CEDO, cauza Schiesser c. Elveţiei, hotărârea din 4 decembrie 1979, cererea nr. 7710/76 
Situația de fapt
1. Fapte proprii reclamantului
a) Arestarea preventivă iniţială a domnului Schiesser
Dl. Friedrich Schiesser, resortisant elveţian născut în 1952, locuieşte în Winterthur (Cantonul Zürich). La 5 aprilie 1976, după ce se ascunsese de poliţie de ceva timp, acesta s-a predat.
A fost adus imediat în faţa procurorului Districtului Winterthur (Bezirksanwalt). Acesta din urmă l-a audiat pe domnul Schiesser în absenţa avocatului său şi ulterior, în aceeaşi zi, a emis o ordonanţă prin care a dispus arestarea preventivă a acestuia (Untersuchungshaft). Procurorul districtual avea suspiciuni serioase că reclamantul a săvârşit sau a încercat să comită mai multe infracţiuni de furt calificat şi se temea că acesta ar putea distruge probele [art. 49 lit. a) din Codul de procedură penală al Cantonului Zürich – Strafprozessordnung, denumit în continuare StPO].
Domnul Schiesser a introdus o plângere (Rekurs) împotriva ordonanţei menţionate anterior, dar a fost respinsă de Procurorul General al Cantonului Zürich (Staatsanwalt) la 13 aprilie 1976. Procurorul general, preluând motivele invocate de procurorul districtual, a precizat că nu fuseseră încheiate cercetările şi că existau motive să se creadă că reclamantul, care nu avea un domiciliu stabil în Elveţia, ar putea să se ascundă.
Domnul Schiesser a introdus un „recurs de drept public” în faţa Tribunalului Federal, pretinzând că decizia procurorului general era contrară art. 4 din Constituţia Federală şi art. 5 par. 1 lit. c) şi art. 5 par. 3 din Convenţie. Acesta a calificat drept arbitrară afirmaţia conform căreia exista riscul ca acesta să distrugă probele şi a contestat că procurorul districtual era un „magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare”, în sensul art. 5 par. 3.
Prin hotărârea din 14 iulie 1976, Tribunalul Federal (Camera de drept public) a respins recursul. Acesta a admis că existau motive să se creadă că reclamantul ar putea distruge probele dacă ar fi fost eliberat. De asemenea, instanţa a considerat că, întrucât circumstanţele permiteau în mod evident ca reclamantul să fie suspectat de săvârşirea unor furturi, nu fusese încălcat art. 5 par. 1 lit. c). În ceea ce priveşte art. 5 par. 3, Tribunalul Federal, după ce a constatat că interpretarea acestei dispoziţii era controversată în cadrul doctrinei, a hotărât:
„Principalul criteriu pentru a atribui unei anumite activităţi un caracter «judiciar» îl reprezintă independenţa organelor care acţionează în această calitate în raport cu alte autorităţi ale statului şi alte persoane care deţin funcţii legate de administrarea justiţiei, precum şi în raport cu alte instituţii şi organizaţii din sectorul public… Totuşi, formularea art. 5 par. 3 din convenţie demonstrează că nu concepe calitatea de judecător sau de independenţă judiciară în lumina principiului separării puterilor… Singura interpretare posibilă a acestui articol este că şi organele care sunt administrative în virtutea poziţiei lor îndeplinesc cerinţele convenţiei în măsura în care exercită atribuţii judiciare, adică acţionează independent atunci când pronunţă hotărâri în această calitate. Astfel, în conformitate cu art. 5 par. 3 …, factorul decisiv înainte de toate nu este poziţia ocupată în organizarea statului, ci atribuţia care trebuie să fie exercitată. Cu alte cuvinte, această dispoziţie nu exclude, în principiu, exercitarea simultană de către una şi aceeaşi persoană a unor funcţii diferite, şi anume funcţii în materie de cercetare penală, precum şi în alte domenii ale administrării justiţiei penale…”
În sprijinul acestei interpretări, Tribunalul Federal a subliniat că, spre deosebire de art. 5 par. 3, la art. 5 par. 4 se foloseşte termenul „tribunal”. Un alt argument a fost extras de la art. 6 § 1: „Există motive întemeiate pentru a se presupune că, dacă autorii convenţiei ar fi dorit să îi confere inculpatului o garanţie atât de extinsă în ceea ce priveşte independenţa şi imparţialitatea autorităţii competente, aceştia ar fi utilizat la art. 5 par. 3 o formulare identică celei de la art. 6 § 1”, şi anume „o instanţă independentă şi imparţială”.
În ceea ce priveşte atribuţiile procurorului districtual, Tribunalul Federal a precizat că acesta este atât o autoritate de cercetare penală (Ermittlungs- und Untersuchungsbehörde), aflată sub supravegherea procurorului general, cât şi – în cauzele înaintate unui judecător unic sau unui tribunal districtual – o autoritate de urmărire penală. În prezenta cauză, procurorul districtual acţionase în calitate de autoritate de cercetare penală, fiind obligat, în temeiul art. 31 StPO, să adune la fel de temeinic probele în favoarea sau împotriva inculpatului. Din aceasta, Tribunalul Federal a dedus: „Nu are prea mare importanţă faptul că procurorul districtual face parte din ierarhia administrativă şi, prin urmare, reprezintă o autoritate administrativă în virtutea poziţiei pe care o ocupă în organizarea statului… În etapa cercetării, acesta îndeplineşte în fapt o funcţie judiciară şi nu exercită nicio activitate administrativă… În plus, din norma privind alegerea procurorilor districtuali de către popor reiese … că legiuitorul a dorit să îi asigure acestui organ un anumit grad de independenţă în raport cu puterea executivă şi administrativă, chiar şi în ceea ce priveşte procedura de numire a acestuia.
Această opinie nu este contrazisă de faptul că, în cursul cercetării penale, parchetul districtual poate primi de la parchetul general directive atât în ceea ce priveşte exercitarea activităţilor sale în general, cât şi cazuri specifice (deschiderea, desfăşurarea şi încheierea cercetării). Elementul decisiv este acela că, atunci când acţionează în calitate de organ de control în cursul cercetării, parchetul general exercită, de asemenea, o funcţie judiciară de cercetare; numai în cazul în care şi atunci când cauza este trimisă spre judecare parchetul îşi asumă rolul de procuror şi, prin urmare, devine parte la procedură.”
b) Prelungirea arestării preventive a domnului Schiesser
La 20 aprilie 1976, Preşedintele Camerei de urmărire penală (Anklagekammer) a Curţii de Apel a Cantonului Zürich a decis că domnul Schiesser ar trebui să rămână în arest până la 18 mai. Reclamantul a introdus o plângere fără succes, întâi în faţa camerei respective, care a confirmat ordonanţa preşedintelui la 10 mai, şi ulterior în faţa Tribunalului Federal, care a respins „recursul de drept public” al acestuia la 25 mai 1976.
Între timp, arestul preventiv al domnului Schiesser a fost prelungit în temeiul art. 51 StPO. În cele din urmă, acesta a fost eliberat la 12 iulie 1976.
Având în vedere gravitatea acuzaţiilor aduse reclamantului (furturi cu o valoare de peste 30 000 FS), Curtea de Apel a Cantonului Zürich era competentă în materie; rechizitoriul trebuia să fie redactat de parchetul general care reprezenta Ministerul Public în proces (a se vedea infra, pct. 14). În schimb, cercetarea a fost desfăşurată de un procuror ordinar districtual.
La 11 mai 1978, curtea de apel a condamnat reclamantul la o pedeapsă de şaptesprezece luni de închisoare, cu suspendare de patru ani, pentru furt calificat în calitate de membru al unei bande (art. 137 din Codul penal elveţian).
2. Statutul şi atribuţiile procurorului districtual
Cantonul Zürich este împărţit în unsprezece districte, fiecare având un parchet care include unul sau mai mulţi procurori. La momentul faptelor, statutul şi atribuţiile procurorilor erau stabilite de Legea privind organizarea judiciară din 29 ianuarie 1911 (Gerichtsverfassungsgesetz, denumită în continuare GVG); de atunci, aceasta a fost înlocuită de o lege din 13 iunie 1976, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1977 şi care, în esenţă, reia prevederile legii din 1911.
Procurorii districtuali ordinari sunt aleşi prin vot universal pentru un mandat a cărui durată a fost stabilită la trei ani de legea din 1911 (art. 99 GVG) şi extinsă la patru ani de legea din 1976. Deşi orice cetăţean poate să candideze la această funcţie, cel mai adesea candidaţii sunt avocaţi care au absolvit studii universitare şi au beneficiat de o formare practică în cadrul instanţelor, industriei, administraţiei publice sau profesiilor juridice. Dacă este necesar, Guvernul Cantonal numeşte procurori districtuali speciali pentru o anumită perioadă (art. 100 şi 106 GVG).
Procurorul districtual este subordonat procurorului general care, la rândul său, este subordonat Departamentului Justiţie şi Guvernului (Regierungsrat) Cantonului Zürich. Procurorul districtual este autoritatea de urmărire penală în faţa judecătorului unic în materie penală şi în faţa tribunalelor districtuale în cauze care privesc infracţiunile minore şi de o gravitate medie; în faţa instanţelor cantonale superioare (Curtea de Apel şi Curtea cu juraţi – art. 93 GVG), această funcţie este îndeplinită de procurorul general. Procurorul districtual are, de asemenea, puterea de a emite o ordonanţă de sancţionare (Strafbefehl) dacă învinuitul şi-a recunoscut vina şi dacă se consideră suficientă o amendă sau o pedeapsă cu închisoarea de maxim o lună (art. 317 StPO); totuşi, persoana în cauză, precum şi procurorul general au dreptul să conteste (Einsprache) ordonanţa respectivă (art. 321 StPO).
Cercetarea cauzelor penale este de competenţa autorităţilor de urmărire penală (art. 94 GVG). Cercetarea este efectuată de procuror, cu excepţia cazurilor în care aceasta este încredinţată de lege procurorului general sau unui judecător (art. 25 StPO). Procurorul districtual poate emite un mandat de arestare (Verhaftsbefehl – art. 55 StPO, pe care este obligat să îl motiveze; acesta trebuie să audieze suspectul arestat în termen de douăzeci şi patru de ore (art. 64 StPO). În cursul primului interogatoriu, la care avocatul suspectului nu este de regulă prezent, suspectul trebuie să fie informat clar cu privire la motivele care stau la baza suspiciunilor la adresa acestuia (art. 65 StPO) şi cu privire la existenţa dreptului de a introduce plângere împotriva mandatului de arestare (Circulara din 1956 a Parchetului General). Directiva nr. 219 (Culegere de circulare adresate de parchetul general parchetelor districtuale, 1968 – Sammlung der Kreisschreiben der Staatsanwaltschaft an die Bezirksanwaltschaften von 1968) specifică faptul că acest interogatoriu nu trebuie considerat o pură formalitate. Directiva nr. 58 interzice procurorului districtual să delege subordonaţilor acestuia competenţa sa de interogare.
Arestarea preventivă dispusă de procurorul districtual nu poate depăşi paisprezece zile; această perioadă poate fi prelungită de preşedintele tribunalului districtual sau, în cazurile care sunt de competenţa Curţii cu juraţi, Preşedintele camerei de urmărire penală a curţii de apel (art. 51 StPO).
Procurorul districtual rămâne sub controlul procurorului general în ceea ce priveşte atât deschiderea, cât şi desfăşurarea cercetării. Procurorul general este autorizat să emită directive adresate acestuia (art. 27 StPO) şi trebuie să fie informat cu privire la toate infracţiunile grave (Directiva nr. 100). Departamentul Justiţie sau Guvernul Cantonului Zürich poate solicita procurorului general să prezinte un raport privind deschiderea şi desfăşurarea procedurii penale (Strafprozess) şi îi poate da acestuia ordine şi instrucţiuni speciale (besondere Aufträge und Weisungen – art. 28 StPO). Guvernului cantonal trebuie să i se prezinte un raport în cazul în care este vorba despre o procedură care are o importanţă politică (art. 29 StPO).
În plus, prim-procurorul general (erster Staatsanwalt) efectuează de două ori pe an inspecţii, cu unicul scop de a accelera procedurile.
În practică, de peste treizeci de ani, procurorii districtuali nu primesc de la procurorul general ordine sau instrucţiuni speciale cu privire la competenţa lor în materie de arestare a persoanelor particulare.
Odată încheiată cercetarea, orice procuror districtual care are în vedere eliberarea unui acuzat trebuie să informeze procurorul general cu privire la aceasta în cazul în care urmărirea penală este de competenţa acestuia din urmă (Directiva nr. 17).
În cazul în care nu a fost dispusă încetarea urmăririi penale, procurorul districtual sau procurorul general devine parte la procedura penală; atunci când redactează rechizitoriul, acesta trebuie totuşi să ia în considerare şi elementele care pledează în favoarea inculpatului şi să nu se limiteze la sublinierea elementelor care militează împotriva acestuia (art. 178 StPO).
Procedura în faţa Comisiei
În cererea sa din 15 noiembrie 1976 adresată Comisiei, domnul Schiesser a pretins că a fost încălcat art. 5 par. 3 din convenţie, în măsura în care procurorul districtual putea fi considerat „magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare”, în sensul acestei dispoziţii.
Comisia a admis cererea la 12 iulie 1977. Ulterior, reclamantul a invocat şi art. 5 § 4, pe motiv că acesta nu avusese dreptul să introducă o acţiune în faţa unei instanţe pentru ca aceasta să se pronunţe rapid cu privire la legalitatea detenţiei sale.
În raportul Comisiei din 9 martie 1978, aceasta îşi exprimă avizul:
– cu nouă voturi la cinci, că nu a fost încălcat art. 5 par. 3 din convenţie;
– cu unsprezece voturi la unu, cu două abţineri, că nu are obligaţia să se pronunţe cu privire la temeinicia capătului de cerere referitor la art. 5 par. 4, având în vedere că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne în sensul art. 26.
Raportul conţine o opinie separată comună a cinci membri ai Comisiei.
Argumente finale prezentate Curţii
În memoriul din 30 octombrie 1978, Guvernul i-a solicitat Curţii:”1. să hotărască că art. 5 par. 3 din convenţie nu a fost încălcat în prezenta cauză; 2. să hotărască că acuzaţia reclamantului privind încălcarea art. 5 par. 4 din Convenţie, formulată ulterior deciziei de admisibilitate a Comisiei, este incompatibilă cu obligaţia care derivă din art. 26 din convenţie”.
Agentul guvernamental a repetat aceste argumente la şedinţa din 23 ianuarie 1979.
La rândul său, delegatul principal al Comisiei a solicitat Curţii „să constate că nu are competenţa de a se pronunţa cu privire la încălcarea art. 5 par. 4 în prezenta cauză”.
Asupra art. 5 par. 3 din Convenție
Dl. Schiesser susţine că procurorul districtului Winterthur nu poate fi considerat drept un „magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare”.
Atunci când au înaintat cauza Curţii, Comisia şi Guvernul i-au solicitat acesteia să hotărască dacă arestarea preventivă a reclamantului a încălcat dreptul garantat de dispoziţia menţionată anterior.
În prezenta cauză, nu se ridică nicio problemă în temeiul par. 1 lit. c) şi al par. 2 din art. 5 sau în lumina primei şi ultimei părţi a par. 3 („adusă de îndată”, „judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii”; a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Wemhoff din 27 iunie 1968); Curtea are sarcina de a stabili numai dacă respectivul procuror avea calitatea de „magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare”.
Această din urmă expresie are trei componente.
A doua componentă („împuternicit prin lege cu exercitarea”) nu ridică nicio dificultate: procurorul districtului Winterthur a exercitat în prezenta cauză atribuţii care îi sunt conferite de legislaţia cantonală; acest lucru nu este contestat nici de Comisie, nici de Guvern şi nici de reclamant.
Prima şi a treia componentă („magistrat”, „atribuţii judiciare”) trebuie să fie examinate împreună.
Prevăzând că o persoană arestată trebuie să fie adusă de îndată în faţa unui „judecător” sau „a altui magistrat”, art. 5 par. 3 oferă statelor contractante posibilitatea de a alege între două categorii de autorităţi. O astfel de opţiune implică faptul că aceste două categorii nu sunt identice. Totuşi, Convenţia le menţionează în aceeaşi frază şi porneşte de la ideea că aceste autorităţi îndeplinesc funcţii similare; astfel, aceasta recunoaşte în mod clar existenţa unei anumite analogii între „judecător” şi „magistrat”. În plus, dacă această interpretare nu ar fi valabilă, nu ar exista nicio explicaţie pentru includerea adjectivului „altui”. Termenii „magistrat” din franceză şi, chiar mai mult, „officer” din engleză au în mod evident un sens mai larg decât „juge” şi „judge”.
De asemenea, exercitarea de „atribuţii judiciare” nu se limitează în mod necesar la judecarea de litigii. În multe state contractante, magistraţii (magistrats, officers) şi chiar judecătorii exercită astfel de atribuţii fără să pronunţe hotărâri, de exemplu membrii Ministerului Public şi judecătorii de instrucţie.
O analiză literală sugerează astfel că art. 5 par. 3 include magistraţii din cadrul departamentelor parchetului, precum şi judecătorii din instanţă (les magistrats du parquet comme ceux du siège).
În ceea ce priveşte contextul termenilor care trebuie interpretaţi, Guvernul şi Comisia subliniază că, în ansamblu, în art. 5 se folosesc expresii de două tipuri, unul precis – „tribunal” [par. 1 lit. a) şi b), par. 4] şi „judecător” (par. 3) – şi celălalt destul de vag – „autoritate judiciară competentă” [par. 1 lit. c)] şi „magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare” (par. 3. Aceştia consideră că este rezonabil să se deducă din acest lucru faptul că primul tip de expresii implică cerinţe mai stricte decât al doilea tip.
Curtea este de acord cu această opinie, dar ţine să evidenţieze limitele distincţiei astfel stabilite.
Având în vedere că par. 1 lit. c) formează un întreg cu paragraful, expresia „autoritatea judecătorească competentă” este un sinonim, în formă abreviată, al expresiei „judecător sau alt magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare” (hotărârea Lawless din 1 iulie 1961, par. 52; hotărârea Irlanda c. Regatului Unit din 18 ianuarie 1978, par. 199).
În prezenta cauză, compararea par. 3 şi 4 ale art. 5 poate fi mai utilă: spre deosebire de par. 3, par. 4 impune intervenţia unui „tribunal”. Pentru a putea fi considerat un „tribunal”, un organ trebuie în special să fie independent de puterea executivă şi de părţi (hotărârea Neumeister din 27 iunie 1968, p. 44; hotărârea De Wilde, Ooms şi Versyp din 18 iunie 1971, par. 78), dar acest lucru este valabil şi în ceea ce priveşte termenul „magistrat” menţionat în paragraful 3: dacă „atribuţiile judiciare” pe care magistratul trebuie să le exercite, spre deosebire de obligaţiile acestuia stabilite în paragraful 4, nu trebuie să aibă un caracter judecătoresc („un caractère juridictionnel”), totuşi aceste atribuţii nu pot fi concepute dacă persoana împuternicită nu este independentă.
Sensul general al expresiei în cauză, interpretat în contextul său, este în concordanţă cu obiectul şi scopul art. 5, cu privire la care Guvernul şi Comisia împărtăşesc aceeaşi opinie.
Conform Guvernului, scopul art. 5 par. 3 este de a garanta imparţialitatea şi obiectivitatea persoanei în faţa căreia va fi adusă persoana în cauză. În plus, Guvernul consideră că înfăţişarea în faţa unui judecător sau a altui magistrat are ca scop protejarea oricărei persoane împotriva oricărei arestări şi detenţii nejustificate.
Pentru Comisie, obiectul dispoziţiei în cauză este de a oferi persoanelor private de libertate o garanţie specială: recurgerea nu la o anumită instituţie, şi anume un tribunal, ci la o procedură judiciară.
În opinia Curţii, art. 5 este destinat să garanteze că nicio persoană nu este privată de libertate în mod arbitrar (a se vedea Winterwerp din 24 octombrie 1979, par. 37). Din acest scop global decurge, în domeniul reglementat de paragraful 4, necesitatea de a urma o procedură care are un „caracter judiciar” şi oferă „garanţii corespunzătoare tipului de privare de libertate în cauză”, fără de care ar fi imposibil să se vorbească despre un „tribunal” (hotărârea De Wilde, Ooms and Versyp, citată anterior, par. 76). La rândul său, „magistratul” la care se face referire în paragraful 3 trebuie să ofere garanţii corespunzătoare atribuţiilor „judiciare” care îi sunt conferite prin lege.
Rezumând, termenul „magistrat” nu este identic cu termenul „judecător”, dar totuşi este necesar să aibă unele caracteristici ale acestuia din urmă, adică trebuie să îndeplinească anumite condiţii, fiecare din ele constituind o garanţie pentru persoana arestată.
Prima condiţie este independenţa în raport cu puterea executivă şi cu părţile (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Neumeister, citată anterior, p.44). Acest lucru nu înseamnă că „magistratul” nu poate fi subordonat, într-o anumită măsură, altor judecători sau magistraţi, cu condiţia ca aceştia să se bucure, la rândul lor, de o independenţă similară.
În plus, în temeiul art. 5 par. 3, există o cerinţă procedurală şi una de fond. Cerinţa procedurală impune „magistratului” obligaţia de a audia el însuşi persoana adusă în faţa sa (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Winterwerp, citată anterior, par. 60); cerinţa de fond îi impune acestuia obligaţia de a examina circumstanţele care militează pentru sau împotriva detenţiei, de a se pronunţa, conform unor criterii juridice, dacă există sau nu motive pentru a justifica detenţia şi de a dispune eliberarea persoanei în cauză dacă nu există astfel de motive (hotărârea Irlanda împotriva Regatului Unit, citată anterior, par. 199).
Atunci când verifică dacă sunt îndeplinite aceste diverse condiţii, Curtea nu trebuie să abordeze problemele care nu se ridică în speţă, de exemplu dacă un magistrat este apt, în virtutea pregătirii sau a experienţei sale, să exercite atribuţii judiciare.
În prezent, Curtea are obligaţia de a se asigura că procurorul districtului Winterthur i-a oferit într-adevăr domnului Schiesser garanţiile inerente noţiunii al cărei sens l-a precizat anterior.
În opinia sa, sunt necesare două constatări preliminare.
În primul rând, statutul procurorului districtual şi atribuţiile acestuia în materie de arestare preventivă sunt stabilite detaliat în Legea privind organizarea judiciară din 29 ianuarie 1911 (GVG), Codul de procedură penală din 4 mai 1919 (StPO) şi Culegerea de circulare adresate de parchetul general parchetelor districtuale, din 1968 (a se vedea supra, pct. 12-18). În special, StPO stabileşte clar motivele şi procedura de arestare a unei persoane şi, în prezenta cauză, decizia procurorului s-a bazat pe codul respectiv (a se vedea supra, pct. 7). În al doilea rând, reclamantul nu pretinde că nu a fost respectat dreptul cantonal. Astfel cum subliniază Comisia, acesta nu susţine că procurorul districtului Winterthur nu a acţionat independent sau nu a ţinut seama, astfel cum se impune la art. 31 StPO, de fiecare element care pledează pentru sau împotriva unei măsuri privative de libertate. Domnul Shiesser nu pretinde nici că magistratul în cauză nu a motivat mandatul acestuia de arestare, astfel cum se prevede într-o circulară din 1956 emisă de parchetul general. Prin urmare, acesta contestă însăşi legislaţia Cantonului Zürich.
În acest sens, Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa consacrată: atunci când este sesizată cu o cauză la originea căreia se află o cerere depusă în temeiul art. 25 din convenţie, Curtea nu are obligaţia de a examina în abstract norme, ci trebuie, în măsura posibilă, să îşi limiteze examinarea la modalitatea în care legislaţia Cantonului Zürich a fost aplicată în circumstanţele specifice cauzei (a se vedea, inter alia, hotărârea Marckx din 13 iunie 1979, par. 27).
Domnul Schiesser şi minoritatea Comisiei susţin că procurorul districtual nu oferă garanţiile necesare pentru independenţă, din două motive: în primul rând, acesta joacă în anumite cazuri rolul unei autorităţi de urmărire penală; în al doilea rând, acesta este subordonat parchetului general şi, prin intermediul acestuia, Departamentului Justiţie şi Guvernului Cantonului Zürich. Reclamantul susţine că această afirmaţie este coroborată cu art. 27-29 StPO şi mai multe texte care sunt incluse în Culegerea de circulare din 1968, menţionată anterior, inclusiv Directivele nr. 100 şi 171.
În ceea ce priveşte primul aspect (urmărirea penală), Curtea evidenţiază faptul că, în prezenta cauză, procurorul districtual a intervenit exclusiv în calitatea sa de autoritate de cercetare, examinând dacă domnul Schiesser ar trebui sau nu să fie acuzat şi arestat preventiv şi, ulterior, instrumentând dosarul, cu obligaţia de a aduna la fel de temeinic probele în favoarea sa şi pe cele împotriva sa (art. 31 StPO). Acesta nu şi-a asumat calitatea de procuror: nici nu a redactat rechizitoriul, nici nu a reprezentat Ministerul Public în faţa instanţei de judecată (a se vedea supra, pct. 11). Prin urmare, acesta nu a exercitat simultan funcţii de cercetare penală şi funcţii de urmărire penală, astfel încât Curtea nu are obligaţia să stabilească dacă o situaţie contrară ar fi fost conformă cu art. 5 par. 3.
În ceea ce priveşte al doilea aspect (subordonarea), Guvernul subliniază că decizia procurorului districtului Winterthur de a-l plasa pe domnul Schiesser în arest preventiv a fost adoptată complet independent. Acesta invocă, de asemenea, practica aflată în vigoare de peste treizeci de ani în Cantonul Zürich, conform căreia Departamentul Justiţie şi procurorul general nu adresează niciodată procurorilor districtuali ordine sau instrucţiuni care privesc plasarea unui anumit suspect în detenţie; fără îndoială că departamentul şi procurorul pot să emită ocazional directive adresate procurorilor, dar acest lucru se întâmplă foarte rar şi, conform doctrinei, astfel de directive trebuie să aibă ca obiect aspecte legate de legalitate şi nu de caracterul oportun. Conform Guvernului, singurul scop al Culegerii de circulare din 1968 este de a asigura o aplicare uniformă a legii.
Acest argument, a cărui validitate este acceptată de Curte în lumina hotărârii sale Delcourt din 17 ianuarie 1970, corespunde realităţii situaţiei. Într-adevăr, s-a dovedit că procurorul districtului Winterthur nu a primit sfaturi sau instrucţiuni nici de la Departamentul Justiţie, nici de la Guvernul Cantonului Zürich şi nici de la procurorul general înainte de a plasa reclamantul în arest preventiv. În plus, reclamantul nu contestă acest lucru. De asemenea, atunci când l-a audiat pe domnul Schiesser, procurorul districtual a acţionat independent, adică fără asistenţa sau controlul procurorului general. Având în vedere că nu a fost obligat nici să se conformeze unei ingerinţe externe şi nici să consulte altă autoritate, procurorul districtual şi-a exercitat propria putere de decizie, conferită acestuia de lege. În aceste condiţii, Curtea consideră că, în speţă, acesta a oferit garanţii privind independenţa care sunt suficiente în sensul art. 5 par. 3; aceasta nu acordă o importanţă reală argumentului suplimentar al Guvernului întemeiat pe procedura de numire a acestui magistrat, şi anume alegerea prin vot universal.
În ceea ce priveşte garanţiile procedurale, Curtea observă, în primul rând, că atunci când reclamantul s-a predat, acesta a fost interogat personal de procurorul districtual şi în termen de douăzeci şi patru de ore, astfel cum impune art. 64 StPO şi Directiva nr. 58. Procurorul districtual i-a comunicat domnului Schiesser motivele pentru care era suspectat că săvârşise sau încercase să comită infracţiuni şi l-a informat cu privire la dreptul acestuia de a formula o plângere împotriva mandatului său de arestare (art. 65 StPO şi circulara din 1956).
Reclamantul se plânge că avocatului acestuia nu i s-a permis să participe la interogatoriu. Acest lucru a fost confirmat de unul dintre consilierii Guvernului şi de delegatul principal al Comisiei şi este conform cu practica urmată în Cantonul Zürich, dar Curtea nu consideră că este incompatibil cu art. 5 par. 3 din Convenţie, care nu impune prezenţa a unui avocat.
Imediat după interogatoriu, procurorul districtual a emis o ordonanţă de arestare preventivă, întemeiată pe două din argumentele enumerate la art. 49 StPO, unul constând în existenţa unor motive pentru suspectarea domnului Schiesser de comiterea unei infracţiuni. Acesta este unul din motivele care, în temeiul art. 5 par.1 lit. c) din Convenţie, justifică arestarea preventivă. În plus, ordonanţa a fost emisă în conformitate cu o procedură prevăzută de lege.
Prin urmare, Curtea consideră că procurorul districtului Winterthur a oferit în speţă garanţiile privind independenţa, precum şi garanţiile procedurale şi de fond inerente noţiunii de „magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare”. Prin urmare, nu a fost încălcat art. 5 par. 3 din Convenţie.
Asupra art. 5 par. 4 din Convenție
După ce Comisia a admis cererea sa, domnul Schiesser s-a plâns acesteia de o pretinsă încălcare a art. 5 par. 4, care prevede: „Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală.”
În fapt, acesta a pretins că a fost privat de acest drept, având în vedere că, în cursul perioadei de paisprezece zile de la arestarea sa, acesta a putut introduce plângere doar în faţa procurorului general, în conformitate cu Codul de procedură penală al Cantonului Zürich.
În raportul său, Comisia îşi exprimă opinia conform căreia, deoarece convenţia este încorporată în dreptul elveţian şi prevalează asupra legislaţiei cantonale, domnul Schiesser ar fi trebuit să ridice această problemă în faţa Tribunalului Federal. Conform Comisiei, având în vedere că reclamantul nu a procedat astfel, acesta nu a epuizat căile de atac interne în această privinţă.
Atunci când au sesizat Curtea, Comisia şi, ulterior, Guvernul i-au solicitat Curţii să hotărască dacă reclamantul putea totuşi să invoce art. 5 par. 4. În cursul şedinţei, delegatul principal a solicitat Curţii, din cauza faptului că nu a respectat art. 26 să îşi decline competenţa de a examina pe fond capătul de cerere referitor la art. 5 par. 4. La rândul său, agentul guvernamental a confirmat argumentul menţionat în memoriul Guvernului; acesta a solicitat Curţii să hotărască „că acuzaţia reclamantului privind încălcarea art. 5 par. 4, formulată ulterior deciziei de admisibilitate a Comisiei, este incompatibilă cu obligaţia care derivă din art. 26”.
Curtea consideră că, în ceea ce priveşte aspectul aflat în discuţie, raportul Comisiei echivalează, în esenţă, cu o decizie implicită de inadmisibilitate, deşi nu face referire în mod expres la art. 29 par. 1 şi nici la art. 27 par. 3. În plus, Curtea constată că, în speţă, acuzaţia în cauză nu este un simplu motiv sau argument juridic, ci un capăt de cerere separat, care depăşeşte cadrul cauzei cu care a fost sesizată. În lumina jurisprudenţei sale referitoare la acest subiect, Curtea concluzionează, că examinarea deciziei implicite menţionate anterior nu este de competenţa sa (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Delcourt, citată anterior, p. 20, pct. 40; hotărârea De Wilde, Ooms şi Versyp, citată anterior, par. 51; hotărârea Handyside din 7 decembrie 1976, par. 41; hotărârea Irlanda împotriva Regatului Unit, citată anterior, par. 157; hotărârea Winterwerp, citată anterior, par. 71-72).
Notă: Textul face parte din lucrarea Magistratii si instantele judecatoresti in jurisprudenţa Curtii Europene a Drepturilor Omului. Hotarari relevante, coordonator Dragoș Călin. Colectiv: Luminita Gabura, Iulia Diana David, Diana Chibulcutean, Ioana Alexandra Precup, Augustina Rodica Moldovan, Oana – Maria Stefănescu, Dan Alexandru Sipos, Dumitru Cazac, Editura Universitara, Bucureşti, 2013, ISBN 978-606-591-850-4
No related posts.