Interviu cu dl. Matei Vişniec

Matei Vişniec (n. 29 ianuarie 1956, Rădăuţi) este un poet şi dramaturg român, activ în acest moment în Franţa, cunoscut în special pentru scrierile sale în limba franceză. A studiat istoria şi filozofia la Universitatea din Bucureşti şi a fost membru al Cenaclului de Luni, coordonat de profesorul Nicolae Manolescu.

Piesele scrise între 1977 şi 1987 au fost cenzurate şi circulau pe ascuns, doar poemele îi erau publicate. A fost membru activ al Cenaclului de Luni, condus de Nicolae Manolescu. Înainte de 1989 i-au apărut în România: La noapte va ninge (Editura Albatros, 1980), Oraşul cu un singur locuitor (Editura Albatros, 1982), Înţeleptul la ora de ceai (Editura Cartea Românească, 1984).

În 1987, cere azil politic în Franţa, unde obţine cetăţenia franceză în 1993.

După 1989, devine autorul cel mai jucat în România, în Bucureşti şi în provincie, la radio şi la televiziune. În octombrie 1996, Teatrul Naţional din Timişoara organizează un festival „Matei Vişniec” cu 10 dintre piesele sale, prezentate de către 12 trupe teatrale. Devine prezentat şi în manualele şcolare.

Din 1992 piesele lui Matei Vişniec se joacă în străinătate, Les chevaux à la fenêtre, în Franţa şi Petit boulot pour vieux clown, la Bienala de Teatru din Bonn. Ulterior, 20 de piese i-au fost jucate în Franţa (Théâtre de l’Est Parisien, Théâtre du Guichet Montparnasse, Théâtre du Rond-Point, Studio des Champs-Elysées, etc.). Matei Vişniec este al doilea dramaturg român care reuşeşte să se impună în lumea selectă şi conservatoare a teatrului francez, după Eugène Ionesco.

Piese de teatru: Les chevaux à la fenêtre (Caii la fereastră), Attention aux vieilles dames rongees par la solitude (Atenţie la bătrânele doamne roase de singurătate), Le roi, le rat et le fou du roi (Regele, şobolanul şi nebunul regelui), Theatre decomposee ou, L’homme-poubelle (Teatrul descompus sau Omul-pubelă), Petit Boulot pour vieux clowns (Angajare de clovn), Du pain plein les poches (Buzunarul cu pâine), Paparazzi, ou, La chronique d’un lever de soleil avorte (Paparazzi sau cronica unui apus de soare avortat), Trois nuits avec Madox (Trei nopţi cu Madox), Mais maman, ils nous racontent au deuxième acte ce qui s’est passé au premier (Bine, mamă, da’ ăştia povestesc în actu’ doi ce se-ntâmplă-n actu întâi), Mais qu’est-ce qu’on fait du violoncelle? (Si cu violoncelul ce facem?), Comment pourrais-je etre un oiseau? (Cum aş putea fi o pasăre?), Le dernier Godot (Ultimul Godot), Histoire des l’ours panda racontee par une saxophoniste (Istoria urşilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt), L’histoire du communisme racontee aux malades mentaux (Istoria comunismului povestită pe înţelesul bolnavilor mintali), Lettres aux arbres et aux nuages (Scrisori către arbori şi nori), Mansarde à Paris avec vue sur la mort (Mansardă la Paris cu vedere spre moarte), Richard al III-lea nu se mai face sau Scene din viaţa lui Meyerhold, Hotel Europa complet.

  

1. Consideraţi că România de azi este diferită de cea anterioară anului 1989? Din această perspectivă, se poate vorbi, din perspectiva dumneavoastră, de o magistratură de dinainte de 1989 şi de una de după 1989?

 

Aş preciza de la bun început cǎ rǎspunsurile mele emanǎ dintr-o experienţǎ de scriitor şi jurnalist, şi cǎ multe detalii legate de sfera juridicǎ nu-mi sunt foarte familiare. Iar acum iatǎ ce cred.

Indiscutabil, România de azi e diferitǎ de cea pe care am cunoscut-o eu înainte de 1989 (sau mai bine zis 1987 când am plecat eu din ţarǎ). Orice s-ar spune, România de astǎzi face parte din Uniunea Europeanǎ, ceea ce înseamna o şansǎ, inclusiv şansa de a fi supravegheatǎ şi mustratǎ de surorile ei mai mari cînd începe sǎ se abatǎ de la unele norme… Nu e puţin lucru sǎ faci parte dintr-o familie onorabilǎ care se luptǎ pentru un proiect de societate interesant. Între familia fostelor „democraţii populare” şi familia europeanǎ existǎ o diferenţǎ ca de la cer la pământ. Între a evolua sub ochiul protector al Moscovei (sau cel al ideologiei unice) şi a accepta ochiul protector al Bruxelles-ului e o diferenţǎ enormǎ. Dacǎ Uniunea Europeanǎ va reuşi sǎ-şi consolideze proiectul ei de integrare, ea va oferi un model planetar de convieţuire. Construcţia europeanǎ este singura utopie care ne-a mai rǎmas, dupǎ cǎderea celei precedente care a lǎsat în urma ei, pe întreaga planetǎ peste o sutǎ de milioane de morţi. România a ieşit practic din spaţiul geopolitic al unei utopii negative (vorbesc de fosta utopie comunistǎ care devenise criminalǎ), pentru a intra într-un cu totul al spaţiu geopolitic, marcat de acumularea experienţei democratice. Într-un fel, România a trecut de pe un continent pe altul. Tinerii de astǎzi trǎiesc în Europa, în timp ce tinerii de dinainte de 1989 trǎiau într-un fel de lagǎr. Nu trebuie sǎ uitǎm aceste enorme schimbǎri, chiar dacǎ, în viaţa de zi cu zi, românii se mai confruntǎ cu reflexe din anii comunismului, precum şi cu apariţia altor nedreptǎţi pe care unii le considerǎ la fel de grave precum cele din anii comunismului.     

 

2. Ar trebui trecută cu vederea colaborarea unor magistraţi cu serviciile Securităţii, dată fiind experienţa şi competenţa acumulată (ştiut fiind că un bun specialist se formează în mulţi ani) sau ar trebui ca aceste persoane să fie expuse şi îndepărtate din profesie? Soluţia din Germania de Est, unde, după căderea zidului şi reunificare, judecătorii din perioada comunistă au fost îndepărtaţi, este cea mai bună?

 

Personal nu cred în metodele „radicale” care ţin mai mult de arta spectacolului decât de pragmatism. Dacǎ România ar fi scos din spaţiul profesional, imediat dupǎ 1989, toţi funcţionarii, profesorii, magistraţii, inginerii, preoţii, etc. care au colaborat cu securitatea, ţara n-ar mai fi putut funcţiona. În acelaşi timp, însǎ, „a trece cu vederea” nu trebuie sa însemne „uitare”. Îmi amintesc de o frazǎ destul de caraghioasǎ din Manifestul Partidului Comunist. Marx şi Engels, care erau, de fapt, ca statut social, nişte burghezi pur sânge, au avut grijǎ sǎ introducǎ o anumit menţiune în programul lor revoluţionar. Ei spun cǎ burghezii luminaţi, care îşi dau seama cǎ trebuie sǎ se asocieze cu proletariatul pentru a sprijini revoluţia şi a contribui la victoria ei, vor fi oarecum iertaţi de istorie şi li se va oferi un loc în procesul de schimbare radicalǎ a societǎţii. În mecanismul marilor schimbǎri sociale, trecerile „dintr-o tabǎrǎ în alta” sunt, deci, monedǎ curentǎ, e suficient, de exemplu, sǎ citim mai cu atenţie ce s-a întâmplat la revoluţia francezǎ. Uneori aceste reconvertiri au şi ceva grotesc, aşa cum s-a întâmplat şi în România. Oameni care au colaborat cu Securitarea au devenit primii revoluţionari, iar foşti demnitari ai regimului au devenit primii capitalişti pur sânge. Nu trebuie sǎ ne mire aceste reconvertiri, ele fac parte din natura umanǎ, care este profund contradictorie. Mai rǎmâne ca societatea sǎ consolideze ulterior, prin energiile proaspete ale generaţiilor tinere, fundamentele schimbǎrii.  

 

3. Consideraţi că şi în prezent, în lume şi în România, puterea politică exercită influenţă sau control asupra magistraţilor? În ce modalitate? Prin ce pârghii?

 

Cei care trebuie sǎ asigure buna funcţionare a justiţiei sunt, peste tot, sub o teribilǎ presiune, politicǎ, economicǎ, mediaticǎ şi ocultǎ. Chiar şi în ţǎri unde existǎ o mare tradiţie a independenţei justiţiei, precum Statele Unite, deseori justiţia devine un spectacol mediatic şi o mascaradǎ. Trebuie spus cǎ acest corp social format din magistraţi este de fapt singurul care poate provoca „revoluţii” în condiţii paşnice şi transforma din interior viaţa politicǎ a unei ţǎri, în sensul asanǎrii sale. În momentul în care magistraţii italieni au declanşat operaţiunea „mâinilor curate” edificiul societǎţii italiene a fost de fapt zguduit din temelii. Singura mare angoasǎ a clasei politice este justiţia independentǎ. Motiv pentru care clasa politicǎ încearcǎ întotdeauna, prin diverse piruete, sǎ-şi subordoneze justiţia. Franţa, de exemplu, nu este un exemplu glorios de independenţǎ a justiţiei, şi în acest moment traverseazǎ un moment de reformǎ care s-ar putea solda, spun experţii, cu o dependenţǎ chiar şi mai mare a magistraţilor de putere.

Nu cunosc toate subtilitǎţile prin care puterea încearcǎ sǎ ţinǎ sub control justiţia. Una dintre pârghii se aflǎ însǎ la nivelul atribuţiilor pe care şi le arogǎ puterea în materie de numiri în posturile cheie ale magistraturii. Personal, cred cǎ acest corp social al magistraturii ar trebui, prin independenţa sa, sǎ fie garanţia cea mai solidǎ a democraţiei. Prin coeziunea sa, acest corp social al magistraturii ar trebui sǎ reprezinte, potenţial vorbind, contra-puterea însǎşi. Când oamenii politici trec, fǎrǎ nici o ruşine, dintr-o tabǎrǎ în alta, cînd ideologiile nu mai au conţinut iar scopul omului politic este unul singur – obţinerea puterii şi conservarea ei – în aceste condiţii deci doar o magistraturǎ independentǎ dar apoliticǎ mai poate da unei societǎţi acel fundament care sǎ facǎ viaţa suportabilǎ. Când puterea juridicǎ este contaminatǎ de corupţie, şi când aceastǎ putere juridicǎ în stare de contaminare valseazǎ cu clasa politcǎ coruptǎ, ne aflǎm de fapt în faţa unui stat de tip mafiot.  Este unul din marile pericole cu care sunt confruntate numeroase ţǎri din estul Europei.       

 

4. Dacă ar trebui să vă adresaţi unei instanţe din România, pentru a vă ocroti un drept, aţi avea încredere în sistem, în general, şi în judecător, în special? Există vreo diferenţă între ceea ce ar trebui să fie un judecător şi ceea ce el este, în realitate?

 

Sǎ-mi fie iertatǎ aceastǎ remarcǎ, dar ceea ce îmi povestesc uneori cunoştinţele din România despre ce au pǎtimit odatǎ intraţi în meandrele unui proces sau ale unei plângeri, toate aceste mǎrturisiri şi poveşti deci depǎşesc cu mult absurdul lui Kafka şi în general literatura absurdului. Justiţie seninǎ şi limpede ca un cristal s-ar pǎrea cǎ nu existǎ. Între lege şi materializarea ei distanţa este enormǎ. Între sistem, în care trebuie sǎ ai încredere întrucît este unic, şi magistratul care îl încarneazǎ, existǎ, s-ar pǎrea o mare distanţǎ. Pentru a rezuma, aş spune cǎ magistraţii români mai au mult de luptat pentru a-şi consolida reputaţia. Imaginea lor nu este încǎ foarte bunǎ, dar numai ei înşişi ştiu cu exactitate de ce. Fǎrǎ îndoialǎ, traseul individual al fiecǎrui magistrat este şi el unul dramatic, pentru cǎ, am impresia, deseori magistraţii înşişi îşi pierd iluziile. Când un tânǎr decide sǎ facǎ dreptul, el se identificǎ în prima fazǎ cu imaginea judecǎtorului incoruptibil. Apoi, pe bǎncile facultǎţii, începe sǎ descopere, odatǎ cu materia pe care o asimileazǎ, şi faptul cǎ societatea în care trǎieşte este teribil de complicatǎ. Apoi vin tentaţiile, presiunile, jocurile de influenţǎ, contactele cu puterea, seducţia banului… Câţi dintre tinerii care se vedeau incoruptibili pânǎ la la sfîrşitul carierei lor rǎmân fideli acestei imagini dupǎ câţiva ani de exercitare a profesiunii?

Ar trebui sǎ mai spunem, poate, cǎ meseria de magistrat este una extrem de dificilǎ şi din cauza faptului cǎ se aflǎ la frontiera dintre democraţie şi capitalism. Or, se întâmplǎ ceva în lumea în care trǎim: capitalismul şi democraţia se bat uneori cap în care, ele nu mai formeazǎ un corp comun armonios. Democraţia are nevoie de oameni lucizi care sǎ gândeascǎ tot timpul, care sǎ fie vigilenţi şi sǎ reacţioneze la cele mai mici semne de abuz din partea puterii. Capitalismul, însǎ, prin societatea de consum pe care o construieşte, are nevoie de consumatori docili care sǎ cumpere tot ce apare pe piaţǎ, sǎ stea cu ochii în televizor ca sǎ absoarbǎ modelele societǎţii de consum; pe scurt, capitalismul are nevoie de o imensǎ masǎ de oameni adormiţi şi hipnotizaţi, o masǎ de automate care muncesc, gândesc în funcţie de ce li se spune la televizor, şi consumǎ copios. Am caricaturizat puţin pentru a mǎ face înţeles, dar aceasta este realitate. Societatea de consum care se mondializeazǎ nu are nevoie de democraţie, iar China este un exemplu periculos de reuşitǎ a societǎţii de consum fǎrǎ democraţie şi libertate. Ei bine, pe cine serveşte în aceste condiţii magistratul, şi unde se situeazǎ lupta sa? Nu e simplǎ de loc, deci, misiunea celui care ar trebui sǎ încarneze valorile esenţiale ale justiţiei, într-o lume care construieşte un „om nou” monstruos.        

 

5. Ce socotiţi că ar trebui să facă membrii acestui corp profesional pentru întărirea independenţei şi sporirea încrederii publicului în actul de dreptate? Cum ar trebui să se comporte un judecător? S-a născut oare judecătorul ideal?

 

Corpul profesional despre care vorbiţi are încǎ o imagine ceva mai bunǎ decât cea a unui alt corp social, cel al politicienilor. Este deja o bazǎ bunǎ, faptul cǎ omul de rând are puţin mai mult respect pentru magistrat decât pentru omul politic. În acelaşi timp, un corp profesional care este contaminat de corupţie nu poate cere o independenţǎ absolutǎ în stat, chiar dacǎ o face în numele combaterii corupţiei. Cred cǎ acest corp al magistraturii trebuie sǎ intre, în primul rând, într-o operaţiune de auto-decontaminare… Numai atunci când magistraţii din România vor putea ridica în aer câteva zeci de mii de mâini curate, vor avea şi autoritatea moralǎ de a cere independenţa de care au nevoie pentru a fi eficienţi împotriva corupţiei. Într-o altǎ fazǎ, independenţa justiţiei ar trebui sǎ primeascǎ sprijinul popular iar în acest sens s-ar putea recurge la metoda referendumului. Un referendum cu întrebarea doriţi o justiţie independentǎ de puterea politicǎ? ar putea fi actul fondator al României de mâine. Într-o ţarǎ în care oamenii nu mai aşteaptǎ nimic de la clasa politicǎ, ei aşteaptǎ totul de la justiţie. O justiţie independentǎ ar mai trebui asociatǎ, într-un fel sau altul, la fabricarea legilor, pentru a nu-i lǎsa pe politicieni sǎ-şi construiascǎ platoşe de impunitate, ceea ce ar însemna de fapt cǎ justiţiei i s-ar lua cu o mânǎ ceea ce i s-ar da cu cealaltǎ. Judecǎtorul ideal, din pǎcate, nu existǎ, dar oamenii ar fi mulţumiţi chiar şi cu gândul cǎ existǎ o încercare de construire a lui, de ameliorare a acestui personaj cheie din societate. Declanşarea, chiar şi din partea unui mic numǎr de magistraţi, a unei mişcǎri de genul toleranţǎ zero faţǎ de politicienii corupţi ar putea beneficia de un imens spirijin popular. Un nucleu de magistraţi incoruptibili ar putea deveni baza justiţiei independente în România, ar putea declanşa o reacţie în lanţ de decontaminare  de virusul corupţiei  la toate nivelurile aparatului justiţiar, de la jandarm la Curtea Supremǎ.  Nici o revoluţie de acest fel nu poate fi fǎcutǎ fǎrǎ curaj şi fǎrǎ imaginaţie. Si mai ales, ea trebuie sǎ înceapǎ cu un program clar, care poate câştiga în conţinut prin declanşarea unei dezbateri naţionale pe aceastǎ temǎ.         

 

Interviu realizat de redacţia RFJ

Related posts:

  1. Interviu cu dl. Virgil Nemoianu
  2. Interviu cu dl. Florin Streteanu
  3. Lansarea volumului „Despre justiţie şi judecători. Interviuri”
  4. Interviu cu dl. Robert Schwartz
  5. Interviu cu dl. judecător Corneliu Bîrsan

Lasă un comentariu


five − 3 =