Prin hotărârea pronunțată în cauza M.D. și alții împotriva Spaniei (cererea nr. 36584/17), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat, în unanimitate, că a avut loc: o încălcare a articolului 8 (dreptul la respectarea vieții private și de familie) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Cauza se referea la întocmirea de către poliția din Catalonia a unor dosare privind judecătorii care și-au exprimat anumite opinii cu privire la independența regiunii respective față de Spania. Materialele din aceste dosare, inclusiv fotografii, au fost ulterior divulgate în presă.
Curtea a constatat, în special, că simpla existență a rapoartelor poliției, care nu fuseseră întocmite în conformitate cu nicio lege, a încălcat Convenția. În ceea ce privește ancheta privind scurgerea de informații, Curtea a constatat că aceasta a fost inadecvată din cauza faptului că nu a fost audiată o persoană esențială pentru anchetă, șeful principal al poliției din Barcelona.
Principalele fapte
Reclamanții sunt 20 de cetățeni spanioli. Aceștia sunt judecători și magistrați în funcție în Catalonia (Spania).
În februarie 2014, aceștia, împreună cu alți 13 judecători, au redactat un manifest în care și-au expus opinia potrivit căreia poporul catalan ar trebui să aibă „dreptul de a decide” (adică asupra independenței Cataloniei) în temeiul Constituției și al dreptului internațional.
În luna martie a aceluiași an, ziarul La Razón a publicat un articol despre manifestul lor intitulat „Conspirația celor treizeci și trei de judecători separatiști”. Articolul includea detalii personale și fotografii – luate din baza de date a poliției – ale reclamanților.
În urma unei plângeri depuse de către reclamanți, a fost inițiată o procedură penală, reclamanții solicitând, de asemenea, despăgubiri. Plângerea a fost respinsă, judecătorul de instrucție nr. 15 din Madrid reținând că, deși „… faptele investigate constituie [au constituit] o infracțiune penală, … nu [existau] motive suficiente pentru a le atribui unei anumite persoane”. Aceștia au făcut apel. Ca răspuns la apel, același judecător de instrucție nu a putut, din nou, să atribuie responsabilitatea penală și l-a respins. Aceștia au făcut din nou apel, iar Audiencia Provincial a respins acest apel în aprilie 2016.
În 2014, reclamanții au depus, de asemenea, o plângere la Agenția pentru Protecția Datelor cu privire la acest articol, numind atât Ministerul de Interne, cât și La Razón. Această plângere nu a avut succes, dar, la apel, Audiencia Nacional a ordonat efectuarea unei investigații complete, care se pare că este încă în curs de desfășurare.
La data de 14 februarie 2014, sindicatul funcționarilor publici „Mâini Curate” (Manos Limpias) a depus o plângere împotriva celor treizeci și trei de judecători care au semnat manifestul menționat mai sus la Consiliul General al Magistraturii (un organism care are competența de a exercita măsuri disciplinare împotriva judecătorilor și magistraților), solicitând suspendarea judecătorilor care au semnat manifestul. Consiliul General al Magistraturii a inițiat o serie de proceduri disciplinare, dar nu a fost aplicată nicio sancțiune niciunuia dintre reclamanți. Procedurile au fost închise la 4 decembrie 2014.
La 22 decembrie 2014, sindicatul a introdus apel la comisia permanentă (Comisión Permanente) a Consiliului General al Magistraturii. Acest apel a fost respins la 18 iunie 2015. Consiliul General al Magistraturii a menținut punctul de vedere potrivit căruia ideile prezentate de reclamanți în manifest au constituit exercitarea libertății de exprimare a acestora și că, fără a aduce atingere altor aprecieri, nu ar trebui să implice exercitarea de competențe disciplinare împotriva semnatarilor.
Plângerile, procedura și componența Curții
Invocând articolele 8 (dreptul la respectarea vieții private și de familie), 10 (libertatea de exprimare) și 6 pct. 1 (dreptul la un proces echitabil), reclamanții au reclamat faptul că poliția a întocmit fără nicio justificare un dosar despre ei, folosind fotografii de la poliție, care au ajuns apoi în presă; măsurile disciplinare luate împotriva lor pentru că și-au exprimat opiniile; și faptul că ancheta privind acuzațiile lor a fost inadecvată.
Decizia Curții
Articolul 8
(a) Principii generale
(i) Obligațiile negative în temeiul articolului 8
- Scopul principal al articolului 8 este de a proteja împotriva ingerințelor arbitrare ale unei autorități publice în viața privată și de familie, în domiciliul și în corespondența unei persoane. Această obligație negativă este descrisă de Curte ca fiind obiectul esențial al articolului 8 (a se vedea Kroon și alții împotriva Olandei, 27 octombrie 1994, pct. 31, seria A nr. 297-C). În cazul în care cauza se referă la o obligație negativă, Curtea trebuie să evalueze dacă ingerința a fost conformă cu cerințele de la alineatul (2) al articolului 8 – adică a fost în conformitate cu legea, a urmărit un scop legitim și a fost necesară într-o societate democratică (a se vedea Libert împotriva Franței, nr. 588/13, pct. 40 și 42, 22 februarie 2018).
- Constatarea că măsura în cauză nu a fost „în conformitate cu legea” este suficientă pentru ca Curtea să constate că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție. Prin urmare, nu este necesar să se examineze dacă ingerința în cauză a urmărit un „scop legitim” sau dacă a fost „necesară într-o societate democratică” (a se vedea M.M. împotriva Olandei, nr. 39339/98, pct. 46, 8 aprilie 2003).
- Pentru a stabili dacă informațiile cu caracter personal reținute de autorități implică aspecte legate de „viața privată”, Curtea trebuie să țină seama în mod corespunzător de contextul specific în care informațiile în cauză au fost înregistrate și păstrate, de natura înregistrărilor, de modul în care aceste înregistrări sunt utilizate și prelucrate și de rezultatele care pot fi obținute (a se vedea S. și Marper împotriva Regatului Unit [GC], nr. 30562/04 și 30566/04, pct. 67, CEDO 2008).
- Curtea a statuat că simplul fapt de a stoca date referitoare la viața privată a unei persoane fizice reprezintă o ingerință în sensul articolului 8 (a se vedea Leander împotriva Suediei, 26 martie 1987, pct. 48, seria A nr. 116). Utilizarea ulterioară a informațiilor stocate nu are nicio influență asupra acestei constatări (a se vedea Amann împotriva Elveției [GC], nr. 27798/95, pct. 69, CEDO 2000-II). Curtea reiterează faptul că este important să se limiteze utilizarea datelor la scopul pentru care au fost înregistrate (a se vedea S. și Marper, pct. 103). Datele care dezvăluie opinii politice se încadrează în categoriile speciale de date sensibile care atrag un nivel sporit de protecție (a se vedea Catt împotriva Regatului Unit, nr. 43514/15, pct. 112, 24 ianuarie 2019).
(ii) Obligațiile pozitive în temeiul articolului 8
- În timp ce obiectivul esențial al articolului 8 este de a proteja individul împotriva ingerințelor arbitrare ale autorităților publice, acesta nu obligă pur și simplu statul să se abțină de la astfel de ingerințe: pe lângă acest angajament negativ, pot exista obligații pozitive inerente necesității de a asigura 15 respectarea efectivă a vieții private (a se vedea Botta împotriva Italiei, hotărârea din 24 februarie 1998, Rapoarte 1998-I, p. 422, pct. 33).
- Prin urmare, Curtea trebuie să verifice dacă autoritățile naționale au luat măsurile necesare pentru a asigura protecția efectivă a dreptului reclamantului la respectarea vieții private și a corespondenței sale (a se vedea Craxi împotriva Italiei (nr. 2), nr. 25337/94, pct. 73 și 74, 17 iulie 2003).
- În ceea ce privește faptele grave, obligația pozitivă a statului, în temeiul articolului 8, de a proteja integritatea fizică sau morală a indivizilor se poate extinde, de asemenea, la chestiuni legate de eficacitatea unei anchete penale (a se vedea Khadija Ismayilova împotriva Azerbaidjanului, nr. 65286/13 și 57270/14, pct. 115, 10 ianuarie 2019).
- Pentru ca o anchetă să fie considerată „eficientă”, aceasta ar trebui, în principiu, să fie capabilă să conducă la stabilirea faptelor cauzei și la identificarea și pedepsirea celor responsabili. Aceasta nu este o obligație de rezultat, ci una de mijloace (a se vedea Alković împotriva Muntenegru, nr. 66895/10, pct. 65, 5 decembrie 2017).
- La examinarea eficacității anchetelor penale în contextul obligațiilor pozitive prevăzute, printre altele, la articolul 8 din Convenție, Curtea a utilizat anterior testul „deficiențelor semnificative”. Sarcina Curții în cadrul acestui test este de a stabili dacă presupusele lipsuri ale unei investigații au avut astfel de deficiențe semnificative încât să reprezinte o încălcare a obligațiilor pozitive ale statului pârât în temeiul articolului 8 din Convenție (a se vedea Söderman împotriva Suediei [GC], nr. 5786/08, pct. 90, CEDO 2013).
(b) Aplicarea în speță
(i) În ceea ce privește existența unui raport al poliției
- Curtea observă că nu există nicio dispoziție juridică internă care să justifice întocmirea de către poliție a unui raport privind cetățenii atunci când nu există indicii că aceștia ar fi putut săvârși o infracțiune sau că ar fi fost implicați în etapele pregătitoare necesare săvârșirii unei infracțiuni.
- Raportul, din data de 18 februarie 2014, se referea la un grup de aproximativ douăzeci și cinci de judecători în funcție din Catalonia care urmau să publice un manifest în apărarea legalității consultării pe tema suveranității, publicare programată pentru 9 noiembrie 2014. Raportul îl identifică pe presupusul „principal inițiator și cel mai activ organizator”. Conținutul raportului se referă la „treizeci și patru de judecători și magistrați care își exercită funcțiile în Catalonia” și include o fotografie a fiecăruia dintre ei, adresele lor, denumirea postului și, în unele cazuri, observații privind aspecte precum apartenența lor la asociații profesionale și participarea la cursuri de specialitate.
- Potrivit instanțelor interne, datele incluse în raport constau în date cu caracter personal, fotografii și anumite informații profesionale (extrase parțial din baza de date de identificare a poliției). În plus, datele referitoare la unii dintre reclamanți se referă la opiniile lor politice.
- Având în vedere circumstanțele menționate mai sus, întrucât ingerința în viața privată a reclamanților nu a fost în conformitate cu nicio lege internă, iar autoritățile publice au utilizat datele cu caracter personal în alt scop decât cel care a justificat colectarea lor, Curtea concluzionează că simpla existență a raportului de poliție în cauză, care a fost întocmit cu privire la persoane al căror comportament nu implică nicio activitate infracțională, echivalează cu o încălcare a articolului 8.
(ii) În ceea ce privește scurgerea de informații în presă și ancheta care a urmat
- Este de necontestat faptul că fotografiile reclamanților care au fost publicate în ziar proveneau din baza de date a poliției, la care numai autoritățile aveau acces. Chiar dacă modul în care aceste fotografii au fost divulgate nu a fost determinat de ancheta internă, nu există altă explicație decât aceea că autoritățile au permis ca o astfel de divulgare să fie posibilă, angajând astfel responsabilitatea statului pârât. În cazul în care a avut loc o astfel de divulgare ilegală, obligația pozitivă inerentă privind respectarea efectivă a vieții private a implicat obligația de a efectua anchete eficiente pentru a remedia problema în măsura în care a fost posibil (a se vedea Craxi, pct. 74).
- În cadrul unei prime anchete inițiale a cauzei, judecătorul de instrucție a închis procedura deoarece, în opinia sa, deși faptele pretinse au constituit o infracțiune, nu a fost posibilă identificarea autorului sau a autorilor. În acest proces inițial, în urma apelului depus de reclamanți, Audiencia Provincial a decis că nu fuseseră luate toate măsurile necesare pentru a fi acceptabilă închiderea procedurii pe motiv că nu era posibilă identificarea persoanei care a comis infracțiunea. Prin urmare, Audiencia Provincial a considerat că este „relevant” să efectueze măsuri suplimentare de investigare, cum ar fi audierea șefului principal al poliției din Barcelona, care a dispus raportul menționat mai sus privind reclamanții și care a fost destinatarul raportului, al cărui conținut a fost ulterior dezvăluit presei.
- Judecătorul de instrucție a redeschis ancheta și a luat declarații de la mai mulți martori, dar nu a considerat oportun să îl cheme pe șeful principal al poliției din Barcelona pentru a depune mărturie și a închis procedura din aceleași motive ca și anterior. După ce reclamanții au făcut apel, Audiencia Provincial a confirmat decizia organului de anchetă și a decis că mărturia șefului principal al poliției nu ar fi putut fi relevantă, deoarece nu existau dovezi că acesta ar fi participat la faptele penale care făceau obiectul anchetei și că, în orice caz, comportamentul său ar fi constituit cel mult doar o abatere administrativă.
- Agenția pentru protecția datelor, la cererea reclamanților, a efectuat o investigație tehnică privind utilizarea datelor acestora după încheierea procedurilor penale. Cu toate acestea, din documentele puse la dispoziția Curții nu reiese că judecătorul de instrucție, în timpul anchetei penale, s-a folosit de posibilitatea de a solicita Agenției să stabilească faptele relevante. Curtea observă că șeful principal al poliției din Barcelona a fost, așa cum se menționează în hotărârile judecătorești, destinatarul direct al raportului întocmit cu privire la reclamanți, al cărui conținut (în principal fotografiile reclamanților) a fost ulterior divulgat ziarului La Razón. Audiencia Provincial însăși, atunci când a pronunțat hotărârea privind primul apel al reclamanților împotriva respingerii cauzei, a declarat că „ar fi relevant să fie audiat [șeful principal al poliției din Barcelona] în calitatea sa de destinatar direct” al raportului.
- Având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea consideră că, pentru efectuarea unei anchete suficiente, era necesar ca anchetatorii să fi obținut o declarație din partea persoanei care a fost destinatarul direct al raportului și care a fost responsabilă de persoanele care au accesat baza de date de identificare a poliției și au colectat datele și fotografiile reclamanților, întrucât, indiferent de răspunderea sa penală sau disciplinară, mărturia sa ar fi contribuit la identificarea celor responsabili de faptele penale în cauză.
- Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu este convinsă că a fost efectuată o anchetă eficientă pentru a stabili circumstanțele în care jurnaliștii au avut acces la fotografiile reclamanților și, dacă era cazul, pentru a sancționa persoanele responsabile de lipsurile care au avut loc.
- Prin urmare, neefectuarea de către organele judiciare implicate a anumitor măsuri de investigație care ar fi fost foarte probabil utile pentru investigarea faptelor cauzei și care erau susceptibile de a remedia ingerința în drepturile reclamanților trebuie să fie considerată a constitui o nerespectare de către statul pârât a obligațiilor sale pozitive în temeiul articolului 8 din Convenție (a se vedea Alković, pct. 65).
- Prin urmare, Curtea consideră că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție.
Alte articole
Curtea a afirmat că nu se poate distinge nicio sancțiune sau niciun efect de intimidare din faptul că procedurile disciplinare au avut loc și au fost închise fără a se aplica nicio sancțiune. Prin urmare, Curtea a concluzionat că plângerea formulată în temeiul articolului 10 este inadmisibilă, fiind vădit nefondată, întrucât libertatea de exprimare a acestora a fost respectată. În urma examinării faptelor, Curtea a considerat că nu era necesar să examineze plângerile în temeiul articolului 6 pct. 1.
- Pentru motivele expuse mai jos, Curtea nu poate accepta argumentul potrivit căruia reclamanții au suferit represalii pentru semnarea manifestului, libertatea lor de exprimare fiind astfel încălcată.
- Reclamanții susțin că au făcut obiectul unor proceduri disciplinare pentru semnarea manifestului. Curtea constată că, deși este adevărat că au fost inițiate proceduri disciplinare împotriva reclamanților, există două circumstanțe care arată că plângerea reclamanților trebuie respinsă.
- În primul rând, trebuie subliniat faptul că procedurile au fost rezultatul unei plângeri depuse de un sindicat (cunoscut sub numele de „Manos Limpias”), aceste proceduri nu au fost deschise din oficiu de nicio autoritate publică. Asta înseamnă că Consiliul General al Magistraturii, în calitate de organ de conducere al sistemului judiciar, nu a considerat niciodată semnarea manifestului de către reclamanți ca fiind un fapt relevant pentru orice fel de răspuns care să fie inițiat din oficiu de către Consiliu. Doar atunci când o terță parte legitimă a denunțat acțiunile reclamanților, Consiliul, prin imperativ legal, a acceptat să deschidă o procedură disciplinară.
- Chiar mai important, având în vedere multiplele proceduri desfășurate, este rezultatul acestora și motivele invocate de Consiliul General al Magistraturii. După desfășurarea procedurilor disciplinare, s-a ajuns la concluzia că acestea trebuiau să fie închise, deoarece reclamanții au semnat manifestul în exercitarea legitimă a libertății lor de exprimare și, prin urmare, nu trebuiau să fie aplicate sancțiuni.
- Ulterior acestei decizii inițiale, sindicatul care îi chemase în judecată pe reclamanți a introdus un apel la comisia permanentă (Comisión Permanente) a Consiliului General al Magistraturii. Acest apel a fost respins pe motiv că, încă o dată, Consiliul General al Magistraturii a considerat că ideile expuse de reclamanți în manifest constituiau exercitarea libertății lor de exprimare și că, fără a aduce atingere altor aprecieri, nu ar trebui să implice exercitarea unor măsuri disciplinare împotriva semnatarilor.
- Curtea constată că nu au existat niciun fel de represalii din partea autorităților publice împotriva reclamanților și că acțiunea organului de conducere al judecătorilor s-a datorat exclusiv unei plângeri formulate de o terță parte.
- În plus, astfel cum Guvernul a precizat în mod clar în observațiile sale, reclamanții și-au continuat cariera profesională și au fost promovați urmându-se procedura obișnuită de către Consiliul General al Magistraturii, fără niciun prejudiciu rezultat din participarea lor la manifestul menționat anterior.
- Prin urmare, nu se poate distinge niciun tip de sancțiune sau de efect de intimidare din simplul fapt că a avut loc o procedură disciplinară, având în vedere rezultatul acesteia și, de asemenea, din faptul că aceasta nu a fost inițiată din oficiu de către Consiliul General al Magistraturii, ci mai degrabă ca urmare a unei plângeri depuse de o terță parte.
- Considerentele de mai sus sunt suficiente pentru a permite Curții să concluzioneze că plângerea referitoare la articolul 10 trebuie să fie declarată inadmisibilă ca fiind vădit nefondată în temeiul articolului 35 pct. 3 (a) și 4 din Convenție.
Satisfacție echitabilă (Articolul 41)
Curtea a stabilit că Spania va trebui să plătească reclamantului 4.200 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral și 3.993 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli.
No related posts.