Asociațiile profesionale ale judecătorilor și procurorilor români au luat cunoștință din presa română de scrisoarea trimisă de Comisia Europeană Guvernului României în data de 18 octombrie 2021, prin care se solicită clarificări legate de nerespectarea hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene din 18 mai 2021, pronunțată în cauzele conexate C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-379/191, Asociația Forumul Judecătorilor din România și alții.
În hotărârea amintită, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că România trebuie să ia măsurile adecvate pentru a îndeplini obiectivele de referință fixate în MCV, „ținând seama în mod corespunzător, în temeiul principiului cooperării loiale prevăzut la articolul 4 alineatul (3) TUE, de rapoartele întocmite de Comisia Europeană, în special de recomandările formulate în rapoartele MCV”, această obligație fiind în sarcina „fiecărui organ al statului membru în cauză”.
CJUE a decis că reglementările care guvernează organizarea justiției în România, cum sunt cele referitoare la numirea interimară în funcțiile de conducere ale Inspecției Judiciare și la înființarea în cadrul Ministerului Public a unei Secții pentru investigarea infracțiunilor din justiție, intră în domeniul de aplicare al Deciziei 2006/928, astfel încât acestea trebuie să respecte cerințele care decurg din dreptul Uniunii și în special din valoarea statului de drept prevăzută la articolul 2 TUE.
Articolul 2 și articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, precum și Decizia 2006/928 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale adoptate de guvernul unui stat membru care îi permite acestuia din urmă să facă numiri interimare în funcțiile de conducere ale organului judiciar însărcinat cu efectuarea cercetărilor disciplinare și cu exercitarea acțiunii disciplinare împotriva judecătorilor și a procurorilor fără respectarea procedurii ordinare de numire prevăzute de dreptul național atunci când această reglementare este de natură să dea naștere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor și a funcțiilor acestui organ ca instrument de presiune asupra activității respectivilor judecători și procurori sau de control politic al acestei activități.
De asemenea, articolul 2 și articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, precum și Decizia 2006/928 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care prevede înființarea în cadrul Ministerului Public a unei secții specializate care are competența exclusivă de a ancheta infracțiunile săvârșite de judecători și de procurori fără ca înființarea unei astfel de secții să fie justificată de imperative obiective și verificabile legate de buna administrare a justiției și să fie însoțită de garanții specifice care să permită, pe de o parte, să se înlăture orice risc ca această secție să fie folosită ca instrument de control politic al activității respectivilor judecători și procurori susceptibil să aducă atingere independenței acestora și, pe de altă parte, să se asigure că respectiva competență poate fi exercitată în privința acestora din urmă cu respectarea deplină a cerințelor care decurg din articolele 47 și 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
De altfel, CJUE reține în mod clar că: ”219 Din elementele aflate la dispoziția Curții și din Raportul Comisiei către Parlamentul European și Consiliu din 22 octombrie 2019 privind progresele realizate de România în cadrul mecanismului de cooperare și de verificare [COM(2019) 499 final, p. 5] reiese că exemple practice luate din activitățile SIIJ sunt de natură să confirme realizarea riscului, menționat la punctul 216 din prezenta hotărâre, ca această secție să se asemene unui instrument de presiune politică și să intervină pentru a schimba cursul anumitor anchete penale sau al unor proceduri judiciare privind, printre altele, fapte de corupție la nivel înalt într‑un mod care ridică îndoieli cu privire la obiectivitatea sa, aspect a cărui apreciere revine instanțelor de trimitere, conform jurisprudenței amintite la punctul 201 din prezenta hotărâre.”
Asociațiile profesionale ale judecătorilor și procurorilor români au arătat constant în ultima perioadă că nerespectarea unei hotărâri pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene poate determina Curtea, la cererea Comisiei Europene, într-o procedură de infringement, să impună sancțiuni financiare, sub forma unei sume forfetare și/sau a unei plăți zilnice. Sancțiunile sunt calculate ținând seama de importanța normelor încălcate și de impactul încălcării asupra intereselor generale și private, perioada în care nu a fost aplicat dreptul UE, capacitatea statului membru de a plăti (amenzile trebuie să aibă un efect disuasiv). Suma este propusă de Comisia Europeană și poate fi modificată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea sa. În cazul Poloniei, existau indicii serioase că suma în cauză ar putea ajunge, anual, spre cel puțin 1% din produsul intern brut al Poloniei, respectiv 5,2 miliarde euro.
Reiterăm faptul că o situație similară există și în România. O nesocotire a principiilor elementare ale statului de drept, așa cum au fost interpretate de CJUE, de către unul dintre statele membre, poate justifica o sancțiune imensă, apreciată la nivelul a cel puțin 1% din produsul intern brut al statului membru care refuză să pună în aplicare hotarări ale CJUE în privința statului de drept. Niciun stat membru, prin niciuna din puterile sale, legislativă, executivă, judecătorească ori prin organele sale administrative, nu ar trebui să fie vreodată tentat să ignore hotărârile CJUE în acest domeniu. În cazul României, 1% din produsul intern brut ar însemna, anual, suma de 2,3 miliarde euro cu titlul de sancțiuni financiare pentru nerespectarea hotărârilor CJUE (aproximativ 7 miliarde de euro pentru următorii trei ani).
Amintim că, în cazul Bulgariei, printr-o hotărâre din 26 noiembrie 2015, Tribunalul Regional Yambol s-a pronunțat cu privire la încălcarea dreptului Uniunii Europene imputabilă Parlamentului, Curții Supreme de Casație din Bulgaria, precum și Agenției Naționale pentru Privatizare, rezultată din aplicarea reglementărilor naționale contrare dreptului Uniunii Europene. Tribunalul Regional Yambol a decis că acțiunea este admisibilă, în temeiul articolului 4 alineatul (3) TUE, care impune ca statele membre să se abțină de la orice măsură de natură să pună în pericol realizarea obiectivelor Uniunii. În motivare, instanța națională s-a întemeiat și pe jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, în temeiul căreia fiecare stat membru este obligat să repare daunele cauzate persoanelor prin încălcări ale dreptului Uniunii care le pot fi atribuite în special privind legislația națională contrară dreptului UE. În consecință, Tribunalul Regional Yambol a obligat Curtea Supremă de Casație din Bulgaria, Agenția Națională pentru Privatizare și Parlamentul să plătească reclamantei suma de aproximativ 350.000 de euro.
De asemenea, prin hotărârea Tribunal Supremo din Spania din 23 ianuarie 2004, judecătorii Tribunalului Constituțional din Spania au fost găsiți civilmente responsabili pentru prejudiciul cauzat unei persoane, pentru că au declarat inadmisibil un recurso de amparo, refuzând să se pronunțe cu privire la cererea de protecție a drepturilor fundamentale, fiind obligați la plata de despăgubiri în cuantum de câte 500 de euro fiecare. În susținerea argumentației sale, Tribunal Supremo a menționat jurisprudența CJUE cu privire la răspunderea statelor membre pentru încălcarea dreptului Uniunii Europene, atunci când aceasta reiese din soluția unei instanțe naționale de ultim grad (cauza Köbler, C-224/01, hotărârea din 30 septembrie 2003).
Asociația Forumul Judecătorilor din România
Asociația Mișcarea pentru Apărarea Statutului Procurorilor
Asociația Inițiativa pentru Justiție
No related posts.