Discriminări determinate de diferenţe de rasă şi origine etnică

DISCRIMINĂRI DETERMINATE DE DIFERENŢE DE  RASĂ ŞI  ORIGINE ETNICĂ

 judecător Laura Curcio,

Curtea de Apel pentru litigii de muncă

Milano, Italia 

  

Nationality is not included as possible factor of discrimination nor by the n. 43/2000 Directive Union either by the Italian decree law n. 268/1998.This exclusion seems debatable , above all because article 12 of CE Treaty prohibits discrimination on ground of nationality , with the only limits of measures connected with the entry or the residence , not  referring to any treatment coming from the juridical  condition of citizen of a different Country.

The n.43/2000 Directive’s provisions that hadn’t have  a correct implementation are various, even if the formal transcription seems to respect the European text: the lack of the independence of the UNAR – Italian body for the promotions of equal treatment of all persons, there isn’t a real reversal of burden of proof and, in addition, the judge has the full faculty to decide if accepting or not the importance of the evidences as sufficient proof. This implies more difficulty for the victim of discrimination to bring the case before the Court.

Italy has implemented with the legislative decree n.30 of February the 6th 2007. the n.38 /2004 Directive Union concerning the free movement and residence within the territory of Member States, but, because of the bigger immigrations to Italy from the new Member State, the national and local governments used administrative rules in order to evacuate many nomad camps, like Roma and Sinti citizens.

The censure of Italian policy made by the major international organizations that support human rights drew UNAR ’s attention to this minority. In 2007 has implemented  a regular contact with the representative of the associations involved in the protection of this minority  to  examine the cases handled by the office. In addition UNAR has issued a call for projects by non profits organizations that analyse the factors, processes and good practices  related to tackling discriminations on the basis of race and ethnicity.

  

Problema discriminărilor etnice şi rasiale este legată de fenomenul care le generează: marea migraţie spre Europa a cetăţenilor provenind din lumea a treia precum şi, în egală măsură, de extinderea Uniunii Europene la 27 de state membre din ianuarie 2007, ceea ce implică mişcări ale unui număr mare de indivizi vorbind limbi diferite, având istorii şi religii diferite, şi, nu de puţine ori, origini diferite din punct de vedere rasial şi etnic.

În cazul discriminării aflate în strânsă legătură cu probleme ale migraţiei, aplicarea normelor comunitare trebuie să se găsească în echilibru cu reglementările naţionale din fiecare stat membru al Uniunii.

Putem afirma că, cel puţin în Italia, nu există nici o reală coordonare a organismelor care luptă împotriva discriminării cu cele care au sarcina de a monitoriza şi controla fenomenul migraţiei.

Trebuie să analizăm, în acest context, ambele aspecte ale imigraţiei –legale şi ilegale – remarcând că episoadele de rasism şi xenofobie nu sunt strict legate de imigraţia ilegală, ci vizează deseori imigranţii legali.

În fapt, chiar dacă aceşti cetăţeni beneficiază de recunoaşterea unui număr considerabil de drepturi, cei care beneficiază de drept de rezidenţă beneficiind de prevederile Directivei nr. 2003/109 CE, ei suferă de o dificultate în procesul propriu-zis de integrare drept consecinţă a unei incluziuni sociale lente, prezente în primul rând pe piaţa muncii unde contractele de muncă sunt încheiate în condiţii mai puţin avantajoase.

În consecinţă, este necesar să se acorde o atenţie mai mare tuturor formelor de conduită, actelor şi regulilor ori practicilor care, chiar neutre, pot ascunde o discriminare rasială sau etnică, constituind un obstacol în faţa unei reale integrări care respectă diferenţele.

 

Directiva Consiliului 2000/43/EC şi transpunerea acesteia în legislaţia italiană

Directiva Consiliului nr. 2000/[1] care a pus în aplicare principiul egalităţii de tratament a persoanelor indiferent de rasă sau origine etnică a fost transpusă de Italia prin intermediul Statutului  nr. 215/2003 –un decret lege – intrat în vigoare concomitent cu Statutul nr. 216/2003, prin care a fost implementată Directiva Consiliului nr. 2000/78/CE.

Legătura organică între directivă şi decretul prin care ea a fost transpusă pare a fi respectată, dar această imagine nu este cea reală în condiţiile în care realitatea juridică este mult mai complexă.

 Italia a legiferat, e adevărat, în 1998 problema imigraţiei (Decretul-lege nr. 268/1998, modificat substanţial în 2002), dar a vizat în principal problema imigranţilor din Lumea a III-a. Această lege a vizat, mai ales, noţiunea de discriminare indirectă, care nu suferă nici pe departe comparaţie cu discriminarea directă, a cărei analiză permite identificarea unui nivel înalt de protecţie, dar, în acelaşi timp, pune problema unor noi factori de discriminare, ca: descendenţa, culoarea, originea naţională, convingeri şi practice religioase.

Naţionalitatea este enumerată ca posibil factor de discriminare, deşi aceasta nu este prevăzută nici de directivă, nici de norma italiană de transpunere.

Această excludere poate fi dezbătută, mai ales prin prisma articolului 12 din Tratatul CE care interzice orice discriminare întemeiată pe naţionalitate, singurele excepţii admise fiind în legătură cu măsurile  de intrare sau de rezidenţă, fără a se referi la nici un tratament determinat de condiţia de cetăţean al unei alte ţări.

O altă problemă de coordonare a normelor italiene provine din caracterul diferit al normelor de procedură: reguli diferite privind persoanele sau organizaţiile care pot reprezenta victima în cursul procesului şi un sistem diferit în ceea ce priveşte sarcina probei.

 

 Omisiuni în transpunerea Directivei 2000/43 şi problema eficacităţii

Normele Directivei nr. 2000/43 care nu au fost corect implementate sunt numeroase, chiar dacă formal norma internă pare să respecte textul comunitar. Diferenţele vizează:

1)      protecţia indivizilor în caz de discriminare (art. 9)

2)      dialogul dintre stat şi ONG-uri (art. 12)

3)      abrogarea expresă a normelor contrare regulilor egalităţii de tratament (art. 14)

4)      inadecvata transpunere a normelor care se referă la răsturnarea sarcinii probei;

5)      individualizarea sancţiunilor specifice (efective, proporţionale şi având caracter preventiv art. 15). Decretul italian nr. 215/2003 prevede doar compensaţii pentru prejudiciul cauzat victimei , permiţând totuşi judecătorului să ordone adoptarea unor măsuri specifice pentru a înlătura discriminarea.

Potrivit art. 13, organismul italian care are menirea de a promova tratamentul egal al tuturor persoanelor, fără nici o discriminare determinată de origini entice sau rasiale  denumit U.N.A.R. (No discriminations Racial National Office) are câteva priorităţi în acest domeniu:  prevenire, promovare, eradicare, monitorizare: (control /verification) :

1) Acordarea de ajutor şi asistenţă victimelor discriminărilor în completarea plângerilor potrivit procedurilor judiciare sau administrative;

2)  Primirea şi examinarea directă a plângerilor formulate de victimele discriminărilor, efectuarea unor anchete independente privind discriminarea, fără a încălca competenţa organelor judiciare;

3)   Promovarea unor acţiuni însuşite de persoane publice sau private, prin care se urmăreşte înlăturarea condiţiilor discriminatorii determinate de origini entice sau rasiale,

4)   Monitorizarea şi controlul aplicării corecte şi a modului în care sunt respectate principiile egalităţii de tratament.

Oficiul a fost creat în cadrul Departamentului pentru Dreptul la Oportunităţi Egale aparţinând Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, şi este condus de o personă numită de Preşedintele Consiliului, motiv pentru care există unele suspiciuni legate de independenţa sa.  U.N.A.R. este subordonat Guvernului şi nu are resursele necesare pentru a asista victimele în cadrul procedurilor judiciare.

Oficiul nu poate reprezenta în litigii persoanele discriminate, putând doar asigura asistenţă independentă pe parcursului derulării litigiului.

Aceasta înseamnă că legea italiană nu transpune în întregime Directiva nr. 2000/43 în ceea ce priveşte norma prevăzută de art. 13 alin. 2 care pretinde ca aceste organisme să garanteze o asistenţă reală a victimelor discriminării în procedura plângerilor legate de discriminare, independent de o procedură judiciară.

Tocmai acestea sunt motivele pentru care Italiei i s-a recomandat, de mai multe ori, să asigure independenţa U.N.A.R. şi, concomitent, puterea de sancţionare.

În condiţiile în care U.N.A.R. nu este un organism independent, nu poate conduce o investigaţie independentă finalizată nu doar prin înlăturarea practicilor discriminatorii, ci şi cu sancţionarea comportamentului discriminatoriu.

În primul său raport prezentat Parlamentului, Oficiul a făcut propuneri pentru întărirea rolului său în sistemul legislativ prin întărirea modalităţilor de intervenţie cum ar fi, de exemplu, emiterea unor ordine prin care să fie oprite activităţile discriminatorii.

Ca o alternativă la instrumentele judiciare recunoscute victimelor, U.N.A.R. a negociat doar tranzacţii şi a conciliat poziţii în vederea găsirii unor soluţii pentru îndepărtarea situaţiilor discriminatorii.

În iunie 2003, Comisia Europeană a transmis Italiei un aviz motivat (nr. 2358/2005) cu privire la posibilitatea iniţierii procedurii de neîndeplinire a obligaţiilor în condiţiile art. 226 din Tratatul C.E. pentru incorecta transpunere a Directivei  nr. 2000/43, făcând referire la conţinutul art. 2 paragraf  (privind definiţia hărţuirii),  art. 8 paragraf 1 (sarcina probei) şi art. 9.

 

Răsturnarea sarcinii probei

Art. 4 al Decretului-Lege nr. 215/2003  conţine o referire expresă la răsturnarea sarcinii probei  reglementată de Codul civil italian (art. 2729), procedură mult mai restrictivă decât cea avută în vedere de Directivă deoarece nu permite răsturnarea prezumţiei. Se cere demonstrarea unor elemente şi aspecte serioase şi precise care să facă credibilă discriminarea, utilizând un mecanism de prezumţii simple lăsate la aprecierea judecătorului.

Sarcina probei revine reclamantului.

Comisia a observat că în legislaţia italiană nu există o răsturnare reală a sarcinii probei, iar, pe de altă parte, judecătorul are deplină putere să aprecieze dacă apreciază probele ca fiind relevante şi suficiente sau nu. Aceste elemente complică situaţia victimei care doreşte să aducă în faţa instanţei cazul de discriminare.

 

Protecţia victimei

Comisia a observat că art. 9 al directivei cere statelor membre să adopte măsuri prin care să se asigure nu doar protecţia victimei discriminării, ci şi a oricărui  alt individ ce poate fi afectat de consecinţele reacţiei la o acţiune sau o procedură determinată de încălcarea principiului egalităţii de tratament.

Pentru a asigura punerea în aplicare a directivei, Guvernul italian a ales, în final, o protecţie jurisdicţională a victimelor discriminării: această opţine justifică inserarea U.N.A.R. în guvern şi lipsa sa de independenţă şi de putere pentru a înlătura discriminările, aplicând sancţiuni.

 

Libertatea de circulaţie şi de stabilire a reşedinţei cetăţenilor Uniunii Europene şi problema actelor de discriminare motivate de originea etnică sau rasială

După cum ştim, extinderea Uniunii Europene la 27 state membre a determinat, din păcate, probleme de discriminare aflate în strânsă legătură cu aspecte de rasism sau origine etnică.

Potrivit Directivei nr. 2004/38, cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor lor au dreptul de liberă circulaţie şi posibilitatea de a-şi stabili reşedinţa pe teritoriul oricărui stat membru şi orice excepţii trebuie să fie justificate de siguranţă publică, interes public sau protecţia normelor de sănătate publică. Directiva permite exercitarea dreptului de rezidenţă prin simplificarea condiţiilor şi a formalităţilor şi prin creşterea protecţiei împotriva expulzărilor.

Cetăţenii Uniunii au drept de şedere pe teritoriul oricărui stat membru pentru o perioadă de trei luni fără nici o condiţie. După expirarea acestei perioade, art.7 al Directivei nr. 2004/38 cere îndeplinirea anumitor condiţii care stabilirea reşedinţei: calitatea de angajat sau existenţa unor resurse financiare suficiente pentru asigurarea unui trai la limita asigurată de serviciile sociale coroborată cu obligaţia de înregistrare la anumite autorităţi. După cinci ani de rezidenţă legală continuă în statul respectiv, este asigurat dreptul de rezidenţă permanentă.

Italia a implementat directiva prin Decretul Lege nr. 30 din 6 februarie 2007.

Dar, din cauza numărului mare de imigranţi proveniţi din noile state membre, administraţiile locale şi cea centrală au început să adopte o serie de politici care au avut un impact deosebit asupra unor grupuri entice, cum ar fi cel al romilor care trăiesc în ţara noastră.

Prima măsură a fost cea intitulată „Pactul pentru securitate” adoptată de mai multe oraşe (14) urmată de un decret de urgenţă, finalizată de Decretul Lege nr. 30/2007, care a reglementat expulzarea cetăţenilor Uniunii Europene: Decretul Lege nr. 181/2007 (care cuprindea măsuri urgente de mutare în afara teritoriului naţional, justificate de motive de siguranţă publică).

Parlamentul nu a votat legea de aprobare, motiv pentru care Guvernul a emis un nou decret de urgenţă, publicat în 29 decembrie 2007, de data aceasta justificarea expulzării reprezentând-o lupta împotriva terorismului şi aspecte imperative de securitate, dar şi acest decret a expirat fără a fi confirmat de Parlament. 

Pactele de securitate”, semnate de reprezentantul în teritoriu al guvernului – prefectul – şi primarii oraşelor cuprindeau măsuri pentru combaterea nomazilor şi evitarea concentraţiei excesive a populaţiei, făcând distincţia între nomazi şi grupuri entice permanente sau având drept de rezidenţă.

Folosind aceste norme administrative, s-a dispus evacuarea multor tabere de nomazi.

Nu întotdeauna evacuările au respectat drepturile fundamentale ale celor evacuaţi: locuinţele au fost distruse, la fel ca şi bunurile, hainele, jucăriile copiilor, iar locuitorii au fost evacuaţi prin forţă.

Chiar şi la Milano au avut loc astfel de evacuări şi s-a dovedit dificilă protejarea oamenilor împotriva unor abuzuri discriminatorii. Comportamentul mijloacelor de informare nu a ajutat prea mult, declanşându-se o adevărată isterie îndreptată împotriva romilor.

Într-un astfel de climat romii au avut posibilităţi extrem de reduse să raporteze actele de discriminare îndreptate împotriva lor.

Chiar în aceste zile pe rolul Curţii din Milano a fost prezentat un caz în procedura specială reglementată de art. 4 al Decretului Lege nr. 215/2003: un grup de romi, cu ajutorul unor avocaţi care lucrează în colaborare cu ONG-uri, au chemat în judecată Municipalitatea Milano plângându-se de modul nelegal şi abuziv în care poliţia şi autorităţile au dispus şi executat evacuarea lor dintr-o tabără, distrugându-le bunurile, făcând presiuni asupra lor,violându-le intimitatea şi generând un mediu ostil şi degradant pe care reclamanţii l-au denunţat ca fiind hărţuire, respective o violare  a art. 2 din Decretul Lege nr. 215/2003. Hotărârea nu a fost încă pronunţată. Reclamanţii au solicitat daune împotriva Consiliului din Milano, precum şi luarea oricăror măsuri considerate necesare de către instanţă pentru înlăturarea discriminării, cum ar fi asigurarea unor locuinţe adecvate.

Potrivit constatărilor făcute de U.N.A.R., la cererea reclamanţilor, s-a confirmat că această comunitate a fost distrusă din cauza unor discriminări rasiale şi commune: rareori afectează individual în viaţa lui de zi cu zi, dar, mai grav, creează condiţiile marginalizării acestui grup în întregul său.

Presiunile exercitate de organizaţii internaţionale care urmăresc respectarea drepturilor omului au atras atenţia U.N.A.R. asupra acestei minorităţi. În anul 2007 a fost implementat un program bazat pe un contact regulat cu reprezentanţii asociaţiilor care se ocupă de protecţia ei pentru a fi analizate cazurile rezolvate de autorităţi. În plus, U.N.A.R. a demarat o serie de proiecte pentru ONG-uri  care să analizeze factorii, evenimentele şi bunele practici care pot determina eliminarea discriminării bazate pe rasă şi etnie.

Related posts:

  1. Discuţii asupra constituţionalităţii art. 55 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 304/2004
  2. Dreptul cetăţenilor străini la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor în calitate de moştenitori ai autorului lor
  3. Practica neunitară în interpretarea dispoziţiilor legale privind remunerarea magistraţilor stagiari
  4. Probațiunea în materia infracțiunilor de corupție. Provocarea. Martorul „denunțător”
  5. Discriminarea generată de jurisprudenţa Î.C.C.J. în materia gradului profesional al procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T.

Lasă un comentariu


+ 3 = six