Cererea de anulare a unui act al Parlamentului croat privind desemnarea unui judecător la Curtea Constituțională. Încălcarea principiului contradictorialității, prin imposibilitatea reclamantului, judecător al unei instanțe de contencios administrativ, de a combate informațiile furnizate Curții Constituționale de experți și diverse instituții, comunicate acestuia după pronunțarea deciziei definitive

CEDO, cauza Juričić c. Croației, hotărârea din 26 iulie 2011, cererea nr. 58222/09

Situația de fapt

Reclamantul s-a născut în 1954 și locuiește în Zagreb. La 26 februarie 2008, Comisia pentru Constituție din cadrul Parlamentului croat a publicat un anunț cu referire la cerințele necesare candidaturii pentru alegerea a trei judecători la Curtea Constituțională, invitând potențialii candidați să-și depună cererile de înscriere. La 28 aprilie 2008, reclamantul, judecător al curții de contencios administrativ, și-a depus candidatura pentru funcția de judecător al Curții Constituționale. Alți optsprezece candidați și-au depus și aceștia candidaturile.

Comisia parlamentară a întocmit, în cele din urmă, o listă cu patru candidați, și anume domnul M.J., doamna D.Š., doamna S.B. și reclamantul, și a prezentat-o Parlamentului pentru a fi supusă votului. În urma votului secret, reclamantul a primit patru din cele 77 de voturi necesare pentru a fi desemnat. La data de 9 mai 2008, Parlamentul a adoptat o hotărâre prin care i-a desemnat pe domnul M.J., doamna D.Š. și doamna S.B. în calitatea de judecători ai Curții Constituționale, fiecare din aceștia primind câte 78 de voturi.

La 26 mai 2008, reclamantul, invocând secțiunea 66 din legea contenciosului administrativ, a depus o acțiune la instanța de contencios administrativ, contestând decizia Parlamentului din 9 mai 2008. A susținut că S.B. nu a dovedit că a avut cel puțin cincisprezece ani de experiență profesională și, astfel, nu a îndeplinit toate criteriile legale pentru alegerea în calitatea de judecător al Curții Constituționale stabilite în secțiunea 5 (1) din legea Curții Constituționale. Prin urmare, în opinia reclamantului, prin alegerea d-nei SB în locul său, Parlamentul a încălcat dreptul la egalitate în fața legii, a statului și a autorităților publice, dreptul de acces egal la funcțiile publice și dreptul de acces egal la un loc de muncă, garantate de art.14 alin. 2, 26, 44 și 54 alin.2 din Constituție. La 26 iunie 2008, instanța de contencios administrativ i-a invitat pe MJ și D.Š. să își prezinte observațiile ca terțe părți. La 7 și 8 iunie 2008, aceștia au răspuns că au analizat cererea reclamantului, considerând-o a fi nefondată și, totodată, că desemnarea judecătorilor Curții Constituționale a fost realizată în conformitate cu legea. De asemenea, au declarat că nu se considerau terți, deoarece reclamantul nu a contestat alegerea lor.

La 15 octombrie 2008, instanța de contencios administrativ a pronunțat o decizie prin care a admis cererea reclamantului și a anulat hotărârea Parlamentului din 9 mai 2008, în partea sa referitoare la numirea d-nei S.B. Instanța a considerat că reclamantul avea dreptul de a depune cererea, chiar dacă hotărârea instanței nu a modificat statutul său juridic de candidat neales. De asemenea, instanța națională a considerat că, din probele prezentate de S.B. la Comisia parlamentară, nu a putut fi observat dacă avea experiența profesională necesară și că, prin urmare, dreptul reclamantului de acces egal la serviciul public și dreptul la acces egal la muncă, garantate de art. 44 și 54 alin. 2 din Constituție au fost încălcate prin hotărârea contestată.

La data de 4 februarie 2009, S.B. a depus o plângere la Curtea Constituțională împotriva deciziei instanței de contencios administrativ. În același timp, a cerut Curții Constituționale să dispună o măsură provizorie care ar suspenda efectele deciziei atacate până la data la care Curtea se va pronunța cu privire la plângerea depusă. În aceeași zi, Curtea Constituțională, în plenul compus din zece judecători (inclusiv judecători M.J. și D.Š.), a dispus ca măsură provizorie suspendarea efectelor deciziei instanței de contencios din 15 octombrie 2008. Decizia privind măsura provizorie a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 16/2009 din 5 februarie 2009, dar nu a fost comunicată reclamantului.

Pe 30 aprilie 2009, Curtea Constituțională, în plenul de zece judecători (inclusiv judecători MJ și D.Š.), în cadrul unei ședințe la care reclamantul nu a fost invitat, a adoptat o decizie prin care a casat decizia instanței de contencios din 15 octombrie 2008. Curtea a considerat că alegerea judecătorilor Curții Constituționale a reprezentat un act hibrid (politic și juridic), și că, chiar dacă hotărârea Parlamentului era „un act de putere publică”, instanța de contencios ar fi putut să o revizuiască atât dacă procedura prescrisă de lege nu ar fi fost urmată, cât și dacă candidații nu ar fi îndeplinit condițiile legale necesare. Cu toate acestea, instanța de contencios și-a depășit limitele competenței atunci când a reevaluat valoarea probatorie a documentelor furnizate de S.B., ca dovadă că poseda experiența profesională minimă necesară. Procedând astfel, instanța de contencios nu numai că ar fi intrat în sfera de competență exclusivă a Parlamentului, dar a încălcat, de asemenea, dreptul lui S.B. la muncă și dreptul de acces egal la un loc de muncă garantat de art. 54 alin. (1) și (2) din Constituție, precum și dreptul la egalitate în fața legii, garantat prin art. 14 alin. (2) din Constituție. În aceeași zi, președintele Curții Constituționale și adjunctul acestuia au susținut o conferință de presă, în care au anunțat că decizia instanței de contencios administrativ din 15 octombrie 2008 a fost casată și că S.B. a rămas judecător al Curții Constituționale.

La data de 4 mai 2009, Curtea Constituțională a adus la cunoștința reclamantului că decizia fost luată, împreună cu avizele și informațiile obținute în timpul procedurii. La data de 5 iunie 2009, decizia Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 65/2009.

Asupra art. 6 par. 1 din Convenție referitor la inechitatea procedurilor

Reclamantul s-a plâns că procedurile menționate mai sus nu ar fi fost corecte deoarece: o audiere publică nu a avut loc, principiul egalității armelor și al contradictorialității nu au fost respectate iar Curtea Constituțională nu a fost imparțială, având în vedere că judecătorii M.J. și D.Š. au făcut parte din completul care a pronunțat decizia în cauză, chiar dacă acești doi judecători au acționat în calitate de terți în cadrul procedurii precedente în fața instanței de contencios administrativ, în fața căreia, printre altele, și-au exprimat opinia că alegerea celor trei judecători la Curtea Constituțională a fost legală.

a) Admisibilitatea

Guvernul a contestat admisibilitatea acestor plângeri, susținând că art. 6 nu era aplicabil. În plus, reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne în legătură cu plângerea sa cu privire la pretinsa lipsă de imparțialitate.

Curtea a reiterat că art. 6 par. 1 din Convenție asigură tuturor dreptul de a formula orice plângere referitoare la drepturile și obligațiile civile în fața unei instanțe judecătorești. Dreptul de acces, adică dreptul de a intenta acțiuni în fața unei instanțe în materie civilă, constituie un aspect al „dreptului la o instanță” (Golder c. Regatul Unit, 21 februarie 1975, par. 28-36). Acest drept se extinde numai la „drepturile si obligațiile civile”. Prin urmare, în scopul de a stabili dacă componența de drept civil a art. 6 se aplică în cauza de față, și, prin urmare, dacă reclamantul ar putea să o invoce, Curtea ar trebui să examineze în primul rând dacă acesta a avut un „drept” recunoscut în conformitate cu legislația croată, iar în al doilea rând dacă acest drept a fost unul „civil”.

Instanța de contencios administrativ a constatat, în decizia sa din 15 octombrie 2008, că dreptul reclamantului de acces egal la serviciul public și la un loc de muncă, astfel cum sunt garantate prin art. 44 și 54 alin. (2) din Constituția croată, au fost încălcate prin alegerea lui S.B.. Cu toate că decizia instanței de contencios administrativ a fost ulterior anulată, ca urmare a plângerii formulate de S.B., Curtea Constituțională, în decizia sa din 30 aprilie 2009, nu a pus în discuție dreptul reclamantului de a invoca aceste drepturi constituționale. În aceste circumstanțe, Curtea a considerat că reclamantul a avut un „drept”, care ar putea fi, fără îndoială, recunoscut în conformitate cu legislația croată.

Curtea a constatat că legea croată permite contestarea hotărârilor Parlamentului croat privind alegerea judecătorilor Curții Constituționale în fața autorităților judiciare, în măsura în care aceste hotărâri pot reprezenta ingerințe în drepturile constituționale de acces egal la serviciul public și de acces egal la un loc de muncă. În speță, reclamantul a contestat hotărârea în fața instanței de contencios administrativ, solicitând protejarea unor drepturi garantate de Constituție în conformitate cu secțiunea 66 din legea contenciosului administrativ. În lumina celor menționate anterior, Curtea a constatat că art. 6 din Convenție, sub aspectul său civil, este aplicabil în cauza de față și, prin urmare, că reclamantul putea să invoce drepturile garantate de acest articol.

Curtea a constatat că instanța constituțională croată este compusă din treisprezece judecători. Numele lor sunt binecunoscute publicului larg și, cu atât mai mult, de profesioniștii din domeniul juridic. Secțiunea 68 din legea Curții Constituționale prevede că instanța constituțională decide cu privire la plângerile constituționale în plen în cazul în care completul de șase judecători nu ajunge la o decizie unanimă sau atunci când completul consideră că problema ridicată în plângere este de o importanță deosebită. În aceste condiții și având în vedere că în această cauză reclamantul a stârnit o mulțime de controverse și a atras atenția mass-media, Curtea a considerat că reclamantul se putea aștepta în mod rezonabil ca instanța constituțională să soluționeze plângerea depusă de S.B. în plen.

Mai important, la 4 februarie 2009, Curtea Constituțională, într-o ședință plenară, ce îi includea și pe judecătorii M.J. și D.Š., a dispus măsura provizorie de suspendare a efectelor deciziei instanței de contencios administrativ din 15 octombrie 2008. Decizia Curții Constituționale cu privire la măsura provizorie a fost publicată în Monitorul Oficial, a fost relatată pe larg în mass-media iar reclamantul s-a referit la aceasta în răspunsul pe care l-a formulat la plângerea depusă de S.B.. Prin urmare, Curtea a considerat că reclamantul trebuie să fi avut cunoștință de decizia în cauză, precum și de componența completului Curții Constituționale care a pronunțat decizia. În aceste condiții, Curtea a constatat că reclamantul ar fi trebuit să solicite recuzarea judecătorilor M.J. și D.Š. din componența completului. Cu toate acestea, reclamantul nu a procedat în acest sens. Rezultă că plângerea reclamantului cu privire la pretinsa lipsă de imparțialitate este inadmisibilă, în temeiul art.35 par. 1 din Convenție, pentru neepuizarea căilor de recurs interne și trebuie respinsă în conformitate cu prevederile art. 35 par. 4. De asemenea, Curtea a observat că pretențiile reclamantului cu privire la lipsa unei audieri publice, încălcarea principiului egalității armelor și al contradictorialității nu sunt în mod vădit nefondate, în sensul art.35 par. 3 lit. a) din Convenție. Se constată, de asemenea, că ele nu sunt inadmisibile pentru orice alte motive. Prin urmare, acestea trebuie să fie declarate admisibile.

b) Cu privire la fondul pretinsei încălcări

1. Egalitatea armelor

Curtea a reiterat faptul că principiul egalității armelor, care este unul dintre elementele de bază ale conceptului mai larg de proces echitabil, impune ca fiecărei părți să i se acorde posibilitatea de a-și prezenta cauza în condiții care nu o pun în dezavantaj față de adversar. În speță, este cert că nici concluziile avocaților consultați de către Curtea Constituțională și nici informațiile obținute de la diferite instituții nu au fost comunicate, nici reclamantului, nici doamnei S.B. înainte de pronunțarea deciziei instanței din 30 aprilie 2009 și că reclamantului i s-a oferit posibilitatea de a răspunde plângerii depuse de S.B., posibilitate de care s-a și folosit. În consecință, Curtea a constatat că principiul egalității armelor nu a fost încălcat în speță.

Cu toate acestea, Curtea a mai amintit că noțiunea de proces echitabil implică, de asemenea, principiul contradictorialității. Acesta presupune că părțile dintr-o cauză penală sau civilă trebuie să aibă, în principiu, posibilitatea nu doar de a face cunoscute orice dovezi necesare pentru admiterea cererii lor, dar, de asemenea, să li se aducă la cunoștință toate probele prezentate cu scopul de a influența decizia Curții. Prin urmare, deși Curtea nu a constatat o încălcare a principiului egalității armelor, trebuie totuși să examineze dacă același set de fapte nu a încălcat principiul contradictorialității.

Curtea Constituțională ar fi trebuit să respecte cu strictețe acest din urmă principiu, fiind cu adevărat important să i se dea reclamantului posibilitatea de a combate informațiile furnizate curții de experți și diverse instituții. Cu toate acestea, aceste documente au fost transmise reclamantului numai după ce Curtea Constituțională a pronunțat decizia din 30 aprilie 2009, nemaioferindu-i posibilitatea de a-și exprima opinia referitoare la acestea.

Analizând cerințele principiului contradictorialității, garantat de art. 6 par. 1 din Convenție, Curtea a constatat că, în speță, opiniile și informațiile obținute în cadrul procedurii în fața Curții Constituționale ar fi trebuit notificate și reclamantului și acesta ar fi trebuit să aibă posibilitatea de a-și expune opinia asupra lor.

Având în vedere că aceste opinii și informații obținute în cadrul procedurii desfășurate de Curtea Constituțională au fost notificate reclamantului numai după ce procedura în fața acestei instanțe s-a încheiat, Curtea a concluzionat că principiul contradictorialității nu a fost respectat. Astfel, a existat o încălcare a art. 6 par. 1 în speță.

2. Caracterul public al ședinței

Curtea a reiterat, în primul rând, faptul că obligația de a ține o audiere publică nu este absolută. De exemplu, în condițiile în care o parte renunță fără echivoc la acest drept și nu există problema unui interes public de a se realiza această audiere, organizarea acesteia nu mai este obligatorie. Renunțarea se poate face în mod explicit sau în mod tacit, în acest ultim caz, spre exemplu, prin abținerea de la depunerea unei declarații sau de la depunerea un cereri pentru organizarea unei audieri.

Curtea notează că art. 34 din legea croată a contenciosului administrativ stabilește ca regulă că instanța de contencios administrativ decide asupra cauzelor în ședințe nepublice. În mod excepțional, se poate organiza o audiere publică. Totodată, este stabilit dreptul unei părți din respectiva cauză de a cere ca o audiere să aibă totuși loc. În aceste condiții, ar fi fost de așteptat ca reclamantul să solicite o audiere în fața instanței, dacă acesta considera aspectul ca fiind esențial. Cu toate acestea, reclamantul nu a solicitat o audiere. El nu a prezentat Curții nicio dovadă care să arate că a făcut acest demers la vreo etapă a procedurii în fața instanței de contencios. Prin urmare, Curtea a considerat ca evident faptul că reclamantul nu a solicitat o audiere în fața instanței de contencios. Prin urmare, trebuie să se considere că a renunțat fără echivoc la dreptul la o audiere.

Din motivarea deciziei din 30 aprilie 2009 și, în special, pornind de la constatarea că instanța de contencios a acționat ultra vires, atunci când a reevaluat valoarea probatorie a documentelor furnizate de S.B. ca dovadă a experienței sale profesionale, este clar că instanța constituțională nu a stabilit sau revizuit fapte și nici nu a reevaluat dovezi. Rezultă că judecarea cauzei s-a limitat la o examinare a problemei constituționale menționate mai sus, exclusiv pe aspecte de drept.

În speță, atât instanța de contencios administrativ, cât și Curtea Constituțională au tratat aceeași problemă de ordin constituțional. Curtea constată că, în împrejurări precum cele din prezenta cauză în care reclamantul a renunțat la dreptul său la o audiere publică în primă instanță, art. 6 par.1 din Convenție nu prevede obligativitatea unei audieri în fața instanței superioare, în cazul în care aceasta este chemată să examineze aceeași problemă de drept ca și prima instanță. Astfel, Curtea constată că în cauza de față nu a existat o încălcare a art. 6 par. 1 din Convenție în ceea ce privește caracterul public al ședinței de judecată și nici în ceea ce privește lipsa unei audieri publice a reclamantului.

Asupra altor pretinse încălcări ale art. 6 par. 1 din Convenție

Reclamantul s-a plâns, de asemenea, în baza art. 6 par.1 din Convenție, cu privire la rezultatul și durata procedurii. Curtea a observat că procedurile au durat mai puțin de un an, perioadă în care cauza a fost examinată în două niveluri de jurisdicție. În aceste condiții, Curtea a considerat, în lumina criteriilor stabilite în jurisprudența sa cu privire la noțiunea de „termen rezonabil” (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților) și având în vedere toate informațiile aflate în posesia sa, că o astfel de perioadă nu poate fi considerată excesivă. Prin urmare, durata procedurii în cazul de față nu a fost nerezonabilă.

În continuare, Curtea a reiterat faptul că nu este în măsură să analizeze rezultatul procedurii prevăzute la art. 6 par. 1 din Convenție cu excepția cazului în care decizia ar fi fost arbitrară. În lumina tuturor probelor aflate în posesia sa, Curtea consideră că speța în cauză nu prezintă aparența unei decizii arbitrare. Reclamantul a avut posibilitatea să își prezinte argumentele în fața instanțelor, instanțe care au avut în vedere aceste argumente în deciziile lor motivându-le pe acestea din urmă în mod corespunzător și nu arbitrar.

Rezultă că aceste obiecții sunt inadmisibile, în temeiul art. 35 par. 3 lit. a) din Convenție, și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 par. 4.

Asupra art. 13 din Convenție

Reclamantul s-a plâns, fără să aducă probe în susținerea acestei plângeri, că nu a avut posibilitatea unui recurs efectiv.

În primul rând, Curtea a observat că reclamantul a avut posibilitatea unei căi de recurs efectiv, putând să conteste decizia Parlamentului din 9 mai 2008, și anume posibilitatea de a depune o cerere de protejare a unui drept garantat de Constituție, reclamantul folosindu-se cu succes de această cale de recurs.

În măsura în care reclamantul invocă lipsa unei căi de atac împotriva deciziei Curții Constituționale din 30 aprilie 2009, Curtea reiterează că în astfel de cazuri, când se invocă o încălcare a drepturilor conferite de Convenție de către autoritatea de ultimă instanță judecătorească a sistemului juridic național, punerea în aplicare a art. 13 este implicit limitată. Prin urmare, absența unei căi de atac împotriva deciziei Curții Constituționale nu ridică o chestiune în temeiul art.13 din Convenție.

Rezultă că acest capăt de cerere este inadmisibil în temeiul art. 35 par. 3 lit. a) din Convenție și trebuie respins în baza art.35 par. 4.

Asupra art. 14 din Convenție

Reclamantul a pretins suma de 50.000 EUR cu titlul de prejudiciu material și moral. Curtea nu a identificat nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins, prin urmare, a respinge această cerere. Pe de altă parte, se consideră că o constatare a încălcării art. 6 par. 1 din Convenție constituie în sine o satisfacție echitabilă, suficientă în circumstanțele prejudiciului moral pe care reclamantul pretinde că l-a suferit.

Notă: Textul face parte din lucrarea Magistratii si instantele judecatoresti in jurisprudenţa Curtii Europene a Drepturilor Omului. Hotarari relevante, coordonator Dragoș Călin. Colectiv: Luminita Gabura, Iulia Diana David, Diana Chibulcutean, Ioana Alexandra Precup, Augustina Rodica Moldovan, Oana – Maria Stefănescu, Dan Alexandru Sipos, Dumitru Cazac, Editura Universitara, Bucureşti, 2013, ISBN 978-606-591-850-4

No related posts.

Lasă un comentariu


nine − 1 =