Reclamantul s-a plâns de încălcarea dreptului la libera exprimare, întrucât a fost sancţionat cu revocarea numirii în funcţia de Preşedinte al Curţii Supreme, drept consecinţă a opiniilor exprimate asupra principiului separării puterilor în stat şi asupra garanţiilor independenţei sistemului judiciar din Slovacia. Lipsa incidenței art. 6 par. 1 din Convenție, întrucât funcţia de preşedinte al Curţii Supreme implică, prin natura sa, exercitarea puterii conferite prin norme de drept public şi presupune îndatoriri destinate să protejeze interesele generale ale statului

CEDO, cauza Harabin c. Slovaciei, decizia de inadmisibilitate din 29 iunie 2004, cererea nr. 62584/00

Situația de fapt

Reclamantul, dl. Stefan Harabin, s-a născut în 1957 şi este cetăţean slovac, cu domiciliul la Bratislava.

În februarie 1998, Consiliul Naţional al Republicii Slovacia l-a ales pe reclamant în funcţia de Preşedinte al Curţii Supreme pentru un mandat de cinci ani.

În august 2000, Guvernul a adoptat o rezoluţie prin care a iniţiat revocarea numirii reclamantului. La baza rezoluţiei s-a aflat propunerea făcută de Ministrul Justiţiei. Revocarea reclamantului din funcţie era motivată de punerea la îndoială a încrederii în Curtea Supremă şi a sistemului jurisdicţional în ansamblul său, prin anumite afirmaţii, atitudini sau discursuri pe care le-a susţinut. În primul rând, reclamantul nu a iniţiat proceduri disciplinare în vederea demiterii judecătorului J.S., vice-preşedintele de atunci al Curţii Supreme, care în iunie 1999 a intrat cu forţa în sediul Ministerului Justiţiei şi a rănit un înalt oficial al Ministerului.

În al doilea rând, reclamantul a propus câteva modificări la unele legi cu privire la justiţie, măsurile depăşind interesul legitim prin care se dorea asigurarea unui capitol separat în bugetul de stat pentru Curtea Supremă. Dacă modificările ar fi fost aprobate, Preşedintele Curţii Supreme ar fi avut dreptul exclusiv să determine numărul de judecători ai Curţii Supreme şi să decidă cu privire la numirea şi transferul judecătorilor. Această iniţiativă a fost profund criticată în declaraţia adoptată de Consiliul Asociaţiei Judecătorilor din Slovacia din 1999, conform căreia propunerea reclamantului ar fi fost contrară principiului transparenţei în legătură cu aspectele legate de personal şi ar fi creat pericolul de a face mai puţin obiective deciziile cu privire la cariera judecătorilor, urmărind a dobândi mai multă putere şi nu de a consolida auto-administrarea instanțelor.

În al treilea rând, reclamantul este acuzat că ar fi ţinut cont de părerile organelor de auto-administrare ale judecătorilor, numai în cazurile în care au servit interesului său. Pe de o parte, reclamantul nu a permis transferul unui judecător la Curtea Supremă, cu toate că acesta a fost recomandat de Consiliul Judecătorilor din Slovacia, iar pe de altă parte, a propus numirea temporară la Curte a unui judecător de la o instanţă districtuală, cu toate că era clar că acesta nu întruneşte condițiile morale şi profesionale pentru un asemenea post. Raportul Ministrului Justiţiei a concluzionat că reclamantul nu a aplicat corect criteriile profesionale şi etice când a făcut propunerile de învestire în post la Curtea Supremă.

În ultimul rând, reclamantul nu a acţionat într-o manieră corectă atunci când şi-a prezentat punctul de vedere în legătură cu un proiect de modificare a Constituţiei. Într-o scrisoare adresată unui reprezentant al Comisiei Europene, reclamantul a afirmat că în opinia majorităţii judecătorilor, proiectul de modificare este contrar principiului separaţiei puterilor în stat şi permite ingerinţa în independenţa judecătorilor în condiţiile în care 9 dintre judecătorii Consiliului Judecătorilor vor fi aleşi de alţi judecători şi alţi 9 membri, 3 aleşi de Parlament, 3 aleşi de Preşedintele Slovaciei şi 3 de Guvern. În realitate, declaraţia reclamantului este discordantă în raport cu opinia majorităţii judecătorilor, reprezentată de Consiliul Judecătorilor din Republica Slovacia, Asociaţia Judecătorilor din Slovacia şi Asociaţia Naţională a Judecătoarelor din Slovacia. Raportul a arătat că adevăratul motiv al dezacordului faţă de proiectul de modificare era faptul că puterile Preşedintelui Curţii Supreme vor fi radical limitate.

Mai mult, câteva cazuri interceptate de mass-media au afectat credibilitatea sistemului judiciar. Spre exemplu, un reprezentant al Curţii Supreme a fost suspectat că ar fi falsificat un document oficial în legătură cu utilizarea unei clădiri în care îşi avea sediul Curtea Supremă. Reclamantul nu se afla în poziţia de a demonstra că suspiciunea era nefondată, schimbându-şi frecvent explicaţiile cu privire la fapte. Reclamantul este acuzat că nu a iniţiat proceduri disciplinare împotriva unui judecător care a beneficiat de tratament gratuit spa, mulțumită poziţiei sale. Reclamantul a luat măsuri neadecvate în contextul procedurilor disciplinare, informând media din propria iniţiativă, asupra unei decizii a Curţii Supreme, înainte ca aceasta să fie adusă la cunoştinţă părţilor.

Rezultatul raportului întocmit de Ministrul de Justiţie a arătat că acţiunile şi comportamentul reclamantului nu îndeplinesc condiţiile profesionale şi morale pentru a deţine funcţia de Preşedinte al Curţii Supreme. În exercitarea îndatoririlor sale, reclamantul a urmărit îmbunătăţirea stării sale materiale şi consolidarea atribuțiilor şi nu s-a concentrat asupra problemelor profesionale şi etice ale sistemului juridic.

Referitor la propunerea Guvernului de revocare, reclamantul a introdus o petiţie la Curtea Constituţională, prin care a pretins încălcarea dreptului la liberă exprimare garantat de Constituţie, însă, în 10 octombrie 2000, aceasta a fost respinsă, ca fiind nefondată. Curtea ca motivat decizia afirmând că revocarea numirii în funcţia de Preşedinte al Curţii Supreme nu a reprezentat o ingerință în dreptul reclamantului la liberă exprimare.

La 19 decembrie 2000, lîn cadrul Consiliului Naţional al Republicii Slovacia, moţiunea revocării numirii reclamantului a fost respinsă cu 62 de voturi la 60 plus 15 abţineri.

După intrarea în vigoare, la 1 iulie 2001, a unei modificări constituţionale, postul de Preşedinte al Curţii Supreme urma a fi îndeplinit în concordanţă cu art. 145 alin. (3) din Constituţie (preşedintele şi vicepreşedintele Curţii Supreme sunt numiţi în funcţie de Preşedintele Slovaciei, la propunerea Consiliului Judiciar, dintre judecătorii Curţii Supreme, pe un mandat de 5 ani). Reclamantul a fost candidatul câştigător al alegerilor din 20 decembrie 2001 pentru acel post. Ulterior, Curtea Constituţională a invalidat alegerea, pe motiv că al doilea candidat s-a aflat în dezavantaj faţă de reclamant. Alegerile ulterioare nu au dus la numirea unui Preşedinte al Curţii Supreme, în conformitate cu art. 145 alin.(3) din Constituţie. În consecinţă, reclamantul a deţinut postul de preşedinte al Curţii Supreme până în februarie 2003, când i-a expirat mandatul. De atunci, el a profesat ca judecător la Curtea Supremă.

Asupra art. 10 din Convenţie

În privinţa încălcării invocate de reclamant, Curtea constată că statutul de Preşedinte al Curţii Supreme de care s-a bucurat, nu l-a privat pe acesta de protecţia garantată de art.10. În plus, luând în considerare importanţa atribuită principiului separării puterii în stat (Klezn şi alţii c. Olandei, nr.39343/98, 39651/98, 43147/98 şi 46664/99, par. 193; Stafford c. Regatului Unit, nr. 46295/99, par. 78) şi importanţa protejării independenţei justiţiei, orice ingerință în libertatea de exprimare a unui judecător necesită atenţia deosebită a Curţii.

Pentru a determina dacă a existat sau nu o încălcare a dreptului la libera exprimare, Curtea trebuie să stabilească mai întâi dacă măsura contestată a reprezntat o ingerință în dreptul reclamantului sub forma unei dispoziţii, restricţii sau a unei sancţiuni, ori dacă măsura poate fi plasată în sfera dreptului la acces sau la munca în serviciul public, un drept negarantat de Convenţie. Pentru a se putea stabili, scopul măsurii trebuie să fie determinat prin raportare la circumstanţele de fapt şi la legislaţia relevantă (Wille c. Liechtenstein, hotărârea din 28 octombrie 1999).

Curtea consideră că trebuie supus spre analiză raportul Ministrului Justiţiei, întrucât cuprinde motivele propunerii de revocare din funcţie a reclamantului. Din analizarea raportului, Curtea a apreciat că măsurile contestate sunt raportate la abilitatea reclamantului de a-şi exercita în mod corespunzător atribuţiile ce îi revin în calitatea de Preşedinte al Curţii Supreme şi are ca scop evaluarea calificării profesionale şi a calităţilor personale în contextul activităţilor şi comportamentului în ceea ce priveşte administrarea instanţelor şi administrarea Curţii Supreme. Curtea statuează că, potrivit legislaţiei interne, autoritatea centrală însărcinată cu administrarea de stat a instanţelor este Ministerul Justiţiei, iar în ceea ce priveşte administrarea Curţii Supreme aceasta este de competenţa Ministerului Justiţiei, prin intermediul Preşedintelui Curţii Supreme. Plângerea reclamantului intră deci sub sfera dreptului la acces la un post public în administraţia justiţiei, un drept care nu este garantat de Convenţie.

Cu toate că raportul Ministrului de Justiţie face referire la opiniile susţinute de reclamant cu privire la modificarea Constituţiei, Curtea consideră că propunerea de revocare din funcţie nu a fost fondată exclusiv în baza acelor opinii. În concluzie, Curtea constată că nu a existat nicio ingerinţă a măsurilor luate în dreptul reclamantului de a-şi exercita libertatea de exprimare. Curtea respinge cererea ca fiind nefondată.

Asupra art. 14 din Convenţie

Reclamantul a invocat faptul că a fost discriminat, deoarece, spre deosebire de alţi judecători, ar fi putut fi revocat din funcţie fără ca o instanţă să constate comiterea unei abateri disciplinare sau a unei fapte penale.

Curtea reiterează că dreptul garantat de art.14 este încălcat atunci când statele tratează diferit persoane aflate în aceeaşi situaţie, fără a fi demonstrate motive obiective şi rezonabile. În prezenta cauză, reclamantul ar fi fost supus riscului de a fi revocat din funcţia de Preşedinte al Curţii Supreme. Cu toate acestea, o astfel de măsură nu ar fi afectat statutul său de judecător, pentru care poate fi revocat doar pentru motive similare cu ale altor judecători, în limitele prevăzute de lege. În concluzie, reclamantul nu poate susţine că a fost tratat diferit faţă de alte persoane aflate în situaţii similare.

Curtea a respins cererea, ca fiind nefondată.

Notă: Textul face parte din lucrarea Magistratii si instantele judecatoresti in jurisprudenţa Curtii Europene a Drepturilor Omului. Hotarari relevante, coordonator Dragoș Călin. Colectiv: Luminita Gabura, Iulia Diana David, Diana Chibulcutean, Ioana Alexandra Precup, Augustina Rodica Moldovan, Oana – Maria Stefănescu, Dan Alexandru Sipos, Dumitru Cazac, Editura Universitara, Bucureşti, 2013, ISBN 978-606-591-850-4

No related posts.

Lasă un comentariu


+ 9 = twelve