À la recherche du temps perdu. Interviu cu domnul Yavuz Aydin, judecător din Turcia, în prezent refugiat în Uniunea Europeană

1. Este evident că magistrații amenințați permanent cu eliberarea din funcție sau arestarea nu pot judeca în mod independent și imparțial. Aveți încredere în instanțele judecătorești din Turcia?

Nu este ușor să răspunzi la această întrebare fără a pune problema independenței sistemului judiciar din Turcia, în contextul său cultural și istoric. În istoria sa de 96 de ani, Turcia a trecut prin vremuri grele în drumul către democrație. Loviturile de stat militare din anii 1960 și 1980, precum și intervenția militară indirectă din 1971, constituie cele mai grele momente ale democrației constituționale și ale separării puterilor în stat. Dar nici măcar în acele vremuri, judecătorii nu erau supuși unor astfel de destituiri. Spre exemplu, după lovitura sângeroasă și perfidă din anul 1980, numărul judecătorilor și procurorilor supuși procedurilor administrative sau judiciare a fost de numai 47, iar un număr total de 120 de cadre universitare au fost concediate. Astăzi vorbim despre 4.500 de judecători și procurori (dintre care 2.500 au fost arestați) și aproximativ 6.000 de cadre universitare care au fost concediate nelegal. În timp ce 31 de jurnaliști au fost arestați după lovitura de stat militară din 1980, primindu-se eticheta statului drept ”cea mai mare închisoare pentru jurnaliștii din lume”, acest număr a ajuns la 300

Am observat, încă din anul 2000, din diferite unghiuri – ca judecător stagiar, judecător-raportor, diplomat și, în cele din urmă, ca judecător efectiv – că justiția nu era încă perfectă în Turcia. După cum am spus, am avut ocazia să văd cel mai probabil cele mai bune momente ale sistemului judiciar turc, care nu au durat mai mult de doi sau trei ani – între 2010 și 2013. Chiar și atunci, sistemul judiciar era văzut ca un instrument sau o unealtă de a-i aduce pe disidenți la tăcere, într-o oarecare măsură, dar situația nu a fost niciodată atât de rea și de mizerabilă în întreaga istorie a Republicii Turcia. Astfel, într-o țară în care aproximativ o treime dintre judecători și procurori (4.500 din 15.000, câți erau în iulie 2016) au fost concediați și mai mult de jumătate din ei au fost arestați nelegal, nu mai putem vorbi despre justiție. Firește, această brutalitate și acest arbitrariu au avut și au încă un efect de diminuare a curajului și atitudinii colegilor rămași. Mai mult, unii judecători au fost arestați numai pentru că au refuzat să-i aresteze pe colegii lor sau au pronunțat hotărâri în mare măsură legale în fazele de judecată ale cauzelor. În acest moment, trebuie remarcat faptul că Înaltul Consiliu al Judecătorilor și Procurorilor (HCJP), condus de Guvern, a desemnat deja instanțele penale care soluționează infracțiunile grave și, în special, completele penale cu judecători de pace, singurii ce pot emite mandate de arestare, bloca accesul la anumite site-uri web, dispune înghețarea bunurilor etc. Ca indicator interesant, chiar și numărul judecătorilor de pace din materie penală, eliberați din funcție după iulie 2016, spune foarte mult. În timp ce, la 16 iulie 2016, existau 2.745 de judecători și procurori în prima listă de destituiri, doar 3 dintre aceștia erau judecători de pace (din 719 în total). Restul de 716 au fost cei ce au emis mandate pentru arestarea a peste 80.000 de persoane (inclusiv a 2.500 de colegi), sub pretextul acuzațiilor legate de terorism, în ultimii doi ani și jumătate. Numărul celor reținuți de procurori, în același context, a depășit 140.000. În primele șase luni de ”stare de urgență”, mulți dintre acești oameni au fost deținuți în condiții necorespunzătoare o perioadă de până la 30 de zile, fără acces la judecător și un interval de 5 zile fără a lua legătura cu un avocat.

Între altele, ar trebui menționat și rolul Curții Constituționale. Judecătorii săi au semnat în unanimitate decizia de destituire a doi membri ai Curții Constituționale, în două săptămâni, bazată pe acuzația neîntemeiată de ”a fi membri ai unei organizații sau structuri/entități teroriste”. Aceiași membri ai Curții Constituționale – invocând supremația legii și statul de drept, desigur (!) – au hotărât că nu au competența de a revizui legalitatea decretelor cu putere de lege emise în timpul stării de urgență. Mulțumită acestei decizii, a fost posibil și ”legal” să se pronunțe în țară hotărâri ale căror efecte sunt menite să se producă și după ridicarea stării de urgență.

Deși umbrite de retorica și persecuția guvernului și a sistemului judiciar ale regimului Erdogan, ar trebui menționate aici și atitudinile de apărare. Privind la acest barbarism (inclusiv peste 500 de avocați au fost arestați), profesorul Metin Feyzioglu (decanul Asociației Barourilor din Turcia) a fost printre primele voci care au sărit în apărarea regimului Erdogan, încă de la începutul represiunii. El s-a oferit de bunăvoie să călătorească în jurul lumii pentru a-și convinge omologii față de ”necesitatea” și ”legalitatea” măsurilor luate în țară. Când decanul Baroului de la Istanbul a făcut declarații privind refuzul nelegal de trimitere a avocaților pentru a-i apăra pe acuzați, același Feyzioglu l-a sprijinit, în loc să-i solicite să nu mai abuzeze de puterea sa. Mai mult, împotriva criticilor față de diplomația de tip ostatic a regimului Erdogan, bazată pe arestarea pastorului american Brunson timp de 20 de luni, el a afirmat că ”Turcia este un stat democratic, guvernat de lege și având o justiție independentă, și are încredere deplină în instanțele turcești”. Din acest motiv, mulți oameni nu și-au putut găsi un avocat care să îi apere. Pentru că atmosfera de teamă asupra avocaților era la fel de puternică ca și asupra judecătorilor. În această atmosferă de frică, să fii ”curajos” însemna și costuri ridicate pentru plata avocaților. Deci foarte puțini dintre cei acuzați își puteau permite să plătească de cinci ori mai mulți bani acestor avocați. Prin urmare, nu numai în judecători nu mai pot avea încredere acum în Turcia. În această privință, ceea ce văd în Turcia de astăzi poate fi descris cu conceptul de ”banalitate a răului”, utilizat de prof. Hannah Arendt pentru a explica atitudinea generalului Adolf Eichmann în Germania nazistă. Deoarece ceea ce vedem în retorica și actele acestor oameni este dincolo de a fi în lanțul de comandă sau în ignoranța conștiinței.

 

2. Noii judecători, recrutați în timp record și într-un astfel de context, pot oferi o garanție de independență și imparțialitate? Mai putem vorbi despre justiție?

La 15 iulie 2016, în Turcia existau aproximativ 15.000 de judecători și procurori. După epurare, în numai 9 luni, acest număr a urcat de la 10.000 la 16.000. Potrivit declarațiilor ministrului turc al justiției, în doar câteva luni, vor exista aproape 20.000 de judecători și procurori. Aceasta înseamnă că experiența de muncă a 50% dintre ei va fi mai mică de 3 ani. Și vorbim doar despre pregătirea și experiența profesională.

Când vine vorba despre calitatea generală a acestora, imaginea nu este mai luminoasă. Într-o țară în care epurarea disidenților a pornit de la sistemul judiciar în sine și a acoperit fiecare segment al societății ca un nor întunecat de frică, acești judecători nou recrutați nu pot îndeplini criteriile etice și morale pentru a fi judecători. Desigur, pot exista excepții, dar având în vedere prăbușirea separării puterilor și a independenței magistraturii din cauza revizuirii constituționale din 2017, criteriile de filtru și evaluare au fost concepute astfel încât să-i selecteze și să-i transforme în funcționari publici obedienți.

Când am citit recentele discursuri și declarații ale președinților curților supreme din țara mea, mi-am amintit de celebra scrisoare a președintelui Curții Populare care a fost înființată în Germania din 1934, după incendierea Reichstag-ului. În scrisoarea sa, acest om îl asigură pe Führer că fiecare judecător va pronunța hotărâri luând în considerare ceea ce ar gândi și face Hitler în fiecare caz. Numele acestui om era Roland Freisler, acum este înmormântat la Berlin, fără nume pe piatra de mormânt. Unul dintre tovarășii săi, ministrul justiției de la sfârșitul anilor 1930 (Guertner) – atunci când a destituit un judecător tânăr care s-a opus punerii în aplicare a unui decret violent al vremii – spunea: ”Dacă nu recunoașteți voința Führerului ca izvor de drept, atunci nu puteți rămâne judecător”. Cu toate acestea, oamenii își amintesc numele numai cu dezgust și rușine. Astăzi, cred că toată lumea spune din nou că ”există judecători la Berlin”.

Deci, ar fi mai mult decât să fim naivi să discutăm despre justiție în Turcia, asemănător cu multe exemple diferite în Turcia sau în alte părți ale lumii. Cu toate acestea, după cum spune un vechi proverb latin, legea doarme uneori, dar nu moare niciodată. De aceea încă îmi păstrez speranțele vii.

 

3. În cazul Turciei, este posibil să se vorbească despre o țară în care legea este suspendată, în care valorile democrației se îndepărtează treptat, unde vocile disidente sunt înăbușite, unde apărătorii legii, jurnaliștii, cei care doresc pacea, cei care protestează, astfel încât copiii lor să nu moară, sunt decretați drept teroriști?

Există astfel de țări în lume. Myanmar, Iran, Sudan, Ruanda din anii 1990, regiunea Xinjang din China etc. sunt exemple care îmi vin în minte. Dar acestea nici nu pretindeau că au obținut o democrație avansată, nici nu au avut un statut de candidat la aderarea cu drepturi depline la Uniunea Europeană. Ceea ce face lucrurile diferite pentru Turcia din acest moment. Caracterul corupt al puterii neechilibrate și necontrolate este același peste tot în lume. Odată cu eșuarea încercării de lovitură de stat, Erdogan a avut cumva o scuză pentru a consolida o astfel de putere. De aceea, el a descris această încercare drept ”un dar al lui Dumnezeu”, chiar în acea zi. Poate că vom putea afla în profunzime despre fundalul, detaliile și cei ce au ”planificat” acest ”dar” în viitor, dar realitatea este că a folosit această oportunitate mult mai eficient decât oricine se putea aștepta. Cum a făcut aceasta? Atacul împotriva judecătorilor și al justiției, în primul rând, l-a ajutat foarte mult. Poate că a citit Henric al IV-lea al lui Shakespeare, în care Dick măcelarul spunea că ”primul lucru pe care îl facem după revoluție este să omorâm toți avocații”. În poveste, el crede că avocații stau în calea revoluției planificate împreună cu Jack Spade. Din acest motiv, trebuie eliminați.

 

4. Au fost întreprinse diverse acțiuni împreună cu instituțiile europene și parlamentele statelor membre pentru a-și sensibiliza opinia față de situația justiției din Turcia. Este suficientă mobilizarea societății civile internaționale și a actorilor judiciari? Ce așteptați de la colegii dumneavoastră judecători din statele membre ale Uniunii Europene? Cum vă putem ajuta?

Mulți dintre liderii europeni au reacționat fără probleme la represalii și încălcări ale drepturilor omului într-o țară care negociază pentru aderarea la Uniunea Europeană. Se poate spune că negocierile de aderare cu Turcia au fost suspendate de facto. Dar aceasta este starea de fapt. Nu este un secret că regimul Erdogan căuta o modalitate de a scăpa de presiunea exercitată de Uniunea Europeană pentru a consolida democrația și drepturile omului, în timp ce negocia liberalizarea vizelor și uniunea vamală. Nu este surprinzător că aceasta pare să se întâmple atunci când priviți imaginea din ochii disidenților din Turcia. Mulțumesc lui Dumnezeu, există judecători la Berlin, la Paris, la Dublin, la București, la Atena, la Roma, la Bruxelles etc. Din cauza sistemelor de verificare și echilibru stabilite, guvernele din Europa și, prin urmare, Uniunea Europeană se împotrivesc unor astfel de acte murdare. Cu toate acestea, ținând seama de creșterea rasismului și a naționalismului pe întreg continentul, mă tem că ar putea exista un fel de ignoranță în schimbul menținerii a milioane de refugiați sirieni în afara Europei.

Pe de altă parte, am văzut câteva reacții încurajatoare în zona internațională. În acest sens, MEDEL, IAJ, EAJ, J4J au făcut declarații urgente imediat după începerea arestării judecătorilor. Printre altele, am văzut și am apreciat declarația amănunțită a Forumului Judecătorilor din România. Prima reacție solidă a venit din partea Rețelei Europene a Consiliilor Judiciare (RECJ), prin suspendarea Consiliului Judecătorilor și Procurorilor (CJP) din Turcia din activitățile ENCJ. Această poziție a fost urmată și de Rețeaua Europeană de Formare Judiciară (RECJ). În acest moment, ar trebui să împărtășesc reacția unui coleg, care a stat în închisoare timp de 18 luni în Turcia și a reușit după aceea să fugă din țară. Când l-am văzut acum câteva luni, l-am întrebat dacă el și alți colegi din închisoare puteau urmări reacțiile de pe mapamond. Mi-a spus că doar ziarele pro-guvernamentale erau distribuite în penitenciar, iar unul dintre cele mai fericite momente pe care le-a avut a fost atunci când a citit rândurile care menționau ”protestul judecătorilor și al avocaților italieni împotriva guvernului turc și pentru a sprijini teroriștii”. Mi-a zis că aceste două rânduri, chiar și în formularea unei publicații proguvernamentale care îi numea ”teroriști”, le-a dat speranța și puterea de a rezista. Cred că aceasta spune foarte mult.

În contextul organizațiilor internaționale și interstatale, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (APCE) și Comisia de la Veneția a Consiliului Europei, precum și Înaltul Comisar pentru Drepturile Omului (Nils Muzniesk) din cadrul Consiliului Europei au adoptat rezoluții și rapoarte promițătoare. Unii raportori speciali ai Organizației Națiunilor Unite, precum Nils Melzer, au produs rapoarte solide privind persecuțiile și tortura în închisorile din Turcia, inclusiv partea estică a țării, care vizează sute de mii de cetățeni de origine kurdă. Rapoartele Comisiei Europene cu privire la progrese (sau regrese) din noiembrie 2016 și aprilie 2018 au făcut o evaluare clară și obiectivă a arbitrarului pe parcursul acelei perioade. Human Rights Watch a publicat, de asemenea, un raport detaliat privind persecutarea judecătorilor din Turcia. Amnesty International a realizat, de asemenea, o treabă excelentă pentru a fi vocea tuturor oamenilor tăcuți din Turcia. Au fost și reacții frustrante. Spre exemplu, rapoartele și declarațiile Parlamentului European (PE), inclusiv cele ale lui Kati Piri (deputat european), care este raportorul pentru Turcia, păreau să evite să menționeze judecătorii drept victime ale brutalității în Turcia.

Din păcate, principala sursă de frustrare în acest proces a fost Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Ca și cum ar exista o justiție independentă sau orice alt remediu intern efectiv în Turcia de astăzi, CEDO a respins mai mult de 30.000 de plângeri depuse din iulie 2016, reținând neepuizarea căilor de atac interne. Ignorând toate argumentele din dosarele susținute de fapte, în plus față de rapoartele respectabile și credibile ale organismelor Consiliului Europei și Organizației Națiunilor Unite, precum și ale ONG-urilor internaționale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dovedit, prin această atitudine, că este mai degrabă o parte a problemei decât a mecanismului de soluționare.

Aceasta înseamnă că orice persoană fără slujbă și cu cariera distrusă va trebui să aștepte aproximativ 10 ani pentru a se pronunța o hotărâre la CEDO. Pentru că trebuie să apeleze, în prealabil, la Comisia privind starea de urgență, care a reanalizat doar 3.000 din 50.000 de dosare (6%), finalizate până acum în 17 luni. Alte 85.000 de cereri încă așteaptă o decizie din partea Comisiei menționate. Cu compunerea și modul de funcționare stabilite de guvern, care sunt împotriva recomandării Comisiei de la Veneția, și cu o rată de reușită de 3%, toți cei 135.000 de petenți trebuie să aștepte mai întâi o decizie din partea acestei comisii. Apoi, vor merge la instanțele administrative, apoi la instanțele de apel, apoi la Curtea Constituțională și numai după aceea la CEDO. În mod surprinzător, Curtea de la Strasbourg încă nu a analizat plângerile formulate în temeiul articolelor 3 și 5 din Convenție, pentru care căile de atac interne au fost epuizate în ultimele 30 de luni. Acesta este, într-adevăr, un semnal de alarmă pentru curtea care a fost fondată pentru a restabili democrația și drepturile omului în Europa.

În aceste condiții, ceea ce așteaptă colegii din închisorile turcești de la tine e să ridici această problemă în fiecare împrejurare pentru a fi auzită la Strasbourg. Toate eforturile în această direcție le vor da cu siguranță puterea, speranța și curajul în lupta pentru libertate și justiție.

5. Cum puteți rezista în acest univers kafkian? Un judecător care trece printr-o astfel de experiență traumatizantă este un fel de martir.

Nu mi-aș fi imaginat niciodată că Turcia ar experimenta într-o zi o astfel de nelegalitate și un asemenea arbitrariu. Deci, m-am simțit ca și cum aș fi căzut dintr-o dată într-un univers Kafkian. În primele zile, mă așteptam ca lucrurile să redevină normale, după ce am trecut prin atmosfera șocantă cauzată de moartea a 250 de oameni nevinovați și cu avioanele militare zburând deasupra Ankarei. Dimpotrivă, totul s-a înrăutățit după declararea stării de urgență și a derogării imediate de la toate convențiile internaționale privind drepturile omului, cum ar fi Declarația Universală a Drepturilor Omului și Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Apoi, președintele și miniștrii au jurat că-i vor face pe prizonieri să implore moartea în celulele lor, fără să mai vadă lumina zilei toată viața. Nu este ușor să pierzi tot ce ai într-o singură zi. Locul de muncă, conturile bancare, cardurile de credit, mașina, casa etc., tot ce ai a dispărut printr-o hotărâre de sechestru. Dacă ești singur, poate fi relativ mai ușor, dar soțul sau soția și copiii trăiesc, de asemenea, același șoc și aceeași pierdere împreună cu tine. Acea parte este, într-adevăr, distrugătoare și greu de îndurat. Imediat după ce m-am ascuns ca un criminal, soția mea a fost concediată oficial de la serviciu din cauza situației mele. Pașapoartele noastre au fost anulate, la fel ca ale altor 140.000 de persoane. Deci nu ni s-a dat dreptul de a trăi. Având în vedere că aproape 200.000 de persoane împărtășesc același destin, atunci când numărați și membrii familiilor, este vorba literalmente de aproape un milion de oameni condamnați la moarte civilă. Așadar, am avut noroc să putem părăsi țara, plătind ultimul nostru bănuț călăuzelor. A fost ca și când ne-am fi cumpărat libertatea. Libertatea de a trăi fără bani, dar onorabil. Deși am întâmpinat dificultăți inimaginabile în calea noastră, am ajuns ca refugiați în România, după o luptă legală în instanțe, care a durat 11 luni. Acolo, în România, am simțit cât de importante sunt o justiție și un sistem judiciar independente.

Suntem recunoscători MEDEL, asociațiilor judecătorilor din România, Amnesty International și lui Horia Șerban Ungur, care este prietenul nostru, mai degrabă, decât avocatul nostru. Nu mi-aș fi putut păstra speranța și curajul fără sprijinul lor. În cele din urmă, pot spune că am asistat la corectitudinea și independența judecătorilor români, pe care i-am întâlnit în sălile de judecată, deși în diferite bănci. În această poveste, soția și copiii mei sunt adevărații eroi, prin încrederea pe care mi-au acordat-o și prin faptul că nu m-au lăsat singur, chiar și în cele mai îngrozitoare situații.

 

6. Colegii dumneavoastră judecători refuză să vorbească. Cel mai probabil, de frică. Dacă am da timpul înapoi, ați alege aceeași profesie?

Nu-i pot învinui. Nu ne putem aștepta ca toți să fie martiri în final. Având în vedere atmosfera de frică pe care o respiră împreună cu colegii care au fost arestați sau numai destituiți. După cum am menționat, unii dintre ei au refuzat să-și aresteze colegii după un timp, numai că au fost arestați imediat. Cei ce văd acest lucru se gândesc de două ori înainte de a reacționa. La sfârșitul zilei, se poate concluziona că judecătorii și procurorii din Turcia nu au fost instruiți pentru a fi Socrate, ci mai degrabă Meletus. Ei s-au gândit că trebuie să-și hrănească copiii și să tacă pentru a supraviețui. Cred că aceasta este situația pentru mulți dintre colegii judecători cu care am lucrat. Pentru că știu povestea a doi dintre colegii judecători. Îi cunosc personal pe amândoi. După încercarea de lovitură de stat nereușită, unul se afla la pupitrul judecătorului, iar celălalt în boxa acuzaților. Cel de la pupitru l-a arestat pe celălalt cu lacrimi în ochi, apoi a coborât la cel pe care l-a arestat și l-a îmbrățișat, șoptindu-i la ureche: „Iartă-mă, prietenul meu, dacă nu te arestam eu pe tine, ne arestau ei pe amândoi. Am copii de hrănit”.

Vă mulțumim!

Interviu realizat de Dragoș Călin,[1]

judecător,

Curtea de Apel București,

 

Revista Forumul Judecătorilor nr.2/2018

www.forumuljudecatorilor.ro

[1] E-mail profesional: dragos.calin@just.ro.

No related posts.