere a prescripţiei (Decizia nr. 358/2022, parag. 64-66), nu pot fi privite decât ca o analiză pur abstractă, fără nicio trimitere expresă și concretă, care nu numai că nu a împiedicat adoptarea aceleiași soluții tradiționale, ci această soluţie fost regăsită ca fiind în perfectă compatibilitate cu noua legislație penală, întreaga practică judecătorească și toată doctrina juridică în materie neidentificând până în prezent și neîntrevăzând nici în viitor vreun fel de incidente speciale în acest sens, cu privire la cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale.

76. În sfârșit, s-a preferat interpretarea teleologică a textului legal în care s-au putut avea în vedere în mod special consecințele extreme ale interpretării contrare, care ar fi condus la inexistența prescripției speciale determinând imposibilitatea tragerii la răspundere la răspundere penală a acuzaților şi încetarea procesului penal, pentru toate categoriile de infracţiuni, cu excepţia celor imprescriptibile, fără posibilitatea pronunţării pe fondul laturii penale a cauzei.

77. În acest context trebuie privită, în opinia instanţei de trimitere, revenirea instanţei constituţionale prin decizia din anul 2022 asupra deciziei din anul 2018, cu precizarea caracterului celei dintâi şi a efectelor ce ar fi trebuit să le primească, în urmă cu patru ani de zile, privite acum ca lege penală mai favorabilă.

78. De altfel, Curtea de Apel subliniază că în dreptul intern nu există o procedură expresă, legală sau constituţională, privind lămurirea, explicitarea sau interpretarea de către Curtea Constituţională a propriilor decizii, acest lucru producând-se doar în dezvoltarea firească a jurisprudenţei acesteia. Aşa fiind, jurisprudenţa instanţei constituţionale – în sensul că ea este singura competentă să stabilească efectele juridice ale propriilor decizii, reţinută şi de către curtea supremă atunci când s-a declarat necompetentă să stabilească modul de aplicare a deciziei din 2018, ocazie cu care a respins pentru acest motiv cererile de hotărâre preliminară şi recurs în interesul legii, care aveau tocmai rolul de a clarifica şi unifica jurisprudenţa în acest sens – nu poate fi înţeleasă, în opinia instanţei de trimitere, ca interzicând interpretarea deciziilor instanţei constituţionale în procesul de aplicare a lor de către instanţele de drept comun, având în vedere că, potrivit chiar jurisprudenţei acesteia (Decizia nr. 650/2018, parag. 451), deciziile sale fac parte, asemănător legii, din ordinea juridică normativă a statului, şi sunt din acest motiv, conform opiniei instanţei de trimitere, supuse procesului de interpretare juridică necesar în acest sens.

79. Mai mult, Curtea de Apel observă că, sub aspectul dreptului comparat, în state membre cu o lungă tradiţie democratică şi o bogată experienţă în exercitarea echilibrată a puterii judiciare la nivel înalt, competenţele instanţelor constituţionale şi ale instanţelor supreme apar exercitate în mod armonios în cele din urmă, cu respectarea rolului lor constituţional într-un stat de drept, aşa cum îl înţeleg fiecare dintre cele două categorii de înalte instanţe, fără ca una dintre acestea să se prevaleze în faţa celeilalte de natura propriilor competenţe. De exemplu, în dreptul italian, Curtea Supremă de Casaţie – Secţiile Unite (Corte Suprema di Cassazione – Sezioni Unite) este cea care stabileşte efectele deciziilor Curţii Constituţionale (Corte Costituzionale). Doctrina penală italiană aminteşte astfel hotărârea nr. 44895 din 28.10.2014 a Curţii de Casaţie italiene, prin care s-au stabilit efectele hotărârii nr. 32 din 2014 a Curţii Constituţionale, reţinându-se că principiul legii penale mai favorabile nu se aplică în ceea ce priveşte prevederile legale privind durata maximă a măsurii arestării preventive (care era stabilită prin raportare la dispozițiile legale privind pedeapsa, ce au suferit modificări urmare a unei constatări de neconstituționalitate, printr-o decizie a instanței constituționale cu consecințe retroactive), acestea fiind calificate de către instanţa supremă italiană drept norme de procedură, cu motivarea că vizează procesul penal și prevenirea infracțiunilor, supuse principiului tempus regit actum, iar nu norme de drept material referitoare la pedeapsă, făcând trimitere și la practica CEDO în materie, precum cauza Scoppola c. Italiei (Luigi Delpino, Rocco Pezzano, Diritto penale – Parte generale, Grupul Editorial Simone, Napoli, 2021, pag. 35; hotărârea Curţii de Casaţie italiene este disponibilă aici:

    https://www.questionegiustizia.it/data/doc/593/cassazione_sezioni_unite_sentenza_44895-14.pdf, iar hotărârea Curţii Constituţionale este disponibilă aici: https://www.cortecostituzionale.it/actionSchedaPronuncia.do?anno=2014&numero=32).

80. De altfel, regula interpretării juridice autentice, amintind de referatul legislativ (référé législatif) din perioada legiuitorului revoluţionar francez de sfârşit de secol XVIII şi început de secol XIX (ejus est interpretari legem cujus est condere), este caracteristică regimurilor autocratice, înclinate spre concentrarea puterilor şi de natură a umili judecătorul, întrucât autorul acesteia o poate modula ulterior, cu efecte retroactive, potrivit propriilor concepţii şi interese juridice, potrivit doctrinei clasice în materie (Philippe Malaurie, Patrick Morvan, Drept civil. Introducerea generală, Editura Wolters Kluwer, București, 2011, traducere de Diana Dănişor, pag. 320).

81. În concluzie, Curtea de Apel consideră că se poate aprecia că instanțele de drept comun au urmat îndeaproape jurisprudența instanței constituționale cu privire caracterul necesar al interpretării juridice în procesul de aplicare a legii și posibilitatea complinirii omisiunile legislative care nu au relevanță constituțională, respectând cea dintâi decizie a acesteia aşa cum au înţeles că trebuie aplicată în acea situaţie, context în care au restrâns chiar câmpul de aplicare al textului legal incident, în acord cu considerentele instanţei constituţionale şi în favoarea persoanelor acuzate, doar la ipotezele legale privind întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale în mod exclusiv prin acte care trebuie comunicate acuzatului, iar nu prin orice fel de acte procesuale sau procedurale, făcând o interpretare nu extra legem şi nicidecum contra legem, ci intra legem, fără a se depăşi limitele exerciţiului firesc al interpretării judiciare.

82. În definitiv, instanţele de drept comun nu au făcut altceva decât să aleagă între, pe de o parte, perspectiva pozitivistă legală strictă de interpretare a textului de lege, specifică mai degrabă secolului al XIX-lea european continental, bazată pe omnipotenţa legii şi pe lipsa încrederii în judecători şi, de cealaltă parte, interpretarea istorico-teleologică a textului aplicat, potrivit soluţiei legale unic tradiţionale în dreptul penal intern, în lumina de până atunci a jurisprudenţei instanţei constituţionale privind metodele de interpretare, ţinând seama de izvorul aleatoriu al situaţiei create, principiile juridice concurente privind legalitatea exagerată privită în contradicţie cu echitatea în raporturile sociale, precum şi de consecinţele grave pe planul respectării interesului public privind protecţia împotriva criminalităţii şi al ocrotirii drepturilor persoanelor vătămate – optând, în mod justificat şi cu bună-credinţă, pentru cea din urmă interpretare a textului de lege incident.

III.2.D. Jurisprudența Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia prescripţiei răspunderii penale şi a principiului legalităţii incriminării şi pedepsei

83. În ceea ce priveşte jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea de Apel reţine următoarele soluţii în materie.

84. Cât priveşte distincția dintre dreptul penal material și dreptul procedural, Curtea europeană a precizat că normele cu privire la retroactivitate prevăzute de art. 7 din Convenție nu se aplică decât dispozițiilor care definesc infracțiunile și pedepsele prevăzute pentru sancționarea

    acestora. În principiu, acestea nu se aplică legilor de procedură, a căror aplicare imediată, conform principiului tempus regit actum, a fost considerată rezonabilă de către Curte [Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) (MC), parag. 110, cu trimiterile citate la cauze referitoare la art. 6 din Convenție: a se vedea, de exemplu, normele în materie de declarații ale martorilor, descrise ca „norme de procedură“ în Bosti împotriva Italiei (dec.), parag. 55], sub rezerva lipsei caracterului arbitrar [Morabito împotriva Italiei (dec.)]. Cu toate acestea, atunci când o dispoziție descrisă ca procedurală în dreptul intern are o influență asupra severității pedepsei care trebuie aplicată, Curtea consideră această dispoziție ca „drept penal material”, căreia i se aplică ultima frază din art. 7 § 1 [Scoppola împotriva Italiei (nr.2) (MC), parag. 110-113, privind o dispoziție din Codul de procedură penală consacrată severității pedepsei care trebuie aplicată atunci când procesul s-a derulat conform procedurii simplificate].

85. În ceea ce privește în mod special prescripția, Curtea europeană a considerat că art. 7 nu împiedică aplicarea imediată la procedurile în desfășurare a legilor care prelungesc termenele de prescripție, din moment ce faptele imputate nu s-au prescris niciodată (Coëme şi alţii împotriva Belgiei, parag. 149), și în lipsa caracterului arbitrar [Previti împotriva Italiei (dec.), parag. 80-85].

86. Mai mult, în cauza Borcea împotriva României, Curtea europeană a reţinut astfel:

„64. În ceea ce priveşte dispoziţiile aplicabile în materia prescripţiei, Curtea reaminteşte că s-a pronunțat deja în sensul în care aplicarea imediată a unei legi care proroga termenele de prescripţie nu aducea atingere art. 7 din Convenţie, „întrucât nu se poate interpreta că această dispoziţie ar împiedica, prin efectul aplicării imediate a unei legi de procedură, o prelungire a termenelor de prescripţie din moment ce faptele imputate nu s-au prescris niciodatăˮ. Prin urmare, a stabilit că normele în materie de prescripţie sunt legi de procedură [Coëme şi alţii, citată anterior, pct. 149, şi Previti împotriva Italiei (dec.), nr. 1845/08, pct. 80, 12 februarie 2013]. Curtea observă că normele privind prescripţia nu definesc infracţiunile şi pedepsele care le sancţionează, şi pot fi interpretate ca impunând o simplă condiţie prealabilă pentru examinarea cauzei.

65. Astfel, problema unei eventuale încălcări a art. 7 printr-o dispoziţie care ar avea ca efect reapariţia posibilităţii de a sancţiona fapte cu privire la care termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit nu este incidentă în speţă. Curtea reaminteşte că reclamantul, care nu putea ignora că faptele de care era acuzat putea angaja răspunderea sa penală, a fost condamnat pentru fapte pentru care dreptul de a declanșa acțiunea penală nu fusese niciodată stins prin prescripţie. Aceste fapte constituiau infracţiuni în momentul în care au fost săvârşite, iar pedepsele aplicate nu erau mai severe decât cele aplicabile în momentul săvârşirii faptelor. Reclamantul nu a suferit, ca urmare a schimbării jurisprudenţei, un prejudiciu mai mare decât cel la care era expus la momentul săvârşirii infracţiunii (Coëme şi alţii, citată anterior, pct. 150).

66. În ceea ce priveşte modalitatea în care trebuie să fie aplicate legile succesive privind prescripţia, Curtea admite că atingerea unui consens jurisprudenţial este un proces care poate dura şi existenţa unei divergenţe poate fi tolerată atât timp cât ordinea juridică internă are capacitatea de a o resorbi [mutatis mutandis, Maktouf şi Damjanovic împotriva Bosniei şi Herţegovinei (MC), nr. 2312/08 şi 34179/08, pct. 66, CEDO 2013 (extrase)]. În speță, cele mai înalte jurisdicţii naţionale, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Curtea Constituţională, au soluţionat această divergenţă, aliniindu-şi poziţiile asupra problematicii aplicării celor două legi penale succesive. Astfel, prin decizia interpretativă obligatorie din 6 noiembrie 2014, Înalta Curte a stabilit că interpretarea art. 5 din noul Cod penal trebuie să fie realizată în sensul indicat de către Curtea Constituţională. Curtea a observat, de asemenea, că soluţia pronunţată în cauza de faţă este similară deciziei adoptate de către Curtea Constituţională, precum şi jurisprudenţei actuale a Înaltei Curți. 67. Prin urmare, nu au fost încălcate drepturile reclamantului prevăzute la art. 7 din Convenţie. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi 4 din Convenţie.” [Borcea împotriva României (dec), din 15 octombrie 2015, parag.64-67]. (Borcea împotriva României, parag. 64-66, sublinierile aparţin instanţei de trimitere).

67. Mai mult, se poate spune că instanța europeană privește cu rezervă prescripția răspunderii penale, reamintind în mod constant că „este dificil să se considere că obligațiile procedurale care decurg din art. 2 și 3 din Convenție au fost respectate în cazul în care o anchetă se încheie, precum în speță, ca urmare a intervenției prescripției răspunderii penale, din cauza inactivității autorităților” (Mocanu și alții împotriva României, parag. 346). Aşadar, dincolo de inaplicabilitatea dispozițiilor art. 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în situația normelor care guvernează prescripția răspunderii penale, Curtea europeană a conturat, prin hotărârile Alikaj împotriva Italiei (2011, parag. 108, 111) și Cestaro împotriva Italiei (2015, parag. 225), ideea că mecanismul prescripției poate fi apreciat ca fiind contrar art. 2 și 3 din Convenție, privind dreptul la viață și interzicerea torturii, pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, în latura procedurală referitoare la efectivitatea anchetei penale desfășurate.

68. În concluzie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului – conştientă de diferenţa de opinii şi tradiţii în statele membre cu privire la natura materială sau procedurală a prescripţiei – a stabilit că art. 7 din Convenţie nu împiedică aplicarea imediată la procedurile în desfășurare a normelor care prelungesc termenele de prescripție, din moment ce faptele imputate nu s-au prescris niciodată (Coëme şi alţii împotriva Belgiei, parag. 149) și în lipsa caracterului arbitrar [Previti împotriva Italiei (dec.), parag. 80-85], reţinând – chiar într-o cauză relativ recentă împotriva României – că, din perspectiva dreptului convenţional, normele în materie de prescripție sunt legi de procedură, în măsura în care acestea nu definesc infracțiunile și pedepsele, și că pot fi interpretate ca impunând o simplă condiție prealabilă pentru examinarea cauzei [Borcea împotriva României (dec), parag. 64].

 

III.2.E. Jurisprudența Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia principiului legalităţii incriminării şi a pedepsei

89. În privinţa procesului de interpretare juridică, Curtea Europeană a arătat, în mod special pe terenul art. 7 din Convenţie privind principiul legalităţii infracţiunilor şi a pedepselor, că necesitatea clarificării normelor de drept se impune în orice sistem juridic, în condiţiile în care, oricât de clar ar fi formulată o dispoziție legislativă, inclusiv o dispoziție de drept penal, în mod inevitabil există un element de interpretare judiciară. Funcția decizională acordată instanțelor servește tocmai la îndepărtarea îndoielilor ce ar putea exista în privința interpretării normelor [Kafkaris împotriva Ciprului (MC), parag. 141]. În tradiția juridică a statelor părți la Convenție este consacrat faptul că jurisprudența, ca sursă de drept, contribuie în mod necesar la evoluția progresivă a dreptului penal. Art. 7 din Convenție nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea progresivă a normelor privind răspunderea penală prin interpretarea judiciară a fiecărei cauze în parte, cu condiția ca rezultatul să fie concordant cu substanța infracțiunii și previzibil în mod rezonabil [S.W. împotriva Regatului Unit, parag. 36; Streletz, Kessler și Krenz împotriva Germaniei (MC), parag. 50; Kononov împotriva Letoniei (MC), parag. 185]. Previzibilitatea interpretării jurisprudențiale privește, în mod egal, elementele constitutive ale infracțiunii (Pessino împotriva Franței, parag. 35-36; Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, parag. 43-47; Dallas împotriva Regatului Unit, parag 72-77) și pedeapsa aplicabilă [Alimuçaj împotriva Albaniei, parag. 154-162; Del Río Prada împotriva Spaniei (MC), parag. 111-117]. Interpretarea aspectelor strict procedurale nu are nicio incidență asupra previzibilității infracțiunii și nu ridică, astfel, nicio problemă din perspectiva art. 7 (Khodorkovskiy și Lebedev împotriva Rusiei, parag. 788-790, privitor la o pretinsă piedică procedurală în calea acuzării). În ceea ce privește compatibilitatea interpretării judiciare dată de instanțele interne cu substanța infracțiunii, Curtea trebuie să verifice dacă interpretarea era în conformitate cu textul dispoziției din legea penală în cauză citită în contextul său și dacă interpretarea nu era nerezonabilă (a se vedea, printre multe altele, Jorgic împotriva Germaniei, parag. 104-108, în ceea ce privește infracțiunea de genocid).

90. În ceea ce privește caracterul previzibil în mod rezonabil al interpretării judiciare, Curtea trebuie să examineze dacă reclamantul putea prevedea în mod rezonabil la momentul faptelor, la nevoie cu ajutorul unui jurist, că risca să fie acuzat și condamnat pentru infracțiunea în cauză (Jorgic împotriva Germaniei, parag. 109-113) și să i se aplice pedeapsa prevăzută în acest caz. Curtea trebuie să verifice, în special, dacă interpretarea judiciară a legii penale se limitează la a urma o tendință vizibilă în evoluția jurisprudenței instanțelor (S.W. împotriva Regatului Unit și C.R. împotriva Regatului Unit) sau dacă instanțele interne au efectuat un reviriment jurisprudențial care nu putea fi prevăzut de către persoana în cauză (Pessino împotriva Franței, parag. 36; Dragotoniu și Militaru- Pidhorni împotriva României, parag. 44; Del Río Prada împotriva Spaniei, parag. 111-117).

91. Utilizarea tehnicii legislative a categoriilor lasă adesea zone gri la limitele definiției. În sine, aceste îndoieli cu privire la cazurile limită nu sunt suficiente pentru a face o prevedere incompatibilă cu articolul 7, cu condiția ca aceasta să se dovedească suficient de clară în marea majoritate a cazurilor. Funcția decizională încredințată instanțelor servește tocmai la înlăturarea oricăror îndoieli care ar putea subzista cu privire la interpretarea normelor, ținând cont de evoluțiile din practica cotidiană (Soros împotriva Franței, parag. 52).

92. Pentru a evalua previzibilitatea unei interpretări judiciare, nu trebuie să se acorde o importanță determinantă absenței unor precedente jurisprudențiale comparabile (K.A. și A.D. împotriva Belgiei, parag. 55-58, a se vedea, de asemenea Soros împotriva Franței, parag. 58). Atunci când instanțele interne trebuie să interpreteze o dispoziție a legii penale pentru prima dată, o interpretare a întinderii unei infracțiuni aflate în concordanță cu substanța infracțiunii trebuie, în principiu, să fie considerată ca previzibilă (Jorgic împotriva Germaniei, parag. 109, în care reclamantul a fost prima persoană condamnată de genocid în temeiul unei dispoziții din Codul penal). Chiar o interpretare nouă a întinderii unei infracțiuni existente poate fi previzibilă în mod rezonabil în lumina art. 7, cu condiția ca aceasta să fie rezonabilă din perspectiva dreptului intern şi concordantă cu substanța infracțiunii (a se vedea, pentru o interpretare nouă a noțiunii de fraudă fiscală, Khodorkovskiy și Lebedev împotriva Rusiei, parag. 791- 821, în care Curtea a reținut că legislația fiscală penală poate fi suficient de flexibilă pentru a se adapta la situațiile noi fără să devină însă imprevizibilă).

93. Deși Curtea Europeană poate acorda atenție interpretării legii dată de doctrina din perioada relevantă, mai cu seamă atunci când aceasta merge în același sens cu jurisprudența (K.A. și A.D. împotriva Belgiei, parag. 59; Alimuçaj împotriva Albaniei, parag. 158-160), faptul că doctrina interpretează liber un text de lege nu poate înlocui existența unei jurisprudențe (Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, parag. 26 și 43). Dacă, în anumite cazuri, o îndelungă toleranță a autorităților față de anumite comportamente totuși inacceptabile din punct de vedere penal poate duce la o dezincriminare de facto a respectivului comportament, simplul fapt că alte persoane nu au fost urmărite penal sau condamnate nu poate să excludă angajarea răspunderii penale a persoanei în cauză condamnate sau să facă imprevizibilă condamnarea acesteia din perspectiva art. 7 (Khodorkovskiy și Lebedev împotriva Rusiei, parag. 816-820).

94. Pe de altă parte, trebuie subliniat că instanţa europeană sancționează, din perspectiva previzibilității, orice interpretare extinsă a legii penale în defavoarea acuzatului (in malam partem), atât atunci când această interpretare rezultă dintr-un reviriment imprevizibil al jurisprudenței [Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, parag. 39-48) sau constituie o interpretare prin analogie care nu poate fi considerată compatibilă cu substanța infracțiunii (de exemplu, condamnarea pentru genocid în Vasiliauskas împotriva Lituaniei (MC), parag. 179- 186] sau atunci când este vorba despre o interpretare extinsă și imprevizibilă a unei infracțiuni în defavoarea acuzatului, incompatibilă cu însăși esența infracțiunii (Navalnyye împotriva Rusiei, parag. 68). Din această perspectivă, Curtea Europeană poate, de asemenea, sancționa condamnarea pentru o infracțiune care era rezultatul unei evoluții jurisprudențiale consolidate după comiterea faptelor atribuite (de exemplu, infracțiunea de concurs extern în asociație de tip mafiot în Contrada împotriva Italiei (nr. 3), parag. 64- 76) sau condamnarea cu aplicarea unei dispoziții neclare a dreptului intern care face obiectul unor interpretări divergente (Žaja împotriva Croației, parag. 99-106). În această privință, o jurisprudență care prezintă incoerențe este lipsită de precizia necesară pentru a evita orice risc de arbitrariu și pentru a permite fiecărei persoane să prevadă consecințele acțiunilor sale (ibidem, parag. 103).

            III.2.F. Aplicarea jurisprudenţei în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului

95. În contextul aplicării textului legal incident privind întreruperea prescripţiei, aşa cum a fost acesta cenzurat de către instanţa constituţională prin cea dintâi decizie, Curtea de Apel consideră că instanţele de drept comun au avut în vedere jurisprudenţa amintită a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

96. Astfel, s-a procedat la aplicarea şi interpretarea textului legal privind întreruperea prescripţiei, astfel cum a fost preconfigurat de către instanţa constituţională, având în vedere standardul european care consacră caracterul inevitabil al interpretării oricărei dispoziţii legislative, inclusiv a unei dispoziţii de drept penal, înţelegându-se că funcția decizională acordată instanțelor servește tocmai la îndepărtarea îndoielilor ce ar putea exista în privința interpretării normelor, iar jurisprudența, ca sursă de drept, contribuie în mod necesar la evoluția progresivă a dreptului penal, condiţii în care art. 7 din Convenție nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea progresivă a normelor privind răspunderea penală prin interpretarea judiciară a fiecărei cauze în parte, cu condiția ca rezultatul să fie concordant cu substanța infracțiunii și previzibil în mod rezonabil.

97. În situaţia de faţă, forma legală dată textului incident, ca urmare a interpretării acestuia în acord cu prima soluţie a instanţei constituţionale, a fost în deplină concordanţă cu singura soluţie legislativă, care era tradiţională în dreptul român şi favorabilă acuzaţilor (întreruperea prescripţiei doar prin acte ce trebuie comunicate acuzaţilor, iar nu prin orice fel de acte), context în care se poate concluziona că textul legal prin interpretarea dată era, în mod rezonabil, cât se poate de clar şi previzibil, nefiind înţeles ca fiind interpretat prin analogie ci doar în acord cu soluţia amintită expres de instanţa constituţională şi prin raportare la forma sa istorică în dreptul român, perfect compatibilă cu substanţa instituţiei prescripţiei, fără niciun fel de reviriment jurisprudenţial şi în favoarea acuzatului, prin interpretarea oferită restrângându-se sfera actelor de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale.

98. De altfel, interpretarea teleologică a fost necesară şi prin prisma standardului european în materia drepturilor omului referitor la obligațiile procedurale ale statelor membre sub aspectul desfăşurării unei anchete efective, care trebuie să fie aptă să conducă la stabilirea adevărului şi sancţionarea penală a celor responsabili, dificil de conciliat cu intervenirea prescripţiei răspunderii penale, precum cel de pe terenul art. 2 și 3 din (Mocanu și alții împotriva României, antereferită, parag. 346).

III.2.G. Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în materia prescripţiei răspunderii penale şi a principiului legii penale mai favorabile

99. În ceea ce privește dreptul Uniunii Europene poate fi amintită saga Taricco, în care Curtea de Justiție a antamat o situaţie juridică similară, fără să fie identică cu cea de faţă.

100. Prin hotărârea Curții din 8 septembrie 2015 (Marea Cameră), pronunțată în cauza C‑105/14 (Taricco I), s-a răspuns la întrebarea preliminară a Tribunalului Cuneo, Italia (Tribunale di Cuneo), că o reglementare națională în domeniul prescripției răspunderii penale, care prevedea, la data faptelor din litigiul principal, că actul de întrerupere care intervine în cadrul proceselor penale privind fraude grave în materia taxei pe valoarea adăugată, ce are ca efect prelungirea termenului de prescripție cu doar o pătrime din durata sa inițială, poate aduce atingere obligațiilor impuse statelor membre prin articolul 325 alineatele (1) și (2) TFUE, în ipoteza în care această reglementare națională ar împiedica aplicarea unor sancțiuni efective și disuasive într‑un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene sau ar prevedea termene de prescripție mai lungi pentru cazurile de fraudă aducând atingere intereselor financiare ale statului membru vizat decât pentru cazurile de fraudă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, aspect a cărui verificare este de competența instanței naționale. Revine instanței naționale sarcina de a asigura efectul deplin al articolului 325 alineatele (1) și (2) TFUE, lăsând, dacă este necesar, neaplicate dispozițiile de drept național care ar avea ca efect împiedicarea statului membru vizat să respecte obligațiile care îi sunt impuse la articolul 325 alineatele (1) și (2) TFUE.

101. Curtea a subliniat astfel că o asemenea neaplicare a dreptului național nu ar încălca drepturile inculpaților garantate la articolul 49 din cartă (principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor), în condițiile în care ar avea ca efect doar să nu scurteze termenul de prescripție general în cadrul unei proceduri penale pendinte, să permită o urmărire efectivă a faptelor incriminate, precum și să asigure, dacă este cazul, egalitatea de tratament între sancțiunile care urmăresc să protejeze interesele financiare ale Uniunii și, respectiv, pe cele ale Republicii Italiene, respectându-se așadar și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la articolul 7 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, care consacră drepturi ce corespund celor garantate la articolul 49 din cartă (parag. 55-57).

102. În continuare, prin hotărârea Curții din 5 decembrie 2017 (Marea Cameră), pronunțată în cauza C-42/17 (Taricco II), la cererea Curții Constituționale italiene (Corte Costituzionale), s-a stabilit că interpretarea din Taricco I a art. 325 alineatele (1) și (2) TFUE, care impune instanței naționale să lase neaplicate dispoziții interne în materie de prescripție care intră sub incidența dreptului material național și care se opun aplicării unor sancțiuni penale efective și disuasive într‑un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă, se poate face cu excepția cazului în care o astfel de neaplicare determină o încălcare a principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislații care impune condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii.

103. Astfel, Curtea a luat act că, potrivit instanței de trimitere, aceste drepturi nu ar fi respectate întrucât, pe de o parte, persoanele în cauză nu puteau să prevadă în mod rezonabil, înainte de pronunțarea hotărârii Taricco I, că articolul 325 TFUE ar impune instanței naționale, în condițiile stabilite în această hotărâre, să lase neaplicate respectivele dispoziții (parag. 49) și, pe de altă parte, instanța națională nu poate defini conținutul concret al condițiilor în care ar trebui să lase neaplicate aceste dispoziții, și anume în ipoteza în care acestea ar împiedica aplicarea unor sancțiuni efective și disuasive într‑un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă, fără a încălca limitele impuse marjei sale de apreciere de principiul legalității infracțiunilor și pedepselor (parag. 50).

104. Pe scurt, se poate reține că, dacă în Taricco I, Curtea a autorizat instanța națională să lase neaplicate prevederi legale interne care reduceau termenul special de prescripție, în condițiile în care ar fi constatat că astfel se subminează combaterea unor fraude grave într-un număr considerabil de cazuri, aducând atingere necesității aplicării unor sancțiuni penale efective și disuasive pentru protecția intereselor financiare ale Uniunii, ceea ce ar fi incompatibil cu art. 325 alin. 1 și 2 TFUE și cu art. 2 alin. 1 din Convenția PIF, care pun în sarcina statelor membre o obligație de rezultat precisă și care nu este supusă niciunei condiții cu privire la aplicarea normei pe care o prevăd, în Taricco II, Curtea a stabilit o excepție pentru cazul în care o astfel de neaplicare determină o încălcare a principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislații care impune condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii, reamintind importanța, atât în ordinea juridică a Uniunii, cât și în ordinile juridice naționale, care au competențele partajate în domeniu, pe care o prezintă principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, ce face parte din tradițiile comune statelor membre, care impune ca legea penală aplicabilă să fie previzibilă, precisă și neretroactivă.

           

            III.2.H. Aplicarea jurisprudenţei în materie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

105. Curtea de Apel observă că, spre deosebire de situaţia noastră internă, în cea italiană modificarea cursului prescripţiei era dată de lege, nu de o decizie a instanţei constituţionale, care s-a aplicat în mod constant în practica judecătorească. Aceste două elemente au fost cele care au făcut ca însăşi instanţa de trimitere din Taricco II să sublinieze dificultăţile de abordare a aplicării soluţiei din Taricco I, arătând că, pe de o parte, persoanele în cauză nu puteau să prevadă în mod rezonabil, înainte de pronunțarea hotărârii Taricco I, că articolul 325 TFUE ar impune instanței naționale, în condițiile stabilite în această hotărâre, să lase neaplicate respectivele dispoziții (parag. 49) și, pe de altă parte, instanța națională nu poate defini conținutul concret al condițiilor în care ar trebui să lase neaplicate aceste dispoziții, și anume în ipoteza în care acestea ar împiedica aplicarea unor sancțiuni efective și disuasive într‑un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă, fără a încălca limitele impuse marjei sale de apreciere de principiul legalității infracțiunilor și pedepselor (parag. 50).

106. Deosebit însă de situaţia din dreptul italian, în ipoteza din dreptul român nu a fost incidentă niciodată de o lege penală care să se fi şi aplicat pentru vreo perioadă de timp, ci doar o decizie a instanţei constituţionale care, pe de o parte, nu este echivalentă cu legea în sine şi, pe de cealaltă parte, nici nu a fost aplicată constant în sensul cerut de acuzare.

107. În sfârşit, așa cum a subliniat și Curtea de Justiţie, între timp a fost adoptată Directiva PIF, care prevede un anumit nivel minim de sancțiuni și termene de prescripție, prev. de art. 12 alin. 2 și 3 din cuprinsul acesteia, care par, într-adevăr, a fi împlinite de legislația internă dacă sunt luate ca atare în cuantumul lor astfel prevăzut, argument invocat şi de apărarea inculpaţilor în cauza de faţă.

108. Cu toate acestea, Curtea de Apel subliniază că aceeaşi directivă face trimitere, începând chiar cu art. 1 privind obiectul său, la scopul urmărit în materie şi îl defineşte ca fiind acela „de a întări protecția împotriva infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare respective, în concordanță cu acquis-ul Uniunii în acest domeniu”. Mai mult, însăşi art. 12 din directivă, care prevede termenele respective, dispune în alineatul întâi că „Statele membre iau măsurile necesare pentru a prevedea un termen de prescripție care să permită investigarea, urmărirea penală, judecarea și pronunțarea unor hotărâri judecătorești în cazul infracțiunilor menționate la articolele 3, 4 și 5 într-un termen suficient după săvârșirea acestor infracțiuni, astfel încât infracțiunile respective să poată fi abordate eficient”.

109. Așa fiind, Curtea de Apel opinează că prevederile legale în materie trebuie interpretare într-o manieră practică și teleologică, specifică legislaţiei privind construcţia europeană, pornind de la textul care consacră finalitatea reglementării în domeniu, constând în necesitatea de a se întări protecția împotriva infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare respective şi a se stabili în consecinţă termene de prescripție care să permită investigarea, urmărirea penală, judecarea și pronunțarea unor hotărâri judecătorești într-un termen suficient după săvârșirea acestor infracțiuni, astfel încât infracțiunile respective să poată fi abordate eficient. Or, efectul practic al aplicării prevederilor legale incidente, în maniera în care se solicită de apărare prin invocarea soluţiilor instanţei constituţionale, este acela de a reduce la jumătate termenul de prescripţie a răspunderii penale, într-un mod cu totul inopinat şi lipsit de orice previzibilitate, fără intervenţia legiuitorului în acest sens, ci dimpotrivă, cu o intervenţie ulterioară explicită în sens contrar, nesocotind finalitatea consacrată chiar în actul normativ respectiv şi ignorând telos-ul specific dreptului european.

110. De altfel, interpretarea instanţelor române de drept comun a putut ţine seama şi de dreptul comparat în Uniunea Europeană, putându-se reţine că acesta nu este uniform la nivel european nici măcar în ce privește apartenența prescripției răspunderii penale la dreptul material, deși se recunoaște o ușoară tendință în acest sens, cu atât mai puţin în situaţia cauzelor de întrerupere a prescripţiei. Există însă și numeroase state europene în care prescripția ține de dreptul procesual sau are o apartenență mixtă. Întreruperea ei nu a fost însă apreciată distinct. S-a reținut însă, de exemplu, prin documentarea oficială de la nivel european, că doar „în trei sisteme de drept, legislația penală prevede o listă a actelor de procedură susceptibile de a întrerupe termenul de prescripție a urmăririi penale. Acesta este cazul în Germania, Italia și Portugalia” (Nota de cercetare din 2017, întocmită de Direcția Generală Bibliotecă, Cercetare și Documentare din cadrul Curții de Justiție a Uniunii Europene privind Prescripția în materie penală, parag. 34 și Opinia nr. 523/2009 a Comisiei de la Veneția referitoare la Aplicarea retroactivă a legilor privind prescripția răspunderii penale).

 

III.2.I. Principiul legii penale mai favorabile cu privire la prescripţia răspunderii penale în dreptul intern

111. Cu titlu prealabil, Curtea de Apel arată că principiul legii penale mai favorabile este de rang constituţional în dreptul intern, prin dispoziţiile art. 15 alin. 2 din Constituţia României statuându-se că „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.”. Principiul este reluat şi la nivel legal, potrivit art. 5 alin. 1 C.pen., „În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.”.

112. Sub aspectul naturii sale juridice, Curtea de Apel reţine că este îndeobşte acceptat că principiul aplicării legii penale mai favorabile are un fundament de natură subiectivă, atunci când legea veche ultraactivează, care este firesc să i se aplice făptuitorului întrucât ea a fost avută în vedere de el în momentul comiterii faptei pentru conformarea propriei conduite, și unul de natură obiectivă, când se aplică retroactiv legea nouă, pe considerentul că aceasta răspunde mai bine necesităților actuale de apărare socială.

113. În cauza prezentă, apărarea solicită aplicarea legii penale mai favorabile, şi anume prevederile art. 155 alin. 1 C.pen., în forma existentă între cele două decizii ale instanţei constituţionale, care a statuat prin cea din urmă soluţie că nu a au existat cauze de întrerupere în fondul activ al legislaţiei.

114. Cu toate acestea, Curtea de Apel apreciază că trei considerente se opun în principal aplicării acestui principiu în prezenta cauză, potrivit chiar dreptului intern.

115. În primul rând, Curtea de Apel subliniază că situaţia juridică prezentă nu constituie o veritabilă ipoteză de aplicare a unei legi penale mai favorabile, nefiind în prezenţa unei succesiuni de legi în timp, ca manifestări succesive de voinţă a legiuitorului primar (Parlamentul) sau delegat (Guvernul), ci doar în faţa unei forme particulare a aceleiaşi legi penale, care nu a fost niciodată aplicată ca atare, determinate de o decizie a instanţei constituţionale, urmate de pasivitatea legiuitorului, care nu a pus de acord textul declarat neconstituţional cu soluţia instanţei constituţionale, complinită însă prin jurisprudenţa instanţelor de drept comun, chiar dacă a fost regăsită ulterior ca neconstituţională de către instanţa constituţională prin cea din urmă a sa decizie, care are putere numai pentru viitor, conform art. 147 alin. 4 din Constituţie. Cu alte cuvinte, legea mai favorabilă nu este nici cea în vigoare la data săvârşirii faptei, care a fost cunoscută de acuzat şi previzibilă faţă de acesta sub acest aspect, şi nici forma actuală a textului normei, care ar răspunde mai bine nevoilor de apărare socială. În realitate, este incidentă doar o situaţie juridică particulară, cu referire la o formă intermediară a legii, determinată sub aspectul ei favorabil nu de către legiuitor, în baza unei politici penale urmate şi aplicate în procesul legislativ, ci de o decizie ulterioară a instanţei constituţionale, incidentă doar pentru viitor, în lipsă de vreo modulare a aplicării ei în timp făcută de însăşi instanţa constituţională.

116. De altfel, însăși instanța constituțională, deşi a constatat în mod concret lipsa din fondul activ al legislaţiei a cazurilor de întrerupere a prescripţiei în perioada de referinţă, nu a calificat-o expres ca fiind o lege penală mai favorabilă, deşi putea proceda astfel dacă ar fi apreciat în acest sens, omisiune care şi-ar putea găsi raţiunea în lăsarea chestiunii pe mai departe la latitudinea instanţelor de drept comun (casus omissus pro omisso habendum est).

117. Că este aşa şi decizia instanţei constituţionale nu poate fi asimilată fără rezerve legii o spune însăşi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 650/2018 (parag, nr. 441-451), prin care aceasta a declarat neconstituţională a priori o prevedere legală de modificare a definiţiei legii penale din Codul penal în sensul asimilării deciziei sale cu legea şi aplicarea ei ca lege penală mai favorabilă. Pentru a dispune astfel, Curtea Constituţională a reținut că „o lege penală presupune o activitate de creare și generare de norme, or, decizia Curții Constituționale nu numai că nu generează norme, nici civile, nici penale ori de altă natură, ci elimină din fondul activ al legislației normele legale neconstituționale. Prin numeroase decizii, Curtea a stabilit faptul că rolul său este cel al unui legiuitor negativ sau cvasinegativ, ceea ce înseamnă că nu poate emite noi norme juridice, fie ele și numai cu rol complinitor, și nici să le modifice pe cele existente într-un sistem normativ; ea poate doar să constate incompatibilitatea care, eventual, ar exista între o normă de reglementare primară și Legea fundamentală” (Decizia nr. 650/2018, parag. 445). Curtea a mai reţinut în continuare că „reglementarea unei dispoziții cu caracter penal presupune, în mod axiomatic, o activitate generatoare de norme, așadar, de legislator pozitiv. Faptul că un act jurisdicțional, prin efectele sale, duce la încetarea de drept a normei juridice nu înseamnă că acest act este unul normativ, din contră, reprezintă o expresie a dimensiunii atributive de competență a Constituției în accepțiunea căreia actul unei autorități poate duce la încetarea actului unei alte autorități, fără însă a se substitui acesteia. (…) A asimila o decizie a Curții Constituționale cu o lege penală echivalează cu preluarea de către Curtea Constituțională a unor atribuții de natură legislativă. Practic, legiuitorul confundă natura actului cu efectele acestuia. Indiscutabil, în ipoteza constatării neconstituționalității unui text de incriminare, efectele deciziei Curții Constituționale sunt similare celor ale unei legi penale de dezincriminare, aspect deja tranșat prin Decizia nr.633 din 12 octombrie 2018, nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data pronunțării prezentei decizii, paragrafele 1.015—1.019, însă aceasta este deja o problemă distinctă față de cea analizată în prezenta cauză, unde ceea ce este în discuție este asimilarea deciziei Curții Constituționale cu o lege penală.” (Decizia nr. 650/2018, parag. 449). De aceea, a concluzionat Curtea, „deși decizia sa nu se identifică cu norma/actul legislativ, efectele sale sunt similare acestuia, astfel că, prin intermediul acestora, decizia stabilește reguli de conduită ce se impun a fi urmate, drept care face parte din ordinea normativă a statului.” (Decizia nr. 650/2018, parag. 451).

118. În fine, chiar dacă s-ar accepta că decizia instanţei constituţionale, care are în cauză un rol interpretativ al unei decizii anterioare, produce efecte similare unei legi penale sub aspectul aplicării ei în timp în baza principiului legii penale mai favorabile, aceeaşi instanţă constituţională a statuat expres că însăşi legea interpretativă trebuie să aibă un caracter excepţional şi are putere numai pentru viitor, reţinând că „legea interpretativă este un procedeu care trebuie utilizat cu mare precauţie, adoptarea ei fiind, prin ea însăşi, o măsură care denotă un caracter excepţional al unui atare act normativ”, iar „efectele pe care legea interpretativă le produce sunt pentru viitor, trebuind a fi făcută distincţia între facta praeterita, pendentia şi futura, numai în acest fel putându-se adapta conceptul de lege interpretativă în sistemul nostru constituţional de după 1991” (Decizia nr. 61/2017, parag. 36).

119. În al doilea rând, Curtea de Apel apreciază că acuzatul nu avea un drept câştigat de a fi judecat după o formă intermediară a legii penale mai favorabile care nu s-a aplicat niciodată ca atare. Astfel, cât priveşte legea penală mai favorabilă, în înţelesul ei de act al legiuitorului primar (Parlamentul) sau delegat (Guvernul), doctrina clasică internă, la care achiesează fără rezerve instanţa de trimitere, acceptă fără echivoc necesitatea aplicării ca lege penală mai favorabilă și a legii intermediare pe considerentul dreptului câștigat, însă subliniază că singura rațiune constă în lipsa vinei acuzatului față de imposibilitatea finalizării procesului sub această lege intermediară (Traian Pop, Drept penal comparat. Partea generală, vol. II, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”, Cluj, 1923, pag. 124; în același sens, Ioan Tanoviceanu, Tratat de drept și procedură penală, ed. a 2-a, vol. I, Tipografia „Curierul Judiciar”, București, 1924, pag. 285. Pentru doctrina actuală, a se vedea, tot astfel, Florin Streteanu; Daniel Niţu, Drept penal – Partea generală, vol. I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, pag. 129). Or, în situația noastră, legea penală mai favorabilă, apărută ca urmare a soluției instanței constituționale, în ipoteza dată, nu s-a aplicat pentru niciun moment, astfel că procesul nu avea cum să se finalizeze sub această formă a legii, nefiind aplicabil vreun drept câştigat al acuzatul având un astfel de obiect.

120. Mai mult, în perioada de referinţă dintre cele două decizii la instanţei constituţionale, însăşi aceasta a făcut trimitere expresă la forma textului legal, în configurarea cerută prin cea dintâi decizie, cuprinzând întreruperea cursului prescripţiei prin acte ce trebuie comunicate suspectului sau inculpatului. Astfel, aşa cum am arătat mai sus, ulterior Deciziei nr. 297/2018 şi până la pronunţarea Deciziei nr. 358/2022, prin Decizia nr. 650/2018 privind modificările aduse Codului penal şi Legii nr. 78/2000, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea intenţiei legislative de modificare a caracterului in rem al efectelor prescripţiei şi consacrarea acestora in personam, ea însăşi făcând trimitere expresă la cazul de întrerupere constând în efectuarea unui act de procedură ce trebuie comunicat participantului, ocazie cu care a reţinut că „prin prisma instituţiei prescripţiei răspunderii penale, comunicarea actului de procedură prevăzut de lege autorului sau unuia dintre participanţii la săvârşirea infracţiunii semnifică o menţinere a rezonanţei sociale a faptei, ceea ce înseamnă că fapta nu a fost uitată şi este în atenţia societăţii, efectul acesteia vizează fapta, şi nu persoanele. Prin urmare, întreruperea termenului de prescripţie, cu consecinţa curgerii unui nou termen de prescripţie, nu poate fi raportată la persoană, ci la faptă, acesta din urmă fiind criteriul care ţine de natura prescripţiei” (Decizia nr. 650/2018, parag. 421, sublinierile aparţin instanţei de trimitere).

121. În al treilea rând, Curtea de Apel observă că cea din urmă decizie relevantă a instanţei constituţionale, care are putere numai pentru viitor, de la data publicării ei, nu a fost publicată până la data intervenirii legiuitorului (delegat), care a consacrat aceeaşi soluţie privind întreruperea cursului prescripţiei, moment până la care textul incident s-a bucurat de prezumţia de constituţionalitate, în forma interpretată de instanţele judecătoreşti, în acord cu soluţia legislativă astfel intervenită.

122. Astfel, potrivit art. 147 alin. 4 din Constituţia României, „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.”.

123. În situaţia de faţă, Decizia nr. 358/2022 a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr.565 din data de 09.06.2022. Până la acea dată însă, Guvernul a adoptat Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din Codul penal, care a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 531 din data de 30.05.2022. Mai mult, aplicarea în timp a Deciziei nr. 358/2022 nu a fost modulată în mod expres de către Curtea Constituţională, context în care, conform art. 147 alin. 4 din Constituţia României, aceasta are „putere numai pentru viitor”.

124. În ceea ce priveşte prescripția răspunderii penale la care se ajunge prin aplicarea principiului legii penale mai favorabile, aceasta poate avea un fundament juridic de natură subiectivă, ținând de perspectiva făptuitorului care s-a încrezut în situația juridică dată și a putut chiar să-și corijeze conduita între timp rămânând în toată această perioadă sub amenințarea pedepsei și fundament de natură obiectivă, legat de uitarea și iertarea societății pentru fapta comisă prin simpla trecere a timpului, dar și îngreunarea efectuării instrucției penale după o lungă perioadă de timp, statul fiind astfel sancționat pentru lipsa diligenței în urmărirea și judecarea infracțiunii în termenul de prescripție a acesteia.

125. Așa fiind, dacă, urmare a aplicării legii penale favorabile s-ar ajunge la prescripția răspunderii penale, raportând fundamentele subiective ale acesteia la situația noastră, s-ar putea constata că făptuitorul (acuzat) nu a avut niciodată conștiința nestingherită a prescrierii faptei, în condițiile în care norma care o prevedea nu s-a aplicat niciodată fără rezerve în forma favorabilă lui, fiind doar o jurisprudență neunitară, ţinând de natura sistemelor juridice continentale, acceptată chiar și la nivel european, așa cum s-a amintit mai sus. Mai mult, caracterul in rem al curgerii termenului de prescripţie, consacrat legal şi confirmat constituţional, ar exclude simpla perspectivă subiectivă a făptuitorului şi ar antama o abordare legată de fapta comisă în mod obiectiv, aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională atunci când a concluzionat că „soluţia contrară ar fi de natură a afecta însăşi substanţa instituţiei prescripţiei, aceea de consecinţă a atenuării impactului social al faptelor de natură penală comise, şi ar transforma-o pe aceasta într-un mijloc juridic ce ar avea ca scop o absolvire a persoanei de aplicarea pedepsei penale, înlocuind, astfel, semnificaţia instituţiei prescripţiei răspunderii penale cu unul dintre efectele acesteia” (Decizia nr. 443/2017 parag. 23, precitată).

126. Cât despre fundamentele obiective ale prescripției, cu referire la iertarea socială, îngreunarea desfășurării procesului sau sancționarea statului, acestea ar lipsi cu desăvârşire în ipoteza dată, legiuitorul neintenționând nicicând adoptarea acestei variante a legii, situația fiind chiar rezultatul omisiunii acestuia de legiferare, după înseși considerentele instanței constituționale. Or, pare că organele judiciare s-au încrezut cu bună-credinţă în durata termenelor de prescripţie, astfel cum acestea au fost prevăzute de textul de lege prezumat constituţional, procedând în consecinţă la efectuarea actelor de procedură în cauzele pendinte, fără să poată prevedea soluţiile instanţei constituţionale în materie, cu „putere numai pentru viitor”, potrivit art. 147 alin. 4 din Constituţia României.

127. Analizând în continuare fundamentele instituțiilor incidente și prin prisma raționamentului instanței constituționale, Curtea de Apel observă că una dintre premise a fost formulată cu trimitere la decizia anterioară nr. 297/2018, parag. 32, în sensul că „Codul penal în vigoare modifică sfera de aplicare a instituţiei răspunderii penale, în favoarea unui regim juridic mult mai permisiv al organelor judiciare,… și prin majorarea termenului prescripţiei speciale, conform art.155 alin.(4) din Codul penal, la dublul termenului de prescripţie prevăzut pentru fiecare categorie de infracţiuni, comparativ cu dispoziţiile art.124 din Codul penal din 1969, care prevedeau împlinirea termenului prescripţiei speciale dacă termenul de prescripţie era depăşit cu încă jumătate” (Decizia nr. 358/2022, parag. 43). Or, în opinia instanţei de trimitere, acest argument nu poate fi citit decât în contextul în care se poate ușor constata că nu prin noul Cod penal a fost mărit termenul prescripției speciale, ci acesta era deja majorat încă din vechiul Cod penal, prin art. I pct. 3 din Legea nr. 63/2012 pentru modificarea şi completarea Codului penalal României şi a Legii nr. 286/2009privind Codul penal. Dimpotrivă, astfel cum a reținut corect însăși instanța constituțională prin Decizia nr. 265/2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.5 din Codul penal, noul Cod penal a venit cu altă concepție de politică penală, prin care „pedepsele aplicabile au fost semnificativ diminuate” (Decizia nr. 265/2014 parag. 35), context în care, pe cale de consecință, și termenele de prescripție, inclusiv cu privire la cea specială, care se raportează astfel la pedepsele reduse, ar putea avea o durată mai mică în noua legislație penală, în favoarea făptuitorului, iar nu contra acestuia.

128. De altfel, însăși instanța constituțională a subliniat că „rațiunea care a stat la baza pronunțării Deciziei nr.297 din 26 aprilie 2018 nu a fost înlăturarea termenelor de prescripție a răspunderii penale sau înlăturarea instituției întreruperii cursului acestor termene, ci alinierea dispozițiilor art.155 alin.(1) din Codul penal la exigențele constituționale” (Decizia nr. 358/2022, parag. 74).

129. În sfârșit, Curtea Constituțională a antamat, în opinia instanţei de trimitere, un concept de vinovăție instituțională în interpretarea constituțională, fără însă să-l dezvolte pe mai departe în ce privește legitimitatea și ponderea sa în procesul de interpretare juridică la nivel constituțional, ci a reținut doar că „pasivitatea legiuitorului, consecutivă publicării deciziei de admitere amintite, reprezintă o încălcare a prevederilor art.1 alin.(3) și (5) din Legea fundamentală, care consacră caracterul de stat de drept al statului român, precum și supremația Constituţiei.” (Decizia nr. 358/2022, parag. 75).

130. În concluzie, Curtea de Apel reţine că principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor ar fi satisfăcut în ipoteza respingerii solicitării de aplicare a principiului legii penale mai favorabile, prevederile legale incidente fiind suficient de clare şi previzibile sub aspectul de interes în cauză, putându-se constata că în perioada de referinţă nu a existat o lege penală mai favorabilă care să nu prevadă posibilitatea întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale.

131. Numai această interpretare, în opinia instanţei de trimitere, ar fi compatibilă cu valorile statului de drept, sub aspectul principiului sancţionării efective şi disuasive a infracţiunilor şi principiul protecţiei jurisdicţionale, prin raportare la principiul legii penale mai favorabile din cartă, al cărui standard intern nu poate compromite nivelul de protecţie prevăzut de cartă şi nici supremaţia, unitatea şi caracterul efectiv al dreptului Uniunii.

132. În concluzie, principiul legii penale mai favorabile apare consacrat în dreptul modern pentru a nu-l defavoriza pe acuzat, aplicând din mai multe legi penale succesive pe cea mai favorabilă situaţiei sale, iar nu în scopul de a-l favoriza pe infractor, alegând dintr-o situaţie juridică, incidentă în mod aleatoriu, doar efectele care îi sunt favorabile, indiferent de consecinţele grave produse, precum absolvirea sa de răspundere penală din cauza prescripţiei acţiunii penale, afectând interesul public şi ignorând drepturile victimei, în contra însăşi a fundamentului dreptului penal de tragere la răspundere penală a infractorului.

III.2.J. Analiza principiilor juridice aflate în concurs

133. Curtea de Apel apreciază că în ipoteza în care s-ar considera totuşi că, într-adevăr, în perioada de referinţă a fost în vigoare o lege mai favorabilă privind prescripţia răspunderii penale, în această situaţie cu totul particulară ar trebui ca principiul legii penale mai favorabile să intre concurs cu principiul echităţii şi justiţiei.

134. Astfel, în situații precum cea dedusă judecăţii apar în concurs, pe de o parte, principiul aplicării legii penale mai favorabile acuzatului şi, de cealaltă parte, principiile echităţii şi justiţiei, cu corolarul protecţiei demnităţii umane a victimelor infracţiunilor sub toate aspectele protejate prin incriminarea faptelor deduse judecăţii.

135. Pentru acest demers putem avea ca exemplu însăşi jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie. Astfel, prin Decizia nr. 1470/2011, referitoare la constituţionalitatea art. 320¹ C.proc.pen. din 1968, Curtea Constituţională a subliniat caracterul limitat al principiului aplicării legii penale mai favorabile, statuând că „Constituţia statuează cu privire la principiul aplicării legii penale mai favorabile. Fiind o construcţie teoretică, principiul constituie un element fundamental sau primordial pe care se întemeiază o idee sau lege de bază, o axiomă. Aceasta din urmă este însă valabilă în anumite limite şi, prin ea însăşi, constituie cadrul şi măsura aplicabilităţii sale”. În continuare, prin Decizia nr. 511/2013, precitată, referitoare la declararea ca imprescriptibile pentru viitor a unor infracţiuni pentru care nu se împlinise termenul de prescripţie, Curtea Constituţională a acceptat punerea în balanţă a principiilor concurente, pe de o parte, principiul securităţii raporturilor juridice sub aspectul aplicării legii penale mai favorabile şi, de cealaltă parte, principiul echităţii juridice prin prisma necesităţii sancţionării infracţiunilor deosebit de grave, indiferent de perioada scursă de la data săvârşirea lor şi de prevederile legale adoptate în materia prescripţiei de-a lungul timpului, atâta timp cât acesta nu s-a împlinit în situaţia dată.

136. De altfel, se poate observa că și ordonanța de urgență adoptată în materie, OUG nr. 71/2022, face trimitere la incidența principiile concurente, în motivarea urgenței menționându-se că „statul trebuie să asigure un just echilibru între, pe de o parte, protecția persoanelor vătămate care au suferit vătămări prin săvârșirea de fapte prevăzute de legea penală și protecția drepturilor și libertăților persoanelor care încalcă legea prin comiterea de fapte prevăzute de legea penală, pe de altă parte”.

137. Cu privire la echilibrul necesar între principiile juridice concurente şi lipsa caracterului lor absolut, însăşi Curtea de Justiţie a subliniat că „securitatea juridică constituie un principiu general al dreptului Uniunii Europene care impune în special ca o reglementare care produce consecințe defavorabile față de particulari să fie clară și precisă, iar aplicarea acesteia să fie previzibilă pentru justițiabili” (Hotărârea Curții, Marea Cameră, din 14 septembrie 2010, Akzo Nobel Chemicals și Akcros Chemicals/Comisia (C550/07 P, EU:C:2010:512, pct. 100 și jurisprudența acolo citată). Cu toate acestea, Curtea de Justiţie a precizat că „principiul securității juridice, oricât de important, nu poate fi aplicat într-o manieră absolută, ci aplicarea sa trebuie combinată cu cea a principiului legalității; întrebarea care dintre aceste principii trebuie să prevaleze în fiecare caz particular depinde de o comparație a interesului public cu interesele private în discuție” (Hotărârea Curții din 22 martie 1961, Société nouvelle des usines de Pontlieue – Aciéries du Temple (S.N.U.P.A.T.) v High Authority of the European Coal and Steel Community, cauzaC-42/59 și 49/59 SNUPAT c. High Authority [1961] ECR 53, p. 87).

138. Deopotrivă, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în acord cu cea a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cunoaşte numeroase cazuri de antamare a principiului echităţii în defavoarea aplicării legii într-o modalitate prea restrictivă şi mecanică, fără luarea în considerare a intereselor aflate în concurs, constatând încălcarea prevederilor Convenţiei europene sub aspectul obligaţiilor pozitive ale statului în protejarea drepturilor fundamentale ale omului.

139. Astfel, în materie penală, de exemplu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, urmată apoi şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, a admis relativ recent nuanţarea aplicării principiului interzicerii răspunderii de două ori pentru aceeaşi faptă (ne bis in idem), calificat ca fiind nederogabil de Convenţie prin art. 4 alin. 3 din Protocolul nr. 7, recunoscând aplicarea testului Nilsson privind legătura materială şi temporală în analiza criteriului bis (A şi B împotriva Norvegiei, MC, din 16 noiembrie 2016, parag. 130 şi 131) şi respectiv aplicarea directă a art. 52 alin. 1 din Cartă referitor la restrângerea exercitării unor drepturi și libertăți (Luca Menci, parag. 41), cu consecinţa acceptării condiţionate a cumulului de sancţiuni penale pentru aceeaşi faptă cu caracter penal în sens convenţional.

140. În același sens este şi doctrina constituțională franceză, cu referire la „echilibrul concret al principiilor constituționale”, în care se arată că „bogăția și diversitatea blocului constituțional” obligă la un „arbitraj permanent al principiilor constituționale” și la „o modulare continuă”, la o „relativizare generală a drepturilor și libertăților”, nefiind de regăsit nicio „ierarhie materială sau formală” (deși ar exista o „poziție particulară a pluralismului și demnității umane”), ci doar o „ierarhie axiologică mobilă inevitabilă” – „indiferent de obiectul său, oricare ar fi textul său de referință – Declarația din 1789, Preambulul din 1946 sau Carta din 2004 – o libertate poate fi oricând sacrificată de Consiliu, în numele altei libertăți sau a unui obiectiv de valoare constituțională: nici o libertate, nici un drept sau principiu nu are un caracter absolut; fiecare poate fi limitat” (D. Rousseau; P-Y. Gahdoun; J. Bonnet, Droit du contentieux constitutionnel, ediția a 12-a, Editura LGDJ, Paris, 2020, pag. 313-320; M. Troper; D. Chagnollaud, Traité international de droit constitutionnel, vol. I, Editura Dalloz, 2012, pag. 493-497).

141. Astfel, pe de o parte, Curtea de Apel apreciază că principiul echităţii, care presupune echilibru şi imparţialitate în desfăşurarea raporturilor sociale şi realizarea actului de justiţie, bazate pe exigenţele dreptăţii, moralităţii şi corectitudinii în procesul de aplicare a legii, impune ca făptuitorii să răspundă în faţa legii penale pentru infracţiunile săvârșite, în vederea ocrotirea interesului public şi a salvgardării drepturilor recunoscute victimelor infracţiunii, din perspectiva aflării adevărului şi a posibilităţii de a solicita tragerea la răspundere penală a infractorilor.

142. Pe de cealaltă parte, aplicând principiul legii penale mai favorabile s-ar ajunge la o soluție atipică de încetare a procesului penal, fără pronunțarea unei soluții de condamnare sau achitare, privită cu rezervă și de instanța europeană a drepturilor omului, ca eșuare a îndeplinirii obligației pozitive de protecție a drepturilor omului, fiind înfrânt astfel și principiul aflării adevărului ca principiu fundamental al procesului penal, cu repercusiuni în ceea ce priveşte toate drepturile fundamentale garantate prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

143. Astfel regula de drept susţinută în apărare, prin invocarea principiului securităţii juridice sub aspectul necesităţii aplicării nediferenţiate a legii penale mai favorabile, deşi specifică unui stat de drept, se poate uşor perverti într-un exces de drept, aşa cum cel mai mare drept, exercitat dincolo de limitele sale specifice, poate da naştere celei mai mari nedreptăţi (summum jus, summa injuria). De altfel, securitatea juridică trebuie privită în mod aspiraţional, aşa cum reiese şi din jurisprudenţa instanţelor europene, mai degrabă decât ca o cerinţă absolută de calitate a legii, în caz contrar putând deveni un izvor de insecuritate juridică.

144. În analiza principiilor concurente, în opinia instanţei de trimitere, nu ar trebui ignorat nici aspectul invocat de apărare, în sensul că urmările acestei situaţii speciale se produc în cauzele în care procesele penale s-au întins peste termenele generale de prescripție, ale căror durată satisface oricum cerinţele dreptului european în materie, precum în cazul termenelor din Directiva PIF. Cu toate acestea, Curtea de Apel subliniază, încă o dată, că nu atât durata în sine a termenului de prescripţie importă, ci prioritară este realizarea obiectivului urmărit prin consacrarea lor, prin posibilitatea conferită organelor judiciare de a realiza demersurile necesare pentru soluţionarea cauzelor, subminată prin reducerea – intempestivă şi însemnată – a duratei prescripţiei. Cât priveşte durata procesului penal, dreptul acuzatului la un proces echitabil sub aspectul duratei sale rezonabile poate fi protejat în dreptul intern și prin luarea în considerare a acesteia în procesul de individualizare a sancțiunii penale, în caz de condamnare, prin reducerea pedepsei sau schimbarea modalității ei de executare, ca remediu efectiv, realizat în mod expres și cuantificabil, în acord cu jurisprudența convențională în materie (Michelioudakis c. Greciei, 2012, parag. 77). Din această perspectivă, aplicarea prescripţiei şi încetarea procesului penal, cu consecinţa absolvirii de pedeapsă a acuzaţiilor, din cauza depăşirii duratei rezonabile a procesului penal, dacă ar fi îndeplinite condiţiile pentru a se constata vreo culpă a statului, nu asigură caracterul proporţional al sancţiunilor în materie, fiind vădit în favoarea acuzaţilor.

145. Așadar, potrivit acestei abordări, ar trebui regăsit un just echilibru între, pe de o parte, aplicarea principiului legii penale mai favorabile privind o lege penală intermediară și constatarea prescrierii faptelor penale deduse judecății, și, de cealaltă parte, acordarea priorității principiilor echității, justiției și aflării adevărului, prin care ar urma să se protejeze cu precădere interesul public şi drepturile subiective ce constituie obiectul juridic al infracţiunilor deduse judecăţii, reflectate în dreptul european incident din perspectiva principiului aplicării unor sancţiuni efective şi disuasive pentru protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene şi în principiul protecţiei jurisdicţionale efective în domeniile reglementate de dreptul Uniunii atât a interesului public privind funcţionarea eficientă a sistemului judiciar penal, inclusiv în ce priveşte protecţia intereselor financiare ale Uniunii, cât şi a drepturilor persoanelor, fizice sau juridice, inclusiv autorităţi contractante, cu personalitate juridică şi buget propriu, ca aspecte fundamentale ale statului de drept.

146. În vederea realizării acestui just echilibru, instanţa de trimitere consideră că trebuie avut în vedere şi dreptul european, aşa cum reiese din jurisprudenţa Curţii de Justiţie, potrivit căreia autorităţile şi instanţele naţionale sunt libere să aplice standarde naţionale de protecţie a drepturilor fundamentale, inclusiv cu privire la principiul legii penale mai favorabile, prevăzut în art. 49 parag. 1 teza finală din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, cu condiţia însă ca această aplicare să nu compromită supremaţia, unitatea şi caracterul efectiv al dreptului Uniunii (Hotărârea (Marea Cameră) din 5 decembrie 2017, Cauza C42/17, M.A.S., M.B., parag. 47 şi 54).

147. În situaţia dedusă judecăţii, Curtea de Apel concluzionează că prin acordarea priorităţii principiului echităţii în faţa principiului legii penale mai favorabile în situaţia specială a cauzei, nu se aduce nicio atingere acestuia din urmă, continuând să subziste în ordinea juridică naţională şi europeană, cu aceeaşi valoare juridică, urmând concepţia dihotomică dworkiniană din perspectiva căreia, în instanţa de judecată, ca for privilegiat al principiilor juridice, principiile nu funcţionează ca regulile – nu dictează rezultate – ele doar înclină soluţia într-un anumit sens, chiar dacă nu în mod concludent, și supravieţuiesc intacte atunci când nu prevalează.

1. Întrebarea 3

2. În cauza de faţă, Curtea de Apel consideră că deciziile incidente în cauză ale Curţii Constituţionale şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pot primi în acest moment procesual o interpretare conformă cu dreptul Uniunii Europene.

3. Astfel, instanţa de trimitere constată că prin Decizia nr. 358/2022, instanţa constituţională nu a impus aplicarea principiului legii penale mai favorabile, ci s-a rezumat doar să constate că în perioada de referinţă fondul activ al legislaţiei nu cuprindea niciun caz de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale, putându-se astfel concluziona că s-a lăsat în mod intenţionat la aprecierea instanţelor de drept comun posibilitatea şi măsura aplicării acestui principiu (casus omissus pro omisso habendum est). Mai mult, aceeaşi instanţă constituţională a subliniat, totodată, că subzistă raţiunea instituirii cazurilor de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale, context în care instanţele de drept comun au procedat la aplicarea deciziei ţinând seama de finalitatea urmărită prin prescripţia specială a răspunderii penale, conform regulii de interpretare potrivit căreia norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul în care să nu se aplice (actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat). Or, în aceste condiţii, instanţa de trimitere consideră că, în ipoteza admiterii întrebărilor preliminare aşa cum au fost formulate în cauză, este în măsură să procedeze la aplicarea deciziilor instanţei constituţionale în acord cu dreptul european relevant, astfel cum urmează să fie interpretat de instanţa europeană.

4. În acelaşi sens, instanţa de trimitere consideră că prin Decizia nr. 67/2022, prin care Înalta Curte a calificat întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale ca aparţinând dreptului penal material, a fost instituit un standard mai înalt în materia prescripţiei răspunderii penale, în acord cu caracterul minimal al standardelor europene în domeniu, ceea ce nu împiedică instanţa de trimitere să continue să aprecieze liber asupra aplicării sau nu a principiului legii penale mai favorabile în prezenta ipoteză juridică – potrivit considerentelor mai sus expuse şi având în vedere că cea din urmă decizie a instanţei constituţionale a fost publicată abia ulterior intervenţiei legislative prin care a fost modificat codul penal în sensul cazurilor de întrerupere a prescripţie –în situaţia în care întrebările preliminare vor fi primite de către instanţa europeană.

5. Pentru a aprecia în acest sens, instanţa de trimitere are în vedere că, aşa cum reiese din jurisprudenţa Curţii de Justiţie, autorităţile şi instanţele naţionale sunt libere să aplice standarde naţionale de protecţie a drepturilor fundamentale, cu condiţia ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecţie prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, şi nici supremaţia, unitatea şi caracterul efectiv al dreptului Uniunii (Hotărârea din 5 decembrie 2017, Cauza C42/17, parag. 47 şi 54).

6. În acest context, instanţa de trimitere subliniază caracterul obligatoriu al deciziilor instanţei constituţionale şi ale instanţei supreme naţionale, ca principal factor de echilibru şi stabilitate în statul de drept şi în jurisprudenţa naţională, a căror autoritate trebuie respectată şi nu poate fi compromisă prin lăsarea lor neaplicate, decât ca ultimă raţiune în cazul imposibilităţii interpretării lor conforme, pentru salvgardarea principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene.

7. În continuare însă, dacă se va regăsi că interpretarea conformă nu este posibilă faţă de apărările formulate în cauză pe mai departe, Curtea de Apel apreciază totuşi necesară autorizarea lăsării neaplicate a soluţiilor incidente ale instanţei constituţionale şi supreme naţionale, mai ales în contextul specific naţional, în care nerespectarea acestor decizii poate antrena răspunderea disciplinară a judecătorului cauzei.

8. Astfel, potrivit unei jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie, „principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări de rang constituțional a unui stat membru, astfel cum este interpretată de instanța constituțională a acestuia, potrivit căreia o instanță inferioară nu este autorizată să lase neaplicată din oficiu o dispoziție națională care intră în domeniul de aplicare al Deciziei 2006/928 și pe care o consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, ca fiind contrară acestei decizii sau articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.” (Hotărârea Curţii, Marea Cameră, din 18 mai 2021, cauzele conexate C‑83/19, C‑127/19, C‑195/19, C‑291/19, C‑355/19 și C‑397/19, pct. 7 din dispozitiv). În acelaşi sens, Curtea de Justiţie a concluzionat că „principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia instanțele naționale de drept comun sunt ținute de deciziile curții constituționale naționale și nu pot, din acest motiv și cu riscul săvârșirii unei abateri disciplinare, să lase neaplicată din oficiu jurisprudența rezultată din deciziile menționate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, că această jurisprudență este contrară articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, articolului 325 alineatul (1) TFUE sau Deciziei 2006/928.” (Hotărârea Curţii, Marea Cameră, din 21 decembrie 2021, cauzele conexate, C‑357/19, C‑379/19, C‑547/19, C‑811/19 și C‑840/19, pct. 4 din dispozitiv). În sfârşit, Curtea de Justiţie a continuat în acelaşi sens, arătând că „articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 2 și cu articolul 4 alineatele (2) și (3) TUE, cu articolul 267 TFUE, precum și cu principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale care permite angajarea răspunderii disciplinare a unui judecător național pentru motivul că aceasta a aplicat dreptul Uniunii, astfel cum a fost interpretat de Curte, îndepărtându‑se de o jurisprudență a curții constituționale a statului membru în cauză incompatibilă cu principiul supremației dreptului Uniunii.”(Hotărârea Curţii, Marea Cameră, din 22 februarie 2022, cauza C‑430/21, pct. 2 din dispozitiv).

9. Dispoziţiile legale în materia răspunderii disciplinare a judecătorului sau procurorului, în forma de la data dispunerii prezentei sesizări (24.06.2022), aveau următorul cuprins:

– art. 99 lit. ş) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurărilor, republicată:

„Constituie abateri disciplinare: (…)

ş) nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale ori a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii; (…)”.

Ulterior, a fost adoptată o nouă lege în materie, respectiv Legea nr. 303/2022 din 15 noiembrie 2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, care nu mai preia vechea reglementare privând abaterea disciplinară respectivă, menţinând însă o altă abatere disciplinară având următorul cuprins:

– art. 271 lit. s) din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurărilor, republicată:

„Constituie abateri disciplinare: (…)

1. s) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.”.

2. În ceea ce priveşte această din urmă dispoziţie legală, Curtea Constituţională s-a pronunţat într-un control de constituţionalitate înainte de promulgarea legii (control a priori) prin Decizia nr. 520/2022 din 9 noiembrie 2022 referitoare la obiecţiile de neconstituţionalitate privind Legea privind statutul judecătorilor şi procurărilor, reţinând după cum urmează:

„331. Examinând textul art. 271 din legea criticată, se constată că nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale ori a deciziilor pronunţate de ÎCCJ în soluţionarea recursurilor în interesul legii nu a mai fost reglementată ca abatere disciplinară distinctă în cuprinsul textului de lege antereferit. Însă acest lucru nu înseamnă că nerespectarea acestora nu poate angaja răspunderea disciplinară a judecătorului sau a procurorului în măsura în care se demonstrează că şi-a exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

332. Potrivit art. 272 alin. (1) şi (2) din legea criticată, „(1) Există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

            (2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual”.

333. Prin urmare, orice normă juridică este cuprinsă într-un act de reglementare fie primar, fie secundar. Constituţia, la rândul său, este o lege, cuprinzând norme juridice, şi prevede caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale [art. 147 alin. (4)]. Prin urmare, încălcarea cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă a acestui text constituţional reprezintă o abatere disciplinară în sensul art. 271 lit. s) din legea criticată. Este adevărat că noua reglementare nu mai stabileşte ca abatere disciplinară orice încălcare a deciziilor Curţii Constituţionale, ci numai pe acelea care sunt făcute cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă (sublinierea aparţine instanţei constituţionale)”.

334. Aşa fiind, Curtea de Apel constată că, deşi a fost abrogată dispoziţia legală care prevedea răspunderea disciplinară a judecătorului sau procurorului pentru nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale, această răspundere poate fi regăsită şi în prezent, în opinia însăşi a instanţei constituţionale, în noua reglementare care prevede răspunderea disciplinară a judecătorului sau procurorului pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

335. Pentru aceste motive, Curtea de apel apreciază că utilitatea celei de-a treia întrebări subzistă şi după adoptarea noii legi în materie, existând şi în prezent riscul antrenării răspunderii disciplinare în cazul în care s-ar aprecia că lăsarea neaplicată a vreunei decizii a Curţii Constituţionale ar putea fi considerată ca exercitare a funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Numaidecât, în cazul în care s-ar considera că, având în vedere jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie în materie, nu mai apare necesar să se răspundă în continuare la o astfel de întrebare, care ar fi considerată superfluă atâta timp cât există o decizie a acesteia în baza căreia soluţia instanţei constituţionale sau superioare să poată fi lăsată neaplicată, Curtea de Justiţie ar putea preciza acest lucru în considerentele hotărârii sale, în aşa fel încât să instanţa de trimitere să poată decide în consecinţă, cu luarea în considerare pe viitor a acestei jurisprudenţe.”

No related posts.