Prin Hotărârea pronunțată astăzi, 1 martie 2022, în cauza Kozan împotriva Turciei (cererea nr. 16695/19), Curtea Europeană a Drepturilor Omului constatat, în unanimitate, încălcarea articolului 10 (libertatea de exprimare) din Convenția europeană a drepturilor omului, respectiv încălcarea articolului 13 (dreptul la un remediu efectiv) coroborat cu articolul 10 din Convenție. Cauza privește o sancțiune disciplinară (avertisment) aplicată domnului Kozan, magistrat de profesie, pentru că a postat în mai 2015, într-un grup închis și secret de Facebook, un articol de presă care critică anumite decizii ale Înaltului Consiliu al Judecătorilor și Procurorilor din Turcia și care pun la îndoială independența acestei instituții față de puterea politică. Reclamantul a invocat libertatea sa de comunicare și de a primi informații.
Principalele fapte
Reclamantul Ibrahim Kozan este un resortisant turc născut în anul 1978. Acesta locuiește la Sivas. La 27 mai 2015, a fost publicat pe site-ul internet www.grihat.com.tr un articol de presă intitulat ”Reabilitarea cazierului judiciar pentru cel care a încheiat ancheta din 17 decembrie, concedierea celui care a efectuat ancheta”.
La 28 mai 2015, domnul Kozan posta acest articol pe un grup închis de Facebook denumit Hukuk Medeniyeti (”civilizare prin drept”) destinat profesioniștilor din domeniul justiției. Acest articol informa că, la 27 mai 2015, Înaltul Consiliu al Judecătorilor și Procurorilor a închis anumite proceduri disciplinare deschise împotriva magistraților, că a respins, cu majoritate, recursurile a patru procurori și al unui judecător care au efectuat cu toții anchete de corupție legate de incidente survenite în perioada 17-25 decembrie 2013 și că, pe de altă parte, a admis recursul unui procuror, EA, care anterior a respins acuzații împotriva suspecților din ancheta aferentă feptelor din perioada 17-25 decembrie 2013 și că a anulat sancțiunile disciplinare aplicate acestuia din urmă pentru comportament neadecvat (suportarea cheltuielilor sale de hotel de o firmă privată). În articol se mai spunea că sancțiunile disciplinare aplicate unui alt magistrat, IS, care a dispus arestarea polițiștilor responsabili de operațiunile din „17-25 decembrie 2013” și care a postat mai multe mesaje de complimentare primului ministru de atunci (Recep Tayyip Erdoğan), fuseseră anulate cu generozitate de Înaltul Consiliu al Judecătorilor și Procurorilor.
Articolul în cauză a dat naștere unei serii de comentarii din partea membrilor grupului de Facebook. Autorul unuia dintre aceste comentarii, M.A., a declarat printre altele că „s-a ratat vremea în care șefii primăriilor sau alți funcționari publici tremurau de frica declanșării unor anchete judiciare” pentru faptele lor ilegale.
La 28 mai 2015, E.B., procurorul general adjunct al provinciei Van (în care reclamantul își exercita funcția la data faptelor), semnala Înaltului Consiliu al Judecătorilor și Procurorilor că reclamantul l-ar fi defăimat pe colegul său, E.A., prin postarea pe rețelele sociale (Facebook) a unui articol în care acesta din urmă era prezentat ca un procuror care a pus capăt unei anchete judiciare pentru corupție și era el însuși acuzat de corupție. Calificând Înaltul Consiliu al Judecătorilor și Procurorilor drept o instituție națională care impune respect, E.B. afirma că și calomnia cuprinsă în articolul comun viza, de asemenea, în mod clar însăși instituția.
La 11 decembrie 2015, președintele Înaltului Consiliu al Judecătorilor și Procurorilor autorizează deschiderea unei anchete preliminare cu privire la incidentul în litigiu. Această autorizație abilita un inspector să efectueze o anchetă preliminară îndreptată împotriva reclamantului.
La încheierea anchetei preliminare, inspectorul concluzionează că elementele strânse cu privire la reclamant impuneau inițierea unei anchete. La 18 februarie 2016, Camera a treia a Înaltului Consiliu al Judecătorilor și Procurorilor prezenta președintelui acestui organ o propunere prin care se urmărea să se permită inspectorului să înceapă o anchetă disciplinară împotriva reclamantului.
La 9 martie 2016, reclamantul își prezenta apărarea scrisă în fața Înaltului Consiliu al Judecătorilor și Procurorilor, în cadrul acestei anchete disciplinare. În plus, la 28 martie 2016 și la 20 aprilie 2016, E.B., procurorul general adjunct al provinciei Van, care îl denunțase pe reclamant, efectua declarații.
La 28 aprilie 2016, biroul ciberinfracționalitate al Poliției din Istanbul indica, la cererea inspectorului, că grupul Facebook denumit Hukuk Medeniyeti era un grup „închis”, mesajele împărțite în acest grup fiind vizibile numai utilizatorilor care erau membri ai grupului. Pe de altă parte, Biroul adauga că grupul în discuție era un grup „secret” al Facebook, cu alte cuvinte că nu apărea nici în motoarele de căutare a site-urilor Internet.
Guvernul arată că, la 28 mai 2015, dată la care reclamantul postase articolul în litigiu, grupul Facebook Hukuk Medeniyeti avea 8.859 de membri. În plus, acesta explică faptul că acest grup nu este rezervat judecătorilor și procurorilor, ci că este deschis și profesorilor, studenților la facultățile de drept, avocaților și tuturor celorlalți licențiați ai facultăților de drept.
La 13 mai 2016, inspectorul judiciar prezintă un raport în care recomanda aplicarea unei sancțiuni disciplinare reclamantului pentru motivul că, la 28 mai 2015, acesta postase pe grupul Facebook Hukuk Medeniyeti articolul respectiv. Acesta considera că articolul în discuție critica sever autoritățile publice în exercitarea funcțiilor lor administrative sau judiciare, că era susceptibil să afecteze independența și imparțialitatea puterii judecătorești și încrederea în aceasta și că era, de asemenea, de natură să suscite neîncrederea opiniei publice cu privire la acest aspect.
Inspectorul indica, în plus, că postând acest articol, reclamantul lăsase să se înțeleagă că era de acord cu conținutul său și că încercase să îl divulge unui public larg. Acesta arăta că două grupuri de judecători erau comparate în articolul postat de reclamant: primul grup cuprindea magistrați care fuseseră urmăriți pentru că au afectat reputația puterii judiciare și încrederea publicului printr-un comportament vădit contrar legilor și valorilor etice, al doilea grup cuprindea magistrați care beneficiaseră de decizii favorabile. Acesta semnala faptul că articolul în litigiu dezaproba ferm deciziile adoptate împotriva primului grup și deciziile adoptate în favoarea celui de-al doilea grup. Inspectorul concluziona că reclamantul, care era parte într-o cauză pendinte și controversată, a încălcat normele etice ale profesiei.
La 14 septembrie 2017, Camera a doua a Consiliului Judecătorilor și Procurorilor („CJP”, noua denumire dată Înaltului Consiliu al Judecătorilor și Procurorilor începând cu 21 ianuarie 2017) examinează dosarul și decide, în temeiul articolul 65 alin.2 lit.a din Legea nr.2802, să aplice un avertisment reclamantului pentru că a postat articolul incriminat. CJP decidea că nu era necesar să îl sancționeze pe reclamant ca urmare a comentariului pe care un terț îl formulase cu privire la articolul postat de reclamant. Instanța disciplinară a considerat că reclamantul, el însuși magistrat, recunoscuse că a postat articolul în litigiu pe grupul Facebook. S-a considerat că și conținutul acestui articol era incompatibil cu obligația de loialitate a reclamantului față de stat și cu obligațiile sale judiciare și disproporționat, în raport cu scopurile legitime vizate într-o societate democratică. Criticând în mod sever instituția publică al cărei membru erau însăși persoana interesată, dar și anumiți agenți publici în exercitarea funcțiilor lor administrative sau judiciare, articolul a dat naștere unei prejudecăți față de o parte a societății și a adus atingere credinței și încrederii plasate în instituția judiciară, punând la îndoială imparțialitatea aferentă funcțiilor sale. Se precizează că, deși persoana interesată nu subscrisese la conținutul articolului în litigiu, își manifestase intenția de a o difuza unui public mai larg și de a transmite un mesaj celor care aderaseră la acesta. Pentru aceste motive, s-a apreciat că reclamantul a dat dovadă de un comportament care aduce atingere demnității și încrederii impuse de funcția sa oficială, atât în cadrul, cât și în afara serviciului. S-a decis, în unanimitate, să i se aplice reclamantului un avertisment.
Reclamantul a introdus o cerere de reexaminare a acestei decizii, în temeiul articolului 33 din Legea nr. 6087 privind CJP. La 19 decembrie 2017, Camera a doua a CJP, într-o compunere similară celei care a făcut parte cu ocazia primei examinări a cauzei reclamantului, a respins cererea, acestuia după ce a reexaminat dosarul, apreciind că aplicarea avertismentului era conformă legii.
Reclamantul a contestat această decizie în fața Adunării Plenare a Consiliului Judecătorilor și Procurorilor, conform articolului 33 din Legea nr. 6087. La 3 octombrie 2018, Adunarea Plenară a CJP, unde făceau parte, printre alții, și membrii Camerei a doua, a respins definitiv recursul reclamantului. Avertismentul aplicat reclamantului a rămas definitiv începând de la această dată.
Între timp, ca urmare a tentativei de stat din 15 iulie 2016, domnul Kozan a fost revocat din funcția publică printr-o decizie a Adunării Plenare a Înaltului Consiliu al Judecătorilor și Procurorilor adoptată la 24 august 2016. În plus, a fost introdusă o acțiune penală împotriva sa pentru apartenența la organizația FETO/PDY și a fost condamnat la o pedeapsă de șapte ani și șase luni de închisoare pentru apartenență la o organizație teroristă armată. Procedura de apel este încă pendinte.
Analiza Curții
Din perspectiva articolului 10, domnul Kozan a considerat că avertismentul care i-a fost aplicat a adus atingere libertății sale de exprimare. Acesta a invocat, de asemenea, dreptul său la un remediu efectiv (cale de atac efectivă) (articolul 13 din Convenție).
Cu privire la articolul 10 din Convenție (libertatea de exprimare)
- a) Principii generale
Libertatea de a primi și de a comunica informații și magistrații
Curtea reamintește că principiile generale aplicabile libertății de exprimare a judecătorilor, astfel cum sunt enunțate în Hotărârea Baka împotriva Ungariei ([MC], § 162-167, 23 iunie 2016) și Hotărârea Eminagaoglu împotriva Turciei (§ 120-124 și 125, 9 martie 2021), se aplică în prezenta cauză.
Aceasta apreciază în special că, într-o societate democratică, problemele referitoare la separarea puterilor și la necesitatea de a menține independența justiției pot privi subiecte foarte importante care țin de interesul general (Morice împotriva Franței [MC], § 128). Dezbaterile cu privire la chestiunile de interes general beneficiază în general de un nivel ridicat de protecție în temeiul articolului 10, care are în vedere o marjă de apreciere a autorităților deosebit de restrânsă (Morice, citată anterior, § 125 și 153, July și SARL Libération împotriva Franței nr. 20893/03, § 67). Chiar dacă o problemă care ridică o dezbatere cu privire la puterea judecătorească are implicații politice, acest simplu fapt nu este suficient în sine pentru a împiedica un magistrat să facă o declarație cu privire la subiect (Wille împotriva Liechtenstein [MC], § 67).
Este adevărat că misiunea specială a puterii judiciare în societate impune magistraților o obligație de rezervă. Totuși, aceasta din urmă urmărește o finalitate specială: cuvântul magistratului, spre deosebire de cel al avocatului, este primit ca exprimarea unei aprecieri obiective care angajează nu numai pe cel care se exprimă, ci și, prin intermediul acestuia, întreaga instituție a justiției (Maurice, citată anterior, § 128 și 168). (paragraful 45)
De asemenea, poate fi necesară protejarea justiției împotriva atacurilor destructive lipsite de temei serios, în special în condițiile în care obligația de rezervă interzice magistraților vizați să reacționeze (Prager și Oberschlick împotriva Austriei, 26 aprilie 1995, § 34, Koudechkina împotriva Rusiei, § 86, 26 februarie 2009, și Di Giovanni împotriva Italiei, § 71, 9 iulie 2013). În special, este îndreptățit să se aștepte din partea funcționarilor puterii judecătorești să își exercite libertatea de exprimare cu reținere de fiecare dată când autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești pot fi puse în discuție (Wille, citată anterior, § 64) și, de asemenea, atunci când exprimă critici împotriva colegilor, în special împotriva altor judecători (Eminagaoglu, citată anterior, § 136).
Rezultă că, în afara ipotezei atacurilor de natură a leza grav, lipsite de vreun temei serios, ținând seama de apartenența lor la instituțiile fundamentale ale statului, magistrații pot face, ca atare, obiectul unor critici personale în limite admisibile, iar nu numai în mod teoretic și general. În acest sens, limitele criticii admisibile în privința lor atunci când acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale sunt mai largi decât în privința unor simpli particulari (Morice, § 131, și July și SARL Libération, citată anterior, § 74).
Libertatea de a primi și de a comunica informații și Internetul
În ceea ce privește importanța site-urilor Internet în exercitarea libertății de exprimare, Curtea amintește că, „[î]n ceea ce privește accesibilitatea acestora, precum și capacitatea acestora de a păstra și de a difuza mari cantități de date, site-urile Internet contribuie în mare măsură la îmbunătățirea accesului publicului la actualitate și, în general, la facilitarea comunicării informației” (Times Newspapers Ltd împotriva Regatului Unit (nr.1 și 2), § 27). Posibilitatea persoanelor de a se exprima pe Internet constituie un instrument fără precedent de exercitare a libertății de exprimare (Delfi AS împotriva Estoniei [MC], § 110).
Curtea subliniază, de asemenea, că articolul 10 din Convenție are vocația de a se aplica comunicării prin intermediul Internetului, indiferent de tipul de mesaj care trebuie transmis. Mai precis, Curtea a considerat că face parte din sfera exercitării dreptului la libertatea de exprimare, printre altele, utilizarea Google Sites, un modul Google care permite facilitarea creării și postarea unui link al unei pagini web în cadrul unui grup (Ahmet Yildirim împotriva Turciei, § 49).
Deși recunoaște avantajele Internetului, Curtea admite că acestea sunt însoțite de un anumit număr de riscuri, în măsura în care afirmații clar ilicite, în special afirmații calomnioase, haine sau apelând la violență, pot fi difuzate ca niciodată anterior în întreaga lume, în câteva secunde, și uneori rămân online foarte mult timp (Delfi AS, citată anterior, § 110).
Acestea fiind spuse, Curtea poate ține seama și de alte elemente care atenuează efectele mesajelor de Internet asupra intereselor legitime protejate prin articolul 10 alineatul (2) din Convenție. Transmiterea unui mesaj într-un mediu rezervat profesioniștilor dintr-un anumit domeniu poate figura printre aceste elemente dacă difuzarea mesajului respectiv este prea limitată pentru a cauza un prejudiciu important, spre deosebire de un mesaj care ar fi accesibil tuturor utilizatorilor de Internet (a se vedea, mutatis mutandis, Payam Tamiz împotriva Regatului Unit (dec.), § 80, 19 septembrie 2017, Savva Terentyev împotriva Rusiei, § 79, 28 august 2018, Melike împotriva Turciei, § 50, și Çmak împotriva Turciei § 50, 7 septembrie 2021).
- b) Aplicarea acestor principii în speță
Cu privire la existența unei ingerințe
Curtea observă că abaterea disciplinară de care reclamantul a fost găsit vinovat privea un mesaj prin care acesta a trimis un articol de presă în grupul său de Facebook. Măsura incriminată privea, așadar, în esență libertatea reclamantului de a comunica și de a primi informații, componentă a libertății de exprimare. Pe de altă parte, Curtea observă că obiecția guvernului cu privire la existența unei ingerințe este întemeiată în întregime pe motive pe care le reia și le dezvoltă în argumentația sa cu privire la necesitatea ingerinței într-o societate democratică și că nu poate repune în discuție faptul că sancțiunea disciplinară aplicată reclamantului constituia o ingerință în exercitarea libertății protejate prin articolul 10 din Convenție.
Prin urmare, Curtea va examina dacă această ingerință era justificată în raport cu alineatul (2) al articolului 10 din Convenție, ținând seama, în același timp, de toate motivele invocate de părți.
Cu privire la legalitatea ingerinței
Curtea amintește că noțiunea „prevăzută de lege”, în sensul articolului 10 alineatul (2) din Convenție, nu numai că necesită ca măsura incriminată să aibă un temei în dreptul intern, ci are legătură și cu calitatea legii în cauză: impune accesibilitatea acesteia persoanei în cauză, care, în plus, trebuie să poată să prevadă consecințele pentru ea, precum și compatibilitatea sa cu preeminența dreptului. Nimeni nu contestă în speță că ingerința în cauză — sancțiunea disciplinară care a rezultat din ancheta disciplinară — avea un temei legal, și anume art.65 alin.2 lit.a din Legea nr. 2802, și că această dispoziție era accesibilă reclamantului.
Rămâne problema dacă norma juridică în discuție îndeplinea și cerința de previzibilitate. Curtea amintește că nivelul de precizie impus de legislația internă — care nu poate fi separat de orice eventualitate — depinde într-o mare măsură de textul avut în vedere, de domeniul pe care îl acoperă și de calitatea destinatarilor săi. Pe de altă parte, o dispoziție legală nu contravine cerinței pe care o implică noțiunea „prevăzută de lege” pentru simplul fapt că aceasta se pretează la mai multe interpretări. În sfârșit, revine în primul rând autorităților naționale sarcina de a interpreta și de a aplica dreptul intern (Vogt împotriva Germaniei, 26 septembrie 1995, § 48).
Curtea observă că, într-un Aviz din 28 martie 2011, Comisia de la Veneția a calificat dispoziția în cauză drept vagă și prea întinsă și a semnalat riscul ca puterea disciplinară care decurge din aceasta să fie utilizată pentru a sancționa un judecător ale cărui hotărâri judecătorești nu sunt apreciate, fără să se facă referire în mod explicit la un astfel de motiv. Curtea observă, de asemenea, teza reclamantului potrivit căreia adevăratul motiv al sancțiunii disciplinare care i-a fost aplicată era că nu votase pentru candidații la „Platforma Uniunii Magistraților”, susținută direct de Ministerul Justiției. (paragraful 55)
Cu toate acestea, din observațiile reclamantului reiese că problema esențială în speță este dacă postarea pe un grup Facebook a unui articol de presă care ridică problema independenței puterii judecătorești față de executiv a fost motivul subiacent al sancțiunii disciplinare care i-a fost aplicată. Pentru Curte, această problemă este strâns legată de împrejurarea dacă ingerința era necesară într-o societate democratică în condițiile speței și în lumina scopului legitim urmărit. (paragraful 56)
Prin urmare, Curtea va continua examinarea cauzei, cercetând dacă ingerința urmărea un scop legitim.
Cu privire la existența unui scop legitim
Curtea observă că, în prezenta cauză, guvernul justifică în esență ancheta și sancțiunea pe care a determinat-o nerespectarea obligației de rezervă a magistraților. Curtea arată că un anumit număr de state membre la Convenție supun membrii funcției publice sau magistrații unei obligații de rezervă. În speță, această obligație impusă magistraților se întemeiază pe voința de a menține independența lor la fel ca și autoritatea deciziilor lor. În opinia Curții, se poate considera, așadar, că ingerința care a rezultat din această obligație urmărea cel puțin unul dintre scopurile recunoscute ca fiind legitime de Convenție, în speță garantarea autorității și a imparțialității puterii judecătorești.
Cu privire la necesitatea ingerinței într-o societate democratică
Curtea amintește că abaterea disciplinară de care reclamantul a fost găsit vinovat privea un mesaj prin care a postat un articol de presă în grupul său Facebook. Potrivit Consiliului Judecătorilor și Procurorilor, articolul menționat, care critica sever instituția publică și personalul public interesat în exercitarea funcțiilor lor administrative sau judiciare, aducea atingere încrederii publicului în sistemul judiciar, punând la îndoială imparțialitatea impusă de funcția de judecător. Tot potrivit CJP, reclamantul, prin postarea acestui articol în grupul său Facebook, a dat dovadă de un comportament care aducea atingere demnității și încrederii impuse de funcția sa oficială.
Curtea observă, în primul rând, că, atunci când a postat articolul în litigiu, reclamantul ocupa postul de magistrat specializat în soluționarea cauzelor penale: acesta era judecător la Tribunalul Corecțional din Van, înainte de a fi delegat. Or, asemenea instanțe sunt competente, potrivit gravității acuzațiilor, să soluționeze cauze privind suspiciuni de corupție. Prin urmare, este îndreptățit să se aștepte ca reclamantul să își utilizeze libertatea de exprimare cu reținere, autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești fiind susceptibilă a fi pusă în discuție. Curtea consideră totuși că orice atingere adusă libertății de exprimare a unui magistrat în situația reclamantului necesită din partea sa o examinare atentă (a se vedea, mutatis mutandis, Wille, citată anterior, § 64).
Curtea observă, de asemenea, că, din cauza competențelor sale în materie de sancțiuni disciplinare, de transfer, de promovare și chiar de revocare a magistraților, Consiliul Judecătorilor și Procurorilor exercită o influență foarte puternică asupra carierei magistraților. Protecția independenței Consiliului Judecătorilor și Procurorilor față de alte puteri ale statului (în afara celei judecătorești) este nu numai unul dintre principiile fundamentale ale regimului democratic în sensul Convenției, ci constituie de asemenea, pentru toți magistrații, inclusiv pentru reclamant, un element care ține în mod direct de cariera lor profesională și un subiect de dezbateri și de clarificat pentru ca aceștia să își poată continua activitățile judiciare în deplină independență și imparțialitate.
Curtea observă, în această privință, că reiese din conținutul articolului de presă postat de reclamant în grupul său Facebook că acest articol se înscria într-o dezbatere care prezenta un interes special pentru membrii profesiei de magistrat, întrucât privea imparțialitatea și independența puterii judecătorești față de executiv în ceea ce privește evenimentele referitoare la declanșarea urmăririi penale întemeiate pe suspiciuni de corupție față de evenimentele din 17 – 25 decembrie 2013 și reacțiile guvernului împotriva acestor proceduri. Astfel, articolul în discuție exprima judecăți de valoare potrivit cărora anumite decizii ale Înaltului Consiliu al Judecătorilor și Procurorilor din Turcia se puteau asemăna cu o susținere a puterii politice, în sensul că magistrații care luaseră parte la urmărirea penală privind suspecți care aparțineau mediilor apropiate guvernului fuseseră sancționați, în timp ce magistrații care au achitat suspecții respectivi fuseseră recompensați, fiind ei înșiși achitați de acuzațiile disciplinare îndreptate împotriva lor pentru culpa disciplinară care le era reproșată. (paragraful 62)
În ceea ce privește problema dacă „baza factuală” pe care se întemeiau aceste judecăți de valoare era suficientă, Curtea consideră că această condiție este îndeplinită în speță. Astfel, niciunul dintre organele disciplinare care l-au anchetat pe reclamant pentru postarea articolului în litigiu nu a declarat că faptele citate la articolul în discuție — și anume deciziile disciplinare adoptate împotriva anumitor magistrați și în favoarea altor magistrați — nu s-au produs. Diferitele organe ale Consiliului Judecătorilor și Procurorilor s-au limitat să conteste judecata de valoare potrivit căreia deciziile disciplinare incriminate puteau să fi fost influențate de deciziile luate de magistrații în cauză cu privire la suspiciunile privind anumite medii guvernamentale. (paragraful 63)
Curtea consideră, așadar, că, plasate în contextul lor, judecățile de valoare exprimate în articolul postat de reclamant se înscriau într-o dezbatere privind independența Înaltului Consiliu al Judecătorilor și Procurorilor din Turcia față de executiv și, drept corolar, asupra protecției independenței și a imparțialității magistraților. Curtea apreciază cu privire la acest aspect că împrejurarea că un magistrat împărtășește și transmite colegilor săi pentru a comenta toate punctele de vedere exprimate în presă cu privire la independența justiției face parte în mod necesar din libertatea acestuia de a furniza sau de a primi informații într-un domeniu crucial pentru viața sa profesională. (paragraful 64)
În ceea ce privește teza guvernului potrivit căreia articolul declarat de reclamant privea susțineri ipotetice de natură politică, Curtea amintește că subiectele referitoare la independența justiției în raport de puterea politică țin într-un mod sau altul de politica globală privind structura și funcționarea statului. Calificarea drept „speculații politice” a informațiilor și a punctelor de vedere exprimate nu poate fi suficientă în sine pentru a restrânge libertatea unui judecător de a schimba informații cu colegii săi magistrați într-un domeniu care afectează esența profesiei sale. (paragraful 65)
În ceea ce privește întinderea difuzării mesajului incriminat, Curtea arată că guvernul susține că postarea articolului în litigiu de către reclamant risca să dăuneze respectului puterii judiciare în percepția publicului, întrucât grupul Facebook în cauză număra mii de membri, inclusiv cadre didactice universitare și studenți la drept. Totuși, Curtea observă că toți membrii acestui grup Facebook erau profesioniști ai dreptului, că mesajele care erau postate în cadrul acestuia nu erau vizibile decât utilizatorilor care erau membri ai acestuia (grup Facebook închis) și că acest grup nu era accesibil tuturor utilizatorilor de Internet întrucât nu apărea în motoarele de căutare de site-uri internet (grup Facebook secret). Curtea constată, de asemenea, că observațiile formulate cu privire la mesajul reclamantului prin care acesta postase articolul incriminat proveneau de la magistrații membri ai grupului în discuție. De altfel, persoana care îl denunțase pe reclamant la Înaltul Consiliu al Judecătorilor și Procurorilor din Turcia era ea însăși un magistrat membru al acestui grup Facebook. În plus, reiese din examinarea dosarului că nicio persoană care nu aparține magistraturii nu s-a manifestat. Rezultă că reclamantul nu a împărtășit articolul în litigiu față de opinia publică, în general, ci într-un grup de discuție rezervat profesioniștilor din justiție și închis publicului larg (mutatis mutandis, Guz împotriva Poloniei, § 85 și 91, 15 octombrie 2020). (paragraful 66)
Pe de altă parte, Curtea respinge susținerea autorităților disciplinare și a guvernului potrivit căreia reclamantul manifestase intenția de a transmite un mesaj publicului prin care aproba conținutul articolului în litigiu prin postarea acestuia, deși nu a formulat observații care să indice că adera la acesta. Curtea apreciază în această privință că aplicarea unui astfel de argument, care nu ar autoriza magistrații membri ai unui grup închis să împărtășească decât articolele care fac elogiul autorităților administrative și judiciare superioare și le-ar impune să treacă sub tăcere articolele de dezaprobare a actelor și a deciziilor acestor autorități, ar conduce la o autocenzură inutilă în discuțiile lor cu privire la subiecte referitoare la esența profesiei lor. (paragraful 66)
În plus, nu se poate ignora că aplicarea unei sancțiuni disciplinare unui magistrat implică, prin însăși natura sa, un efect disuasiv nu numai asupra magistratului în cauză, ci și asupra profesiei în ansamblul său (a se vedea, spee exemplu, Eminagaoglu, citată anterior, § 124). Aceasta este situația în special atunci când magistrații fac schimb de idei și de opinii cu privire la deciziile Înaltului Consiliu al Judecătorilor și Procurorilor susceptibile a avea un efect asupra independenței lor față de celelalte puteri ale statului. (paragraful 67)
În ceea ce privește garanțiile procedurale de care ar fi trebuit să dispună reclamantul împotriva oricăror eventuale atingeri nejustificate aduse libertății sale de exprimare, Curtea constată, în primul rând, că Consiliul Judecătorilor și Procurorilor nu a efectuat în mod adecvat nicio evaluare comparativă între dreptul reclamantului la libertatea de exprimare și obligația sa de rezervă în calitate de magistrat, în conformitate cu criteriile relevante menționate mai sus. Curtea amintește, de asemenea, că procedurile urmate în fața Camerei care se pronunță în primă instanță, precum și procedura în fața Adunării Plenare, organ competent cu soluționarea căii de atac, nu furnizează garanțiile unui control jurisdicțional (a se vedea în același sens Eminagaoglu, citată anterior, § 99-101). În plus, Curtea observă că reclamantul nu a beneficiat de nicio cale de atac judiciară împotriva măsurii adoptate împotriva sa de CJP. Astfel, CJP a intervenit în prezenta cauză în primă instanță la Camera a doua, iar în ultimă instanță la Plenul său. Din moment ce articolul de presă pe care reclamantul îl posta se referea la independența și imparțialitatea CJP față de executiv în cadrul anumitor proceduri disciplinare, trebuie să se constate că CJP a intervenit în speță, în același timp, în calitate de autoritate acuzatoare, dar și de autoritate decizională de ultim grad de jurisdicție, într-o cauză în care erau în discuție unele dintre propriile decizii. Or, trebuie amintit că, atunci când o procedură disciplinară este inițiată împotriva unui judecător, este vorba despre încrederea publicului în funcționarea puterii judecătorești. Acesta este motivul pentru care orice magistrat care face obiectul unei proceduri disciplinare trebuie să dispună de garanții împotriva arbitrariului. Reclamantul trebuie, în special, să aibă posibilitatea de a controla măsura în litigiu de către un organ independent și imparțial pentru a se pronunța cu privire la legalitatea măsurii și pentru a sancționa un eventual abuz al autorităților (Eminagaoglu, citată anterior, § 150). Curtea constată că această situație nu se regăsește în speță.
În lumina considerațiilor de mai sus și ținând seama de importanța primordială a libertății de exprimare în problemele de interes general, Curtea a concluzionat că sancțiunea disciplinară aplicată reclamantului nu răspundea niciunei nevoi sociale imperative și, prin urmare, nu constituia o măsură „necesară într-o societate democratică” în sensul articolului 10 alineatul (2).
Prin urmare, a fost încălcat articolul 10 din Convenție.
Cu privire la articolul 13 (dreptul la o cale de atac efectivă) coroborat cu articolul 10 din Convenție
Curtea apreciază că jurisprudența sa consacrată în Hotărârile Kayasu împotriva Turciei și Ozpinar împotriva Turciei în ceea ce privește lipsa de imparțialitate a Înaltului Consiliu al Judecătorilor și Procurorilor din Turcia, în formațiunile sale chemate să soluționeze acțiunea reclamantului, se aplică și în prezenta cauză. Astfel, cei șase membri ai Camerei Consiliului Judecătorilor și Procurorilor care aplicase reclamantului sancțiunea disciplinară în litigiu făceau parte din Adunarea Plenară a Consiliului Judecătorilor și Procurorilor chemată să se pronunțe cu privire la calea de atac formulată de persoana interesată. În plus, acesta din urmă nu dispunea de nicio altă cale de atac împotriva acestei decizii definitive a Adunării Plenare. Aceste elemente sunt suficiente pentru Curte pentru a concluziona că reclamantul nu a beneficiat de o cale de atac care să îndeplinească cerințele minime prevăzute la articolul 13 pentru a-și invoca acuzația pe terenul articolul 10 din Convenție.
Prin urmare, a fost încălcat articolul 13 din Convenție coroborat cu articolul 10 din Convenție.
Satisfacția echitabilă (articolul 41)
Curtea a hotărât că Turcia trebuie să îi plătească domnului Kozan 6.000 de euro pentru prejudiciul moral și 4.000 de euro pentru costuri și cheltuieli de judecată.
No related posts.