Instanţele belgiene, care au dispus condamnarea reclamanţilor (un magistrat şi un medic) pentru săvârşirea infracţiunilor de vătămare corporală, ca urmare a practicilor sexuale sadomasochiste deosebit de violente, au interpretat dispoziţiile legale într-o manieră previzibilă, în mod rezonabil

CEDO, cauza K.A. și A.D. c. Belgiei, hotărârea din 17 februarie 2005, cererile nr. 42758/98 și 45558/99

Situația de fapt

Reclamanţii s-au nǎscut ȋn 1945, respectiv 1949, și locuiesc ȋn Belgia. La vremea faptelor, K.A., care ocupa funcţia de judecǎtor, și A.D., medic, luau parte la practici de sadomasochism ȋmpreunǎ cu soţia lui K.A.. Ȋntre 1990 și 1996, aceștia au frecventat un club de sadomasochiști, al cǎrui patron a devenit, ulterior, subiectul unei anchete judiciare, extinsǎ și asupra reclamanţilor.

La data de 30 septembrie 1997, ȋn temeiul art. 398 și 380 bis din Codul penal, Curtea de Apel din Antwerp i-a gǎsit pe reclamanţi vinovaţi pentru vǎtǎmare corporalǎ, precum și pentru instigare la comportamente imorale și prostituţie, ȋn ceea ce ȋl privește pe K.A.. Acesta din urmǎ a fost condamnat pentru gradul de violenţă al practicilor și pentru activitǎţile sexuale remunerate ale soţiei sale la un an de ȋnchisoare cu suspendare și amendat cu 100,000 BEF, ȋn timp ce A.D. a fost condamnat la o lunǎ de ȋnchisoare cu suspendare și obligat la plata unei amenzi ȋn valoare de 7,500 BEF. Curtea de Apel nu a trecut cu vederea faptul cǎ reclamanţii s-au angrenat ȋn practici deosebit de violente, interzise ȋn clubul pe care aceștia ȋl frecventau.

Apelul formulat de reclamanţi la Curtea de Casaţie a fost respins la data de 6 ianuarie 1998. Mai mult decât atât, considerând cǎ K.A. a adus atingere demnitǎţii calității sale de judecǎtor, instanţa l-a demis la 25 iunie 1998.

Asupra art. 6 din Convenție

Curtea noteazǎ cǎ atât observaţiile judecǎtorului raportor, cât și cele ale avocatul statului, au fost expuse pentru prima datǎ ȋn cadrul ședinţei publice ale Curţii de Casaţie. Astfel, toţi cei prezenţi au luat cunoștinţǎ de conţinutul observaţiilor și de recomandǎrile date. Prin urmare, principiul egalitǎţii armelor nu a fost ȋncǎlcat întrucȃt reclamanţii nu pot deriva din acest principiu un drept care sǎ le fi garantat accesul la informaţiile relevante ȋnainte de aceastǎ ședinţǎ. Ȋn consecinţǎ, Curtea considerǎ cǎ art. 6 par. 1 nu a fost ȋncǎlcat ȋn aceastǎ privinţǎ.

Referitor la posibilitatea de a rǎspunde observaţiilor formulate de avocatul statului, dacǎ reclamanţii ar fi participat la ședinţa publicǎ, aceștia ar fi putut fie sǎ ȋși prezinte obiecţiile ȋn acest cadru, fie sǎ solicite o amânare sau sǎ ȋnainteze un memorandum pentru deliberǎri. Faptul cǎ nici reclamanţii, nici avocaţii acestora nu au participat la ȋnfǎţișare și nu au urmat pașii indicaţi nu este imputabil autoritǎţilor statului. Curtea hotǎrǎște, așadar, cǎ aceastǎ circumstanţǎ nu a creat un cadru pentru ȋncǎlcarea art. 6 par. 1 din Convenţie.

Asupra art. 7 din Convenție

Reclamanţii au susţinut iniţial cǎ actul condamnǎrii lor nu a fost ȋn acord cu legea, încălcând astfel art. 7 din Convenţie. Curtea a reafirmat, ȋn evaluarea admisibilitǎţii, cǎ cererea va fi examinatǎ prin prisma art. 7. De asemenea, Curtea a subliniat cǎ nu este de competenţa sa sǎ judece culpabilitatea penalǎ a reclamanţilor – aceasta fiind de datoria instanţelor naționale – ci sǎ verifice dacǎ a existat o reglementare care sǎ prevadǎ sancţiuni pentru acţiunile inculpaţilor la vremea la care acestea au avut loc.

Ȋntâi de toate, Curtea a observat cǎ reclamanţii nu au contestat prevederile legale ȋn baza cǎrora au fost condamnaţi, ci au susţinut cǎ “ȋntr-o societate individualistǎ, permisivǎ și liberalǎ“, ȋn care experienţele sexuale colective sunt tolerate, cetǎţeanul obișnuit nu mai este șocat de astfel de practici, care, ȋn consecinţǎ, nu ar trebui sǎ fie considerate abateri penale. Mai mult decât atât, aceștia au comentat condamnarea lor ca fiind lipsitǎ de cerinţa previzibilitǎţii, ȋn absenţa unui precedent judiciar similiar la acea datǎ. Cu toate cǎ natura excesiv de violentă și neobișnuitǎ a practicilor discutate, ȋntr-adevǎr, nu și-a gǎsit un corespondent ȋn jurisprudenţa instanţelor domestice, Curtea considerǎ cǎ acest fapt nu ar fi putut sǎ neutralizeze intervenţia autoritǎţilor naţionale.

Ȋn continuare, Curtea nu aderǎ la argumentele lui K.A. aduse ȋn susţinerea practicilor sadomasochiste, ȋntrucât, ȋn calitate de judecǎtor, acesta ar fi trebuit sǎ ţinǎ cont de principiul conform cǎruia consimţǎmântul victimei nu justifică nici caracterul ilicit al faptei comise, nici vinovǎţia celui care a comis fapta.

Ȋn viziunea Curţii, douǎ aspecte importante nu au fost luate ȋn considerare. Ȋn primul rând, reclamanţii, consumând cantitǎţi considerabile de alcool, nu au respectat regulile convenite ȋn cadrul acestor practici și nu au putut discerne gradul de neplǎcere și vǎtǎmare produs victimelor. Ȋn al doilea rând, reclamanţii au ȋnchiriat incinte private ȋn scopul desfǎșurǎrii de practici sadomasochiste, deoarece aveau cunoștinţǎ de faptul cǎ activitǎţile pe care le practicau erau interzise ȋn cluburile de gen pe care le frecventau. Ȋn aceste circumstanţe, reclamanţii nu puteau sǎ nu știe cǎ riscǎ sǎ fie puși sub acuzare pentru vǎtǎmare corporalǎ. Curtea reţine, de asemenea, cǎ reclamanţii erau practicieni ȋn domeniul legal și medical.

Ȋn final, ȋntrucât reclamanţii au parcurs toate cǎile de recurs interne fǎrǎ ca instanţele domestice sǎ poatǎ fi suspectate ca fiind arbitrare, Curtea hotǎrǎște cǎ art. 7 nu a fost încălcat.

Asupra art. 8 din Convenție

Analiza acestei pretinse ȋncǎlcǎri presupune stabilirea caracterului “necesar ȋntr-o societate democraticǎ” al ingerinţei ȋn viaţa privatǎ a reclamanţilor.

Dreptul de a avea relaţii sexuale a derivat din dreptul de a avea autonomie asupra propriului corp – parte integrantǎ ȋn noţiunea de autonomie personalǎ. Legea penală nu poate fi aplicatǎ, ȋn principiu, ȋn contextul practicilor sexuale consimţite de parteneri, excepţia permiţând o ingerinţǎ a autoritǎţilor publice, justificatǎ ȋn sensul art. 8 par. 2, numai “pentru motive deosebit de grave“.

Ȋn lumina celor de mai sus, Curtea considerǎ că libertatea sexualǎ și a practicilor sexuale este limitatǎ și de drepturile “victimelor“ acestor practici – drepturi ce nu au fost respectate de cǎtre reclamanţi ȋn speța discutată, ȋntrucât, conform ȋnregistrǎrilor puse la dispoziţia instanţelor, consimţǎmântul „victimelor” a fost neglijat. Cât privește sentinţa și consecinţele acesteia asupra reclamanţilor, Curtea nu considerǎ cǎ sancțiunile impuse sunt excesiv de împovărătoare ȋn contextul discutat, lui K.A. fiindu-i menţinut dreptul la pensie ȋn cadrul sectorului privat al sistemului general de pensii, pentru activitatea sa ca magistrat.

Ȋn aceste circumstanţe, Curtea concluzioneazǎ cǎ mǎsurile luate ȋmpotriva reclamanţilor de către autoritǎţile belgiene au fost necesare ȋntr-o societate democraticǎ pentru protecţia drepturilor și libertǎţilor celorlalţi. Nu s-a constatat nici o ȋncǎlcare a art. 8 din Convenţie.

Notă: Textul face parte din lucrarea Magistratii si instantele judecatoresti in jurisprudenţa Curtii Europene a Drepturilor Omului. Hotarari relevante, coordonator Dragoș Călin. Colectiv: Luminita Gabura, Iulia Diana David, Diana Chibulcutean, Ioana Alexandra Precup, Augustina Rodica Moldovan, Oana – Maria Stefănescu, Dan Alexandru Sipos, Dumitru Cazac, Editura Universitara, Bucureşti, 2013, ISBN 978-606-591-850-4

No related posts.

Lasă un comentariu


4 + six =