Medierea în România după 6 ani şi jumătate de la adoptarea legii privind medierea şi organizarea profesiei de mediator ne apare ca o procedură alternativă de soluționare a litigiilor eficientă și de viitor celor ce suntem familiarizaţi cu ea.
Dincolo de discuţiile referitoare la un posibil transplant legal/juridic a unei instituţii – alcătuită cu totul altfel în Statele Unite ale Americii (care de altfel a şi finanţat primele centre pilot, sădind rădăcina posibilei soluţii de evitare a litigiilor) – medierea în România nu este o procedură pe care posibilii justiţiabili să o ia în considerare în mod uzual. Nu există în acest fel o masă critică de „mediaţi”, autori ai unor experienţe de mediere, care să transmită mai departe succesul operaţiunii de evitare a unui proces îndelungat şi costisitor. Nu doar lipsa (semnificativă a) unor părţi mediate care să depună mărturie indirectă şi care să favorizeze apetitul pentru noua procedură este de menţionat, dar constatăm că nu există o masă critică de mediatori suficient de capabilă să răstoarne prejudecăţile (doar din România?) ca o hotărâre judecatoareasca este mai valoroasă sau că dreptatea nu poate fi împărţită decât de instanţa statală. Este posibil ca procedura medierii să nu se fi născut într-o zodie potrivită; în orice caz, din 2012 medierea, în anumite materii, a devenit obligatorie sub forma prezentării la o şedinţă de informare cu privire la mediere.
Cu privire la oportunitatea introducerii obligativităţii prezentei la o şedinţă de informare cu privirela la mediere în anumite cauze înainte de introducerea unei acțiuni în instanța, având în vedere că măsură este recentă, este dificil să ne pronunţăm; însă, trebuie avut în vedere că mulţi mediatori au considerat această soluţie drept una salvatoare – vom vedea dacă nu cumva va avea şi efecte secundare nedorite – prin transformarea, pentru cei mai mulţi, ignoranţi, în materia medierii, o posibilă soluţie de revolvare a conflictului într-o procedură birocratică, menită să prelungească momentul „adevărului”: acţionarea în judecată. Efectele perfide ale obligativităţii prezentării la o şedinţă de mediere se vor arăta dacă măsura legislativă nu va fi susţinută de corpul profesional al mediatorilor, cărora le revine misiunea de a o promova eficient și de o manieră convingătoare, profesionistă. În plus, soluţia legiuitorului nu este urmată de sancţiuni pentru cei care nu respectă această procedură „prealabilă”, ceea ce o face şi mai problematică.
Dacă în privinţa procedurii medierii şi a cunoaşterii acesteia în rândul publicului – de fapt celor cărora li se adreseza – se poate discuta, în privinţa organizării profesiei de mediator nu avem dubii că suntem deja în faţa unei comunităţi intelectuale interesante care prin manifestări ştiinţifice, forumuri și alte mijloace de comunicare și promovare se exprimă deseori elocvent. Singura problemă este circularitatea mesajului, respectiv câmpul închis în care se reflectă mesajul mediatorilor, absenţa pătrunderii acestuia în rândul publicului posibil justiţiabil. De altfel, medierea suferă ca urmare a unuia dintre avantajele sale. Paradoxal, confidenţialitatea nu este potrivită aspectului pe care îl discutăm: direct sau indirect mediatorii trebuie să-şi prezinte experienţele, să le sistematizeze şi să le difuzeze la scară mai largă nu doar în mediul on-line pentru a fi cunoscute (nici mediul on-line nu este plin de experienţe ci doar de sfaturi şi uneori articole foarte bune dar cam „teoretice” pentru scopul pentru care sunt publicate).
Volumul acesta a fost editat ca urmare a unor experienţe ştiinţifice în domeniul medierii: am încercat să sistematizăm (cât mai obiectiv posibil) stadiul actual în care se află medierea în România prin prisma unei viziuni de ansamblu, care să deschidă o nouă era promovării și apropierii fenomenului medierii tuturor celor interesați.
Mihai Sandru
Medierea în România. Legislație și jurisprudență, ediția a II-a, Editura Universitară
No related posts.
