Declaraţiile fǎcute de reclamant, în calitate de procuror în Turcia, ȋntr-un anumit context istoric, politic și legal ȋn care posibilitatea urmǎririi penale a instigatorilor loviturii militare din 1980 era supusǎ unei largi dezbateri preocupând interesul general nu constituiau o insultǎ la adresa forţelor armate ale statului, ci au avut drept scop reliefarea unor insuficienţe ȋn sistemul democratic. Ȋn consecinţǎ, condamnarea reclamantului nu este justificatǎ de nicio nevoie socialǎ imperioasǎ

CEDO, cauza Kayasu c. Turciei, hotărârea din 13 noiembrie 2008, cererile nr. 64119/00 și 76292/01

Situația de fapt

Reclamantul de naţionalitate turcǎ, nǎscut ȋn 1952, locuiește la Istanbul. La epoca faptelor relevante pentru circumstanţele prezentei cauze acesta deţinea funcţia de procuror. Ȋn august 1999 reclamantul, ȋn calitate de cetǎţean privat, a depus o plângere penalǎ ȋmpotriva unor foști generali de armatǎ care au fost principalii instigatori ai loviturii militare din data de 12 septembrie 1980. Ȋn urma acestei plângeri, nu a fost luatǎ nicio măsură, ȋnsǎ cazul a beneficiat de atenție mediatică.

La data de 28 martie 2000, reclamantul, ȋn calitate de procuror public ȋn Adana, a efectuat un rechizitoriu ȋmpotriva domnului Kenan Evren – fost șef de stat major și fost președinte al Turciei, care a jucat un rol central ȋn instigarea loviturii militare din 12 septembrie 1980. Ȋn rechizitoriu a notat faptul cǎ procesul de urmǎrire pentru presupusa ȋncǎlcare a legii se va prescrie la 12 septembrie 2000 și cǎ, ȋn calitatea sa de jurist, considerǎ cǎ este datoria sa sǎ aducǎ inculpatul ȋn faţa legii pentru infracţiunile comise. La data de 29 martie 2000, Ministerul Justiţiei a acordat permisiunea ca reclamantul sǎ fie urmǎrit pentru abuz de putere, ţinând cont de faptul cǎ acesta a distribuit presei copii ale rechizitoriului și a dat declaraţii jurnaliștilor la domiciliul sǎu. Mai mult decât atât, procurorul șef din Adana a considerat, ȋn temeiul caracterului tranzitoriu al art.15 din Constituţie, cǎ nu este necesarǎ luarea unor mǎsuri ȋmpotriva indivizilor indicaţi de reclamant, ȋntrucât instigatorii evenimentelor din 1980 se bucurǎ de imunitate ȋn ceea ce privește trimiterea lor ȋn judecatǎ, ca urmare a unor acuzaţii penale. La data de 30 martie 2000, Consiliul Suprem al Judecǎtorilor și Procurorilor Publici l-a sancţionat disciplinar pe reclamant cu mustrare. Consiliul a considerat cǎ plângerea reclamantului a fost jignitoare la adresa anumitor oameni politici care au contribuit la consolidarea stabilitǎţii și viabilitǎţii statului turc. Reclamantul a formulat apel ȋmpotriva acestei decizii, fǎrǎ a avea ȋnsǎ succes.

Procesul penal ȋmpotriva reclamantului s-a finalizat printr-o hotǎrâre datǎ de Camerele Unite ale Curţii de Casaţie la data de 15 mai 2001, urmatǎ de hotǎrârea celei de a Noua Secții a Curţii de Casaţie, la data de 11 decembrie 2001. În cea din urmă, reclamantul a fost gǎsit vinovat pentru abuz de putere ȋn funcţie și pentru atingerile aduse prestigiului forţelor armate, fiind condamnat la plata unor amenzi penale. Ȋn ceea ce privește cea de-a doua acuzaţie, instanţele turcești au hotǎrât că, încriminând ȋntregul corp militar de abuz de putere, ignorarea legii și desconsiderare faţǎ de cetǎţenii statului, rechizitoriul efectuat de reclamant a depǎșit limitele unei aprecieri critice. Ȋn motivare, instanţele au considerat cǎ expunerea acestor opinii pe cale mediaticǎ demonstreazǎ intenţia reclamantului de a insulta și de a aduce jignire forţelor armate ale statului.

La data de 20 aprilie 2000, reclamantul a fost suspendat din funcţie, fiind ulterior demis, la data de 27 februarie 2003 de Consiliul Suprem al Judecǎtorilor și Procurorilor Publici. Contestaţia ȋnaintatǎ de reclamant a fost respinsǎ la data de 3 noiembrie 2003. Din cadrul Comisiei de Contestaţii, patru din cei nouǎ membri au fǎcut parte din Consiliul Suprem al Judecǎtorilor și Procurorilor Publici care a emis hotǎrârea contestatǎ. Reclamantul nu mai poate practica ȋn domeniul juridic ca urmare a demiterii sale.

Asupra art. 10 din Convenţie

Curtea observǎ cǎ statutul special de magistrat al reclamantului caracteriza rolul crucial al acestuia ȋn cadrul administrǎrii justiţiei ȋn sistemul legal naţional. Mai mult decât atat, aceasta a statuat anterior cǎ este de așteptat ca oficialitǎţile publice din mediul juridic sǎ își exercite moderat dreptul lor la libera exprimare ȋn acele cazuri ȋn care autoritatea și imparţialitatea magistraţilor este supusǎ ȋndoielii. Cu toate acestea, Curtea considerǎ cǎ interferenţa reclamantului necesitǎ o analizǎ mai atentǎ.

Astfel, Curtea observǎ cǎ declaraţiile au fost fǎcute de cǎtre reclamant ȋntr-un anumit context istoric, politic și legal ȋn care posibilitatea urmǎririi penale a instigatorilor loviturii militare din 1980 era supusǎ unei largi dezbateri preocupând interesul general – ȋn care reclamantul a dorit sǎ se implice atât ca un cetǎţean obișnuit, cât și ca un procuror public. Ȋn privinţa documentelor discutate, Curtea noteazǎ cǎ deși acestea erau de naturǎ criticǎ, nu constituiau o insultǎ la adresa forţelor armate ale statului. Mai mult decât atât, Curtea ȋnclinǎ sǎ creadǎ cǎ declaraţiile fǎcute ȋn presǎ au avut drept scop reliefarea unor insuficienţe ȋn sistemul democratic – acestui aspect fiindu-i acordatǎ importanţǎ ȋn examinarea intereselor concurente protejate sub Convenţie. Ȋn consecinţǎ, condamnarea reclamantului pentru abaterile de care a fost acuzat nu este justificatǎ de nici o nevoie socialǎ imperioasǎ.

Așadar, impunerea unei sancţiuni penale de o asemenea naturǎ, precum cea ȋn cazul discutat, ar avea repercusiuni nedorite atât pentru magistratul inculpat, cât și pentru ȋntregul corp profesional din care face parte. Observarea acestor repercusiuni  este vitală pentru analiza efectuatǎ de Curte ȋntrucât abilitatea judecǎtorilor și a procurorilor de a acţiona ȋn conformitate cu legea alimenteazǎ ȋncrederea cetǎţenilor ȋn sistemul de justiţie al statului respectiv. Pentru ca publicul să aibă încredere în administrarea justiţiei, acesta trebuie să fie sigur de abilitatea judecătorilor şi procurorilor de a proteja în mod efectiv principiile statului de drept. Reiese deci, că orice efect descurajator constituie un factor important ce urmează a fi luat în considerare la stabilirea unui echilibru corespunzător între dreptul unui membru al serviciului juridic la libertatea de exprimare şi orice alt interes legitim contradictoriu în contextul administrării corespunzătoare a justiţiei.

Prin urmare, Curtea concluzioneazǎ cǎ ingerinţa ȋn dreptul la libera exprimare al reclamantului sub forma unei sancţiuni pentru presupusele insulte aduse forţelor armate, ȋn urma cǎreia a fost demis din funcţie, fiindu-i interzis, totodatǎ, sǎ profeseze ȋn domeniul juridic, nu este proporţionalǎ cu nici un scop legitim urmǎrit. A existat, așadar, o încălcare a art. 10 din Convenţie.

Asupra art. 13 din Convenţie

Curtea observă cǎ imparţialitatea organelor Consiliului Suprem al Judecǎtorilor și Procurorilor Publici care au revizuit contestaţia reclamantului este supusǎ unei serioase ȋndoieli. Prin urmare, Curtea concluzioneazǎ cǎ reclamantul nu a avut acces la un remediu legat de plângerea sa formulatǎ ȋn temeiul art. 10, existând, astfel, o ȋncǎlcare a art. 13 din Convenţie.

Notă: Textul face parte din lucrarea Magistratii si instantele judecatoresti in jurisprudenţa Curtii Europene a Drepturilor Omului. Hotarari relevante, coordonator Dragoș Călin. Colectiv: Luminita Gabura, Iulia Diana David, Diana Chibulcutean, Ioana Alexandra Precup, Augustina Rodica Moldovan, Oana – Maria Stefănescu, Dan Alexandru Sipos, Dumitru Cazac, Editura Universitara, Bucureşti, 2013, ISBN 978-606-591-850-4

No related posts.

Lasă un comentariu


− 3 = six