Jurisprudență: ”Nu se poate accepta că activitatea unui judecător devine compromisă din perspectiva independenței şi/sau a imparțialității ca urmare a desfășurării unor activități de formare profesională, respectiv a existenței unui cadru organizațional la nivelul autorității judecătoreşti de natură a contribui la creșterea integrității, reducerea vulnerabilităților şi a riscurilor de corupție în sistem. Dimpotrivă, integritatea şi buna pregătire profesională a magistratului sau promovarea prin educație în mediul universitar şi postuniversitar a valorilor de etică şi integritate a ființei umane sunt premise ale existenței unei societăți întemeiate pe bună-credință şi corectitudine.”

(Curtea de Apel București, Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal, Sentința civilă nr. 2334 din 18 mai 2018)

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a Contencios administrativ şi fiscal, la data de 28.11.2017, reclamantul A.B.C. a chemat în judecată pe pârâții Guvernul României, Înalta Curte de Casație şi Justiție (ÎCCJ) şi Consiliul Superior al Magistraturii (CSM), solicitând: (1) anularea în parte a Hotărârii Guvernului nr. 583/2016 privind aprobarea Strategiei naționale anticorupție, şi anume toate normele juridice din aceasta care, în implementarea Strategiei sub controlul Ministerului Justiției, instituie imperativ îndatori pentru Parlament, Autoritatea Electorală Permanentă, Înalta Curte de Casație şi Justiție, instanțele judecătorești, Consiliul Superior al Magistraturii şi Curtea de Conturi (capăt ce cerere în contradictorii cu pârâtul Guvernul României); (2) anularea în parte a Declarației comune a CSM, a ÎCCJ şi a MP de aderare la valorile fundamentale, principiile şi mecanismul de monitorizare al Strategiei naționale anticorupție 2016-2020, înregistrată la ÎCCJ sub nr. 505/2017 din 12.07.2017 şi la CSM sub nr. 16/19614/2016 din 10.07.2017 şi publicată pe site-ul oficial www.csm1909.ro, anume în ceea ce privește decizia unilaterală a pârâtei ÎCCJ de participare la Declarația comună (capăt de cerere în contradictoriu cu pârâta ÎCCJ); (3) anularea în parte a Declarației comune a CSM; a ÎCCJ şi a MP de aderare la valorile fundamentale, principiile şi mecanismul de monitorizare al Strategiei naționale anticorupție 2016-2020, înregistrată la ÎCCJ sub nr. 505/2017 din 12.07.2017 şi la CSM sub nr. 16/19614/2016 din 10.07.2017 şi publicată pe site-ul www.csm1909.ro, anume în ceea ce privește decizia unilaterală a pârâtului CSM de participare la Declarația comună (capăt de cerere în contradictoriu cu pârâtul CSM); (4) să fie obligați pârâți la plata de cheltuieli de judecată din prezenta cauză.

În motivare, partea reclamantă a arătat că H.G. nr. 583/2016 privind aprobarea Strategiei naționale anticorupție a fost adoptată de pârâtul Guvernul României şi a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644/23.08.2016.

Pârâții Înalta Curte de Casație şi Justiție şi Consiliul Superior al Magistraturii au semnat, împreună cu Ministerul Public, Declarația comună a Consiliului Superior al Magistraturii, a Înaltei Curți de Casație şi Justiție şi a Ministerului Public de aderare la valorile fundamentale, principiile şi mecanismul de monitorizare al Strategiei naționale anticorupție 2016-2020, înregistrată la ÎCCJ sub nr. 505/2017 din 12.07.2017 şi la CSM sub nr. 16/19614/2016 din 10.07.2017 şi publicată pe site-ul oficial www.csm1909.ro, la 17.08.2017.

Prin două răspunsuri distincte la cererile de informații de interes public formulate de reclamant, care dorea să i se comunice temeiul normativ exact (actul normativ, articolul şi eventual subdiviziunea) al competenței de a semna respectiva Declarație comună, atât pârâta ÎCCJ, cât şi pârâtul CSM l-au informat pe reclamant că temeiul normativ al adoptării Declarației comune este art. 6 alin. 1 şi anexa nr. 1 la HG nr.. 583/2016. Niciunul dintre cei doi pârâți nu a indicat drept temei normativ vreo normă constituțională sau legislativă, ci doar aceste norme infra-legislative (legislația secundară). Reclamantul a formulat plângeri prealabile la cele 3 autorități pârâte, solicitând revocarea în parte a actelor administrative nelegale. Pârâții Guvernul României şi ÎCCJ nu au răspuns în termen legal la plângerile prealabile, în timp ce pârâtul CSM a respins plângerea prealabilă ca inadmisibilă şi a calificat-o drept petiție, iar ulterior a pretins că a răspuns la petiție informându-1 pe reclamant despre soluția dată solicitării făcute unui subiect de drept complet distinct, şi anume Uniunea Națională a Judecătorilor din România, cu care reclamantul nu are niciun raport juridic.

Relativ la admisibilitatea acțiunii, reclamantul a pretins că sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 1 alin. 1, art. 2 alin. 1 lit. a), b), c), h), i), j), p) şi r) şi alin. 2, art. 7 alin. 1, alin. 11 şi alin. 4, art. 8 alin. 1, alin. 11 şi alin. 12 şi art. 11 alin. 4 din Legea nr. 554/2004:

– actele atacate sunt acte administrative cu caracter normativ, emise de autorități publice; cu specială privire la Declarația comună, aceasta este un act juridic (o manifestare de voință cu scopul de a produce efecte juridice), în regim de putere publică (este guvernată de dreptul public, fiind emisă în exercitarea atribuțiilor autorităților publice semnatare, iar nu în temeiul capacității de drept privat), pe baza şi în executarea legii (în sens larg), deci este un act administrativ, cu caracter unilateral (nu este un acord de voințe cu efecte relative inter partes, adică un contract, ci o juxtapunere de voințe individuale, fiecare producând efecte juridice, exact ca un ordin comun, act administrativ individual emis de mai mulți emitenți) şi normativ;

–  actele atacate vătăma un interes legitim ale reclamantului, astfel, reclamantul exercită profesia liberală de avocat, atât în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, cât şi a instanțelor naționale, de multe ori în cauze ce privesc fapte de corupție; el are în principal interesul legitim privat să exercite profesia de avocat (de pe urma căreia realizează venituri) în condiții care să permită clienților să aibă încredere în autoritățile judiciare şi în rolul apărării (în caz contrar clienții nemaiavând interesul să angajeze şi să plătească apărători aleşi) şi, pe cale de consecință şi în subsidiar, interesul legitim public privind ordinea de drept, democrația constituțională, independența justiției şi dreptul la un proces echitabil, grav violate de autoritățile pârâte;

–  reclamantul a utilizat calea administrativă grațioasă a plângerii prealabile, care a eșuat; pârâții Guvernul României şi ÎCCJ au ignorat complet plângerea prealabilă şi nici nu s-au obosit să răspundă în termen legal (dispreț manifest atât față de lege, cât şi față de cetățean – alegător – contribuabil); pârâtul CSM a respins plângerea prealabilă ca inadmisibilă fără absolut nicio motivare (deci, cu abuz de putere, refuzul fiind nejustificat), iar în urma calificării drept petiție a dat reclamantului un răspuns fără absolut nicio legătură cu cauza, informându-l că a respins petiția Uniunii Naționale a Judecătorilor din România, subiect de drept complet distinct şi fără nicio legătură juridică cu reclamantul (aceeași expresie a disprețului față de cetățean – alegător – contribuabil);

–  nu există un termen de introducere a acțiunii în contencios administrativ, fiind vorba de acte administrative normative.

Prin urmare, acțiunea este admisibilă.

Pe fondul acțiunii, reclamantul a afirmat nelegalitatea parțială a H.G. nr. 583/2016 privind aprobarea Strategiei naționale anticorupție.

Instituirea, prin HG nr. 583/2016, prin norme imperative, de îndatoriri pentru Parlament, Autoritatea Electorală Permanentă, Înalta Curte de Casație şi Justiție, instanțele judecătoreşti, Consiliul Superior al Magistraturii şi Curtea de Conturi este anticonstituțională, violând grav norme şi principii constituționale fundamentale, pentru următoarele motive:

Organizarea şi funcționarea (ceea ce include competența, atribuțiile şi îndatoririle) Parlamentului, Autorității Electorale Permanente, Consiliului Superior al Magistraturii, instanțelor judecătoreşti (principala fiind Înalta Curte de Casație şi Justiție) şi Curții de Conturi se stabilesc exclusiv prin Constituție şi prin lege organică (art. 73 alin. 3 lit. a) şi 1 din Constituție), a contrario nu printr-o hotărâre a Guvernului, care se emite pentru organizarea executării legilor (art. 108 alin. 2 din Constituție).

Întrucât în cazul concret temeiul juridic al competenței acestor autorități constituționale este o hotărâre a Guvernului, acest lucru violează principiul constituțional al legalității, fundament al statului de drept (art. 1 alin. 3 din Constituție).

Guvernul exercită conducerea generală a administrației publice (art. 102 alin. 1 din Constituție), în timp ce Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a țării (art. 61 alin. 1 din Constituție), instanțele judecătoreşti şi Consiliul Superior al Magistraturii fac parte din autoritatea judecătorească (titlul III cap. IV secțiunile 1 şi 3 din Constituție), iar Curtea de Conturi se află sub control parlamentar, ca autoritate administrativă autonomă (art. 140 din Constituție).

Guvernul nu poate impune, prin hotărâre, îndatoriri pentru Parlament, Înalta Curte de Casație şi Justiție, instanțele judecătoreşti, Consiliul Superior al Magistraturii şi Curtea de Conturi, pentru că nu are această competență, nu are rolul constituțional pentru a o face.

Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a țării (art. 61 alin. 1 din Constituție), în timp ce justiția se realizează prin instanțele judecătoreşti (în fruntea cărora se află Înalta Curte de Casație şi Justiție), judecătorii care le compun sunt independenți (art. 124 alin. 3 şi art. 126 alin. 1 din Constituție), iar Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenței justiției (art. 133 alin. 1 din Constituție), separația şi echilibrul puterilor funcționând ca un principiu de organizare a statului în cadrul democrației constituționale (art. 1 alin. 4 din Constituție).

A accepta îndatoriri pentru Parlament (puterea legislativă) şi pentru Înalta Curte de Casație şi Justiție şi instanțele judecătoreşti (puterea judecătorească) stabilite prin hotărâre a Guvernului înseamnă a viola principiul constituțional al separației puterilor în stat şi, prin aceasta, principiul constituțional al statului de drept (art. 1 alin. 3 din Constituție).

De altfel, în anexa 1 a HG nr. 583/2016, la secțiunea 9, par. 9.1 instituie autoritatea Ministerului Justiției şi a Guvernului în implementarea Strategiei (iar Parlamentul, Autoritatea Electorală Permanentă, Înalta Curte de Casație şi Justiție, instanțele judecătoreşti, Consiliul Superior al Magistraturii şi Curtea de Conturi au stabilite, prin norme imperative, îndatoriri prin Strategie, inclusiv termene de realizare), ceea ce înseamnă că, prin acest act administrativ normativ, Parlamentul, Autoritatea Electorală Permanentă, Înalta Curte de Casație şi Justiție, instanțele judecătoreşti, Consiliul Superior al Magistraturii şi Curtea de Conturi sunt plasate sub autoritatea (adică în subordinea) Ministerului Justiției şi a Guvernului, ceea ce violează rolul constituțional al Guvernului, care este de a conduce doar administrația publică ministerială, iar nu Parlamentul, instanțele judecătoreşti sau autoritățile administrative autonome.

Suplimentar, reclamantul arată şi faptul că, violând atât de grav şi de manifest dispoziții constituționale esențiale, cu valoare de principii fundamentale (rolul puterii legiuitoare, independența justiției, separația puterilor, legalitatea, statul de drept), HG. nr. 583/2016 – sub aspectul dispozițiilor care privesc Parlamentul (căruia i se impun îndatoriri, inclusiv de a legifera într-un anumit mod şi într-un anumit termen, deși Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a țării – art. 61 alin. 1 din Constituție), Autoritatea Electorală Permanentă, Înalta Curte de Casație şi Justiție, instanțele judecătoreşti, Consiliul Superior al Magistraturii şi Curtea de Conturi – este manifest anti-constituțională (neconstituționalitatea unui act administrativ fiind o formă agravată de nelegalitate), chiar omul simplu (care știe de puterea legiuitoare, de separația puterilor, de stat de drept, de legalitate, de independența justiției) putând realiza imediat acest lucru. Testul actului manifest ilegal pentru omul mediu fiind trecut, înseamnă că prezumția de legalitate nu funcționează şi, în plus, cei care au emis şi, respectiv, au executat un ordin vădit nelegal (chiar cu caracter normativ) sau care au refuzat să îl revoce nu sunt apărați de răspundere penală.

Reclamantul a mai susținut şi nelegalitatea parțială a Declarației comune a Consiliului Superior al Magistraturii, a Înaltei Curți de Casație şi Justiție şi a Ministerului Public de aderare la valorile fundamentale, principiile şi mecanismul de monitorizare al Strategiei naționale anticorupție 2016-2020, înregistrate la ÎCCJ sub nr. 505/2017 din 12.07.2017 şi la CSM sub nr. 16/19614/2016 din 10.07.2017.

Reclamantul a pretins o violare a normelor şi principiilor constituționale.

Organizarea şi funcționarea (ceea ce include competența, atribuțiile şi îndatoririle) instanțelor judecătoreşti (care includ curtea supremă a ordinului judiciar, Înalta Curte de Casație şi Justiție) şi Consiliului Superior al Magistraturii se stabilesc exclusiv prin Constituție şi lege organică (art. 73 alin. 3 lit. 1) din Constituție), a contrario nu printr-o hotărâre a Guvernului, care se emite pentru organizarea executării legilor (art. 108 alin. 2 din Constituție). Or, ambele autorități constituționale semnatare recunosc expres faptul că singurul temei juridic al competenței lor de a deveni parte la Declarația comună este o hotărâre a Guvernului, ceea ce violează principiul constituțional al legalității, fundament al statului de drept (art. 1 alin. 3 din Constituție).

Guvernul exercită conducerea generală a administrației publice (art. 102 alin. 1 din Constituție), în timp ce instanțele judecătoreşti (în fruntea cărora se află Înalta Curte de Casație şi Justiție) şi Consiliul Superior al Magistraturii fac parte din autoritatea judecătorească (titlul III cap. IV secțiunile 1 şi 3 din Constituție).

Guvernul nu poate impune, prin hotărâre, îndatoriri pentru Înalta Curte de Casație şi Justiție şi Consiliul Superior al Magistraturii, pentru că nu are această competență, nu are rolul constituțional pentru a o face.

Justiția se realizează prin instanțele judecătoreşti (conduse de Înalta Curte de Casație şi Justiție), iar judecătorii care o compun sunt independenți (art. 124 alin. 3 şi art. 126 alin. 1 din Constituție), în timp ce Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenței justiției (art. 133 alin. 1 din Constituție), separația şi echilibrul puterilor – în concret, executivă şi judecătorească – funcționând ca un principiu de organizare a statului în cadrul democrației constituționale (art. 1 alin. 4 din Constituție).

A accepta îndatoriri pentru ÎCCJ şi pentru CSM stabilite prin hotărâre a Guvernului înseamnă a viola principiul constituțional al separației puterilor în stat şi, prin aceasta, principiul constituțional al statului de drept (art. 1 alin. 3 din Constituție).

De altfel, în anexa 1 (indicată expres de ÎCCJ şi de CSM ca reprezentând şi ea temei juridic pentru semnarea Declarației comune) a HG nr. 583/2016, la secțiunea 9, par. 9.1 instituie autoritatea Ministerului Justiției şi a Guvernului în implementarea Strategiei (iar semnarea Declarației comune este un act de implementare), ceea ce înseamnă că, prin semnarea Declarației comune, organele unipersonale de conducere a Înaltei Curți de Casație şi Justiție (președinta) şi a Consiliului Superior al Magistraturii (președinta) au decis, conștient şi voluntar, să pună Înalta Curte de Casație şi Justiție şi Consiliul Superior al Magistraturii sub autoritatea (adică în subordinea) Ministerului Justiției şi a Guvernului.

În contextul pozițiilor publice actuale privind fermitatea cu care pretind că apără independența sistemului judiciar (de fapt, doar privilegiile magistraților, rolul de supra-putere arogat anti-constituțional de puterea judecătorească şi lipsa de răspundere a magistraților), această poziție a celor două președinte de autorități publice este expresia unei ipocrizii juridice fără margini.

Prezumția de legalitate de care se bucură HG nr. 583/2016 (până în prezent nerăsturnată formal prin anularea de instanța de contencios administrativ), ca act administrativ normativ adoptat, publicat şi intrat în vigoare, nu poate sub nicio formă să dea vreo urmă de legalitate semnării Declarației comune de preşedinta ÎCCJ şi de preşedinta CSM.

Violând atât de grav şi de manifest dispoziții constituționale esențiale, cu valoare de principii fundamentale (independența justiției, separația puterilor, legalitatea, statul de drept), HG. nr. 583/2016 – sub aspectul dispozițiilor care privesc instanțele judecătoreşti (inclusiv Înalta Curte de Casație şi Justiție) şi Consiliul Superior al Magistraturii, dar şi Parlamentul, căruia i se impun de asemenea îndatoriri, inclusiv de a legifera într-un anumit mod şi într-un anumit termen, deși Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a țării – art. 61 alin. 1 din Constituție – este manifest anti-constituțională (neconstituționalitatea unui act administrativ fiind o formă agravată de nelegalitate), chiar omul simplu (care știe de separația puterilor, de stat de drept, de legalitate, de independența justiției) putând realiza imediat acest lucru (a fortiori două judecătoare cu grad de Înalta Curte de Casație şi Justiție, care sunt şi preşedinta Înaltei Curți de Casație şi Justiție şi preşedinta Consiliului Superior al Magistraturii). Testul actului manifest ilegal pentru omul mediu fiind trecut, înseamnă că prezumția de legalitate nu funcționează şi, în plus, cei care au executat un ordin vădit nelegal (chiar cu caracter normativ) nu sunt apărați de răspundere penală.

Reclamantul a mai susținut violarea Convenției europene a drepturilor omului şi a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Potrivit art. 11 alin. 2 şi art. 20 din Constituție, precum şi jurisprudenței de principiu a Curții Constituționale şi a Înaltei Curți de Casație şi Justiție, Convenția europeană a drepturilor omului şi jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului sunt direct aplicabile în ordinea juridică internă română, cu forță supra-legislativă şi valoare interpretativă constituțională.

Art. 6 din Convenție, care este interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în lumina preambulului ce garantează preeminența dreptului într-o societate democratică, consacră dreptul la un proces echitabil, incluzând inter alia dreptul la o instanță independentă şi imparțială, dreptul la apărare şi dreptul la egalitate de arme, iar exigențele echitabilității, independenței şi imparțialității trebuie respectate atât în mod obiectiv, cât şi din perspectivă subiectivă, inclusiv la nivelul aparențelor.

Or, Declarația comună, prin care părțile „reafirmă determinarea”, „își exprimă, în mod ferm, angajamentul” de „luptă împotriva corupției” (trecând peste limbajul de lemn de inspirație totalitară comunistă), este semnată de Înalta Curte de Casație şi Justiție (curtea supremă a ordinului judiciar, consacrată constituțional) şi de Consiliul Superior al Magistraturii (garantul constituțional al independenței justiției) în comun cu „Ministerul Public”.

Adoptarea, de Înalta Curte de Casație şi Justiție şi de Consiliul Superior al Magistraturii a unor acte de executare a HG nr. 583/20016 este anti-constituțională. Faptul că acest lucru s-a făcut în comun cu Ministerul Public (decizie aparținând exclusiv ÎCCJ şi CSM, neimpusă de HG nr. 583/2016) adaugă şi o dimensiune de neconvenționalitate celei de neconstituționalitate.

Astfel, conform jurisprudenței constante a CEDO, inclusiv în cauzele împotriva României – Cauzele Vasilescu şi Pantea – (cunoscute perfect de preşedinta ÎCCJ, ca fost Agent guvernamental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului), în materie penală (iar „lupta” împotriva corupției se face în principal prin mijloace penale) procurorul este una dintre părțile procesului penal, adică partea acuzatoare (motiv pentru care, fiind lipsit de imparțialitate, nu poate fi calificat drept „magistrat” în sens european autonom); de asemenea, fiind sub autoritatea ministrului justiției, este lipsit şi de independență, deci nici acest criteriu al noțiunii europene autonome de „magistrat” nu este satisfăcut de procuror.

Or, semnarea de instanța supremă a ordinului judiciar şi de garantul independenței justiției a unei declarații comune cu parchetul, parte acuzatoare în procesele penale privind corupția, creează, cel puțin la nivelul aparențelor, un dubiu puternic şi obiectiv justificat atât de lipsă de imparțialitate a judecătorilor (care s-au „aliat” cu procurorii acuzatori), cât şi de lipsă de independență a lor (deoarece li se impune de șefii ÎCCJ şi CSM să lupte împreună cu procurorii).

Existența acestui puternic dubiu, obiectiv justificat, al lipsei de imparțialitate şi independență, cel puțin la nivelul aparențelor, este dovedit imediat cu luările publice oficiale de poziție ale două asociații profesionale ale judecătorilor / magistraților, Asociația Magistraților din România şi Uniunea Națională a Judecătorilor din România, care au reacționat vehement împotriva Declarației comune. Dacă pentru asociațiile profesionale ale judecătorilor există, prin această Declarație comună, o gravă problemă de independență şi imparțialitate a instanțelor judecătoreşti penale care soluționează cauze privind corupția, atunci dubiul este justificat obiectiv, deci art. 6 din Convenție este violat.

Reclamantul a mai susținut o violare a legilor organice ale sistemului judiciar.

Exclusiv în ceea ce privește CSM, răspunsul la cererea de informații de interes public arată că decizia de semnare a Declarației comune s-a luat de Plen, în temeiul art. 19 alin. 2 din Regulamentul de organizare şi funcționare al Consiliului Superior al Magistraturii (conform căruia Plenul exercită orice alte atribuții prevăzute de lege şi de regulamente), dar că nu s-a adoptat o hotărâre a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, ca document separat.

Există două motive de nelegalitate privind decizia adoptată de Plenul CSM în sensul ca această autoritate constituțională să devină parte la Declarația comună.

Primul, art. 19 alin. 2 din Regulament arată că Plenul exercită orice altă atribuție prevăzută de lege şi de regulamente. Interpretarea sistematică arată că noțiunea de „lege” este folosită în sens restrâns (act normativ adoptat de Parlament), iar nu în sens larg (orice act normativ), pentru că în a doua ipoteză ar fi fost inutil să se adauge şi „regulamente”. Or, HG nr. 583/2016 nu este nici „lege”, nici „regulament”, deci textul nu este aplicabil, iar adoptarea deciziei Plenului în temeiul acestui text normativ este ilegală.

Am doilea, potrivit art. 23 alin. 1, art. 27 alin. 3 şi art. 29 alin. 4 din Legea nr. 317/2004, actele Consiliului Superior al Magistraturii sunt hotărârile Plenului şi ale Secțiilor. Plenul Consiliului Superior al Magistraturii nu-şi poate manifesta voința juridică decât prin adoptarea unei hotărâri, care trebuie să fie motivată şi semnată de preşedinte, iar nu prin „soluționarea” unui punct de pe ordinea de zi, care să nu se formalizeze într-o hotărâre – act juridic distinct. Or, decizia luată de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii de semnare a acestei Declarații comune nu s-a formalizat în adoptarea unei hotărâri motivate şi semnate de preşedinte, deci ea este inexistentă juridic.

Decizia de semnare a Declarației comune, fie de ÎCCJ, fie de CSM, este nelegală, în sensul că modalitățile au fost diferite, dar numai una dintre modalități (oricare ar fi ea) ar putea fi eventual legală.

Astfel, atât CSM, cât şi ÎCCJ dispun de un organ de conducere unipersonal (președintele) şi de un organ de conducere colegial (Plenul CSM, respectiv Colegiul de conducere al ÎCCJ).

Strict sub aspectul care interesează, normele din Legile nr. 304/2004 şi nr. 317/2004 sunt similare: organul colegial exercită şi alte atribuții decât cele prevăzute de legea organică şi de regulamentul de organizare şi funcționare, dacă sunt prevăzute expres în norme speciale, iar organul unipersonal reprezintă autoritatea în raporturile juridice cu terții.

Or, deşi aceste norme juridice sunt similare, în cazul CSM decizia de semnare a Declarației comune a aparținut Plenului (cu întemeiere pe norma juridică privind competența acestuia stabilită şi de alte acte normative, în concret HG nr. 583/2016), iar nu președintelui (deci, nu în temeiul competenței acestuia de reprezentare a autorității). Dimpotrivă, în cazul ÎCCJ, decizia de semnare a Declarației comune a aparținut președintelui (care s-a întemeiat pe norma privind competența sa de reprezentare a autorității), iar nu Colegiului de conducere (deci nu s-a recurs la norma privind competența organului colegial de a exercita orice alte atribuții prevăzute de acte normative speciale, adică HG nr. 583/2016).

Cum normele juridice sunt similare, este evident că, din punct de vedere al logicii formale, nu poate fi în acelaşi timp corectă şi aplicarea, în cazul CSM, a normei privind organul colegial, şi aplicarea, în cazul ÎCCJ, a celei privind organul unipersonal. Logica formală arată că una dintre cele două soluții (sub aspect logic, oricare dintre ele) este exclusă. Juridic, este imposibil ca amândouă soluțiile să fie în acelaşi timp legale, deci măcar una este ilegală (fiind însă perfect posibil ca amândouă să fie ilegale, cum este de fapt în cauză).

În drept, reclamantul a invocat art. 1 alin. 1, art. 2 alin. 1 lit. a), b), c), f), g), h), i), n), p) şi r) şi alin. 2 şi art. 8 alin. 1, alin. 11 şi alin. 12 din Legea nr. 554/2004.

În dovedire, a fost propusă spre administrare proba cu înscrisuri.

Reclamantul a mai arătat că, având în vedere că pârâții sunt autorități centrale şi că au sediul în Bucureşti, instanța competentă material şi teritorial este Curtea de Apel Bucureşti – Secția a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, în temeiul art. 10 alin.1 şi 3 din Legea nr. 554/2004. În cazul în care instanța de contencios administrativ ar considera că Declarația comună nu ar fi act administrativ, deci nu ar putea fi cenzurat pe calea contenciosului administrativ, atunci reclamantul (fără a accepta legalitatea unei asemenea eventuale poziții) solicită instanței disjungerea capetelor 2 şi 3 de cerere şi declinarea competenței de soluționare a acestora în favoarea Tribunalului Bucureşti – o secție civilă, instanță care ar fi competentă material (ca jurisdicție de drept comun) şi teritorial (conform sediului ultimilor doi pârâți), în temeiul art. 95 pct. 1 şi art. 132 alin. 3 NCPC.

Reclamantul a mai consemnat totodată şi că «este conştient de faptul că în prezenta cauză sunt pârâți Înalta Curte de Casație şi Justiție (curtea supremă a ordinului judiciar) şi Consiliul Superior al Magistraturii (garantul independenței justiției), autorități publice de care depind direct şi esențial cariera şi disciplina tuturor judecătorilor, inclusiv ale judecătorului care va soluționa prezenta cauză. Ca apărător ales al unor judecători persecutați şi hăituiți de Sistem pentru că au respectat legea şi au dat dovadă de demnitate şi verticalitate (…), reclamantul este conştient de faptul că, deşi prezenta acțiune este admisibilă şi întemeiată, şansele sale reale de câștig sunt quasi-inexistente, dar demnitatea sa profesională de avocat şi profesor îi impun să acționeze şi să apere independența justiției chiar împotriva acelor înalte judecătoare care ar fi trebuit să fie primele care să o facă, precum şi împotriva unui doctor şi conferențiar la Serviciul Român de Informații.».

Aferent cererii formulate, a fost achitată o taxă judiciară de timbru de 150 de lei, potrivit art. 16 din O.U.G. nr. 80/2013.

Pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) a transmis întâmpinare la data de 22.12.2017 (exemplarul original s-a înregistrat la 28.12.2017), prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

În motivare, relativ la H.G. nr. 583/2016, pârâtul a arătat că în şedința din 18 octombrie 2016, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a hotărât adoptarea şi transmiterea unei declarații comune de aderare la Strategia națională anticorupție pentru perioada 2016-2020 de către reprezentanții autorității judecătoreşti, respectiv Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, Preşedintele Înaltei Curți de Casație şi Justiție şi Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație şi Justiție, odată cu declarația de aderare urmând a fi transmisă şi lista structurilor subordonate, coordonate sau aflate sub autoritatea instituțiilor publice anterior menționate. La data de 10.07.2017, preşedintele CSM a semnat Declarația comună a Consiliului Superior al Magistraturii, Înaltei Curți de Casație şi Justiție şi a Ministerului Public de aderare la valorile fundamentale, principiile şi mecanismul de monitorizare al Strategiei naționale anticorupție 2016-2020.

Partea pârâtă a invocat inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, deoarece actul a cărui anulare parțială se solicită nu reprezintă un act administrativ în înțelesul dat acestei noțiuni de Legea nr. 554/2004.

În acest sens, s-au invocat art. 1 alin.1 şi art. 2 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 554/2004. Or, Declarația Consiliului Superior al Magistraturii, Înaltei Curți de Casație şi Justiție şi a Ministerului Public de aderare la valorile fundamentale, principiile şi mecanismul de monitorizare al Strategiei naționale anticorupție 2016-2020 nu este un act unilateral cu caracter individual sau normativ care să dea naștere, să modifice sau să stingă raporturi juridice. Deşi obligația adoptării de către CSM a declarației de aderare la Strategia Națională Anticorupție pe perioada 2016 – 2020 rezultă din prevederile art. 6 alin. 1 din H.G. nr. 583/2016, natura actului este una pur declarativă, actul neproducând efecte juridice prin el însuși.        În acest sens, numai eventualele măsuri, acțiuni ce vor fi îndeplinite de autoritățile publice în realizarea acestui angajament, în limitele atribuțiilor constituționale şi legale, sunt producătoare de consecințe juridice. Astfel, având în vedere că actul a cărui anulare parțială se solicită de către reclamant nu are trăsăturile unui act administrativ, în principal, cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu CSM este inadmisibilă.

Pârâtul a mai invocat şi excepția lipsei de interes, susținând că reclamantul nu poate fi considerat o persoană vătămată, în sensul dispozițiilor legii contenciosului administrativ pentru anularea parțială a Declarației comune.

Pe fondul cererii, partea pârâtă a apreciat în esență că acțiunea formulată este lipsită de temei, impunându-se respingerea acesteia.

Pârâta Înalta Curte de Casație şi Justiție şi Consiliul Superior al Magistraturii a transmis întâmpinare prin fax la data de 04.01.2018, exemplarul original comunicat prin poștă fiind înregistrat la 08.01.2018, prin care a solicitat respingerea acțiunii.

Pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă în privința tuturor capetelor de cerere, pentru neîndeplinirea uneia dintre condițiile esențiale ale exercitării oricărui demers juridic pe tărâmul contenciosului administrativ, respectiv condiția justificării interesului, în sensul identificării vătămării concrete a unui drept sau al unui interes legitim al reclamantului. Reclamantul nu reușește să justifice interesul legitim privat, în condițiile în care nu pretinde de la pârâți o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat şi nu indică, în concret, nicio vătămare personală reală care să i se fi produs prin actele administrative atacate (hotărârea de Guvern şi declarația comună). Împrejurarea că, în calitate de avocat, are interesul ca justițiabilii (care îi sunt clienți) să aibă încredere în actul de justiție nu poate căpăta un caracter privat, acelaşi interes avându-l deopotrivă şi instanțele judecătoreşti, ceilalți membri ai corpului profesional din care face parte reclamantul, societatea civilă în general. Concluzia care se desprinde cu ușurință în această situație este aceea că reclamantul, în susținerea acțiunii sale, indică, în realitate, exclusiv un interes legitim public.

Pe fondul cererii, partea pârâtă a apreciat în esență că acțiunea formulată este lipsită de temei, impunându-se respingerea acesteia.

Pârâtul Guvernul României a transmis întâmpinare prin e-mail la data de 10.01.2018 (exemplarul original a fost înregistrat la 11.01.2018), prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

Pârâtul a invocat excepția lipsei calității procesuale active.

Invocând reglementarea Legii nr. 554/2004, respectiv doctrina şi jurisprudența în materie, pârâtul a arătat că, analizând motivele de fapt şi de drept invocate de reclamant, nu sunt precizate în mod clar care sunt drepturile sale pretins vătămate prin dispozițiile cuprinse în HG nr.583/2016, pentru a se putea verifica existența legăturii de cauzalitate cerută de lege între prevederile contestate ale actului administrativ şi vătămarea invocată.

În cauză, este solicitată anularea unor prevederi dintr-un act administrativ cu caracter normativ, reclamantul acționând în sfera contenciosului obiectiv, însă, nu numai că nu a dovedit, dar nici măcar nu a invocat producerea unei vătămări decurgând din actul administrativ cu caracter normativ în discuție.

În consecință, s-a apreciat că acțiunea a fost introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

Totodată, pârâtul a invocat excepția lipsei de interes a părții reclamante.

Raportându-se la reglementarea Codului de procedură civilă şi a Constituției României, în contextul acțiunii de contencios administrativ, pârâtul a arătat că în speța dedusă judecății partea reclamantă invocă şi argumentează, în esență, vătămarea interesului legitim public, susținerile sale vizând ordinea de drept şi realizarea competenței autorităților publice.

Deşi dispozițiile constituționale şi cele ale legii speciale îi impuneau să facă dovada existenței dreptului subiectiv şi a unui interes legitim individual direct şi explicit, precum şi existenței unei legături de cauzalitate între vătămarea dreptului sau a interesului său legitim prin emiterea actului administrativ contestat, partea reclamantă s-a rezumat la invocarea unor principii care, însă, nu pot suplini obligațiile legale amintite.

Potrivit art.8 alin.11 din Legea nr.554/2004, persoanele fizice şi persoanele juridice de drept privat pot invoca vătămarea unui interes legitim public numai în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat, astfel cum sunt definite de art.2 alin. l lit. o) şi p) din Legea nr.554/2004.

Prin urmare, faptul că prevederile contestate ale actului administrativ ar vătăma un interes legitim public nu dispensează pe reclamant de obligația de a justifica interesul personal, direct şi actual în promovarea acțiunii.

Analizând cererea de chemare în judecată, precum şi motivarea în fapt a acesteia se poate constata că partea reclamantă nu a învederat în mod direct încălcarea unor drepturi fundamentale care să o vizeze nemijlocit, să îi producă un prejudiciu personal şi actual, ci a menționat numai aspecte generale. Reclamantul nu face referire la o situație particulară care să îl vizeze direct, ci a folosit termeni generali şi situații generale.

În concluzie, s-a solicitat respingerea acțiunii ca fiind lipsită de interes.

Pe fondul cauzei, partea pârâtă a apreciat în esență că acțiunea formulată este lipsită de temei, impunându-se respingerea acesteia.

În drept, nu a fost invocate expres dispoziții legale; a fost solicitată judecata în lipsă.

În dovedire, a fost propusă spre administrare proba cu înscrisuri.

Reclamantul a depus răspuns la întâmpinări, prin care a contestat apărările părților adverse şi, reluând în esență motivele dezvoltate în acțiune, a solicitat admiterea cererii formulate.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active / lipsei de interes, reclamantul a susținut că justifică un interes privat personal de a acționa în justiția de contencios administrativ, fiind avocat, încasând onorarii de la clienții săi şi având interesul ca aceștia să aibă încredere injustiție, în independența şi imparțialitatea instanțelor judecătoreşti prin raportare la acuzare (la Ministerul Public), în caz contrar nemaiavând interesul să-şi angajeze apărător ales (apărarea ar fi inutilă dacă instanța este părtinitoare şi favorabilă aprioric acuzării), cu consecința diminuării clientelei avocațiale a reclamantului şi a veniturilor sale. Or, Declarația comună şi HG nr. 583/2016 au potențialul manifest de a submina încrederea justițiabililor în independența şi imparțialitatea instanțelor judecătoreşti penale, determinându-i să renunțe să-şi angajeze apărători aleşi, ceea ce îl poate afecta patrimonial direct pe reclamant.

Reclamantul subliniază faptul că el trebuie să dovedească doar existența unui interes privat personal pentru exercitarea acțiunii de contencios administrativ (exploatarea şi extinderea clientelei avocațiale şi încasarea de onorarii avocațiale), iar nu existența, cuantumul ori legătura de cauzalitate privind un prejudiciu suferit (interesul de a acționa şi prejudiciul fiind două instituții juridice complet distincte), acțiunea neincluzând un capăt de cerere privind despăgubiri.

Suplimentar, reclamantul arată că, în fața unei instanțe penale, un procuror DNA a justificat întârzierea sa de a participa la ședința de judecată (care a şi fost suspendată pentru acest motiv) şi a cerut să fie scutit de la plata amenzii judiciare aplicate pentru acest motiv de instanță întemeindu-se expres tocmai pe Declarația comună. Reclamantul are interesul privat personal să nu piardă inutil vremea în instanță așteptând un procuror DNA, când acesta binevoiește să apară, ascunzându-se în spatele Declarației comune.

Pentru aceste motive, reclamantul solicită respingerea ca neîntemeiată a excepției lipsei sale de interes / lipsei calității sale procesuale active, ridicate de toți cei 3 pârâți.

Cu privire la excepția inadmisibilității capătului de cerere vizând anularea Declarației comune, reclamantul susține că Declarația comună este o manifestare de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice, deci este un act juridic. Prin acest act, semnatarii şi-au luat angajamente juridice, deci el produce efecte juridice, fiind deci un act juridic. Ar fi absurd ca HG nr.583/2016 (temeiul normativ al Declarației comune) să prevadă adoptarea, de autoritățile şi instituțiile publice, de acte de aderare la Strategia anticorupție, dar aceste acte să fie făcută fără intenția de a produce efecte juridice, adică pur decorative, demagogice, cum actele juridice (HG nr. 583/2016) trebuie interpretate în sensul de a produce efecte juridice, iar nu în sensul de a nu produce niciun efect, înseamnă că actele adoptate în baza lor sunt făcute cu intenția de a produce efecte juridice, deci sunt acte juridice.

Cum Declarația comună este un act juridic, adică este o manifestare de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice, este evident că ea nu este decât un act de drept public (făcut în temeiul capacității de autoritate publică), iar nu un act de drept privat. Prin excludere, cum actele unilaterale de putere publică nu sunt decât legile (sau actele cu forță juridică egală), actele administrative şi hotărârile judecătoreşti, rezultă că ea nu poate fi decât un act administrativ, satisfăcând de altfel toate condițiile definiției legale, fiind un act făcut cu intenția de a produce efecte juridice, în regim de putere publică, având caracter unilateral, emis pe baza şi în executarea unei norme juridice.

În practică, în fața unei instanțe penale, un procuror DNA şi-a motivat expres întârzierea prezenței la şedința de judecată şi a cerut scutirea de la plata amenzii judiciare care i-a fost aplicată pentru acest motiv tocmai pe dispozițiile Declarației comune, pe care a considerat-o deci un act juridic, producător de efecte juridice. Instanța penală a respins cererea procurorului nu ca urmare a faptului că nu ar fi act juridic, ci aplicând direct un act juridic cu o forță superioară, adică legea.

Rezultă că excepția inadmisibilității este neîntemeiată şi reclamantul solicită respingerea ei ca atare.

Reclamantul reamintește că această excepție vizează numai capătul de cerere privind anularea Declarației comune, iar nu şi capătul de cerere privind anularea HG nr. 583/2016.

În subsidiar, în cazul în care instanța apreciază că Declarația comună nu ar fi un act administrativ, cu consecința că nu ar putea fi cenzurată de instanța de contencios administrativ, reclamantul îşi menține cererea din cuprinsul acțiunii introductive de instanță de disjungere a capetelor 2 şi 3 de cerere şi de declinare a competenței de soluționare a acestora în favoarea Tribunalului Bucureşti – o secție civilă, instanța care ar fi competentă material (ca jurisdicție de drept comun) şi teritorial (conform sediului ultimilor doi pârâți), în temeiul art. 95 pct. 1 şi art. 132 alin. (3) NCPC.

Cu privire la fondul cauzei, reclamantul a apreciat că acțiunea pe care a formulat-o este întemeiată.

La data de 08.01.2018, Ministerul Justiției a depus cerere de intervenție în interesul pârâtului Guvernul României, invocând art. 61 alin. 1 şi alin. 3 NCPC.

Partea intervenientă a susținut că în ceea ce privește interesul reclamantului de a acționa, acesta este inexistent în cauză. Invocând reglementarea legală şi constituțională, intervenientul a susținut că actele contestate în prezenta cauză nu au aptitudinea de a vătăma un interes legitim al reclamantului, acestea neavând aptitudinea de a restrânge nici direct, nici indirect accesul la justiție, inclusiv prin apărători aleşi, care au îndatorirea de a recunoaște şi de a valorifica toate garanțiile legale pentru a obține protecția şi realizarea drepturilor celor pe care îi reprezintă.

Pe fondul cererii, terțul intervenientă a susținut caracterul neîntemeiat al acțiunii, arătând că hotărârea de Guvern a fost legal şi temeinic emisă, pentru motive similare celor dezvoltate de pârâtul Guvernul României.

În drept, nu au fost invocate expres dispoziții legale; a fost solicitată judecata în lipsă.

Fiindu-i comunicată cererea de intervenție, reclamantul a transmis prin e-mail la data de 06.03.2018 note de şedință prin care a solicitat respingerea acesteia.

La data de 20.03.2018, s-a înregistrat la dosar cerere de intervenție accesorie formulată de Asociația Magistraților din România în favoarea reclamantului.

Invocându-şi propriul Statut, terțul intervenient a susținut că AMR justifică un interes legitim şi, pe cale de consecință, calitatea pentru a solicita anularea în parte a HG nr. 583/2016 şi a Declarației comune litigioase.

În motivarea cererii, partea intervenientă a susținut nelegalitatea ambelor acte atacate în anulare, dezvoltând motive similare celor prezentate de partea reclamantă.

În drept, au fost invocate art. 1 alin. 1, art. 2 alin. 1 lit. a, b, c,f g, h, i, n, p şi r, alin. 2 şi art. 8 alin. 1, alin. 11, alin. 12 din Legea nr. 554/2004.

În dovedire, a fost propusă spre administrare proba cu înscrisuri.

Prin note de şedință depuse la data de 05.04.2018, reclamantul a solicitat admiterea în principiu a cererii de intervenție accesorie formulată de Asociația Magistraților din România.

La data de 23.04.2018, pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a depus note scrise prin care a solicitat admiterea în principiu a cererilor de intervenție voluntară accesorie, respingerea pe fond a cererii de intervenție voluntară accesorie formulată de Asociația Magistraților din România în interesul reclamantului A.B.C. admiterea pe fond a cererii de intervenție voluntară accesorie formulată de Ministerul Justiției în favoarea pârâtului Guvernul României.

Curtea a încuviințat administrarea probei cu înscrisurile depuse la dosar, în condițiile art.255 şi art.258 NCPC.

Analizând probele administrate în cauză, Curtea reține următoarele:

Pârâtul Guvernul României a adoptat Hotărârea nr. 583/2016 privind aprobarea Strategiei naționale anticorupție pe perioada 2016 – 2020, a seturilor de indicatori de performanță, a riscurilor asociate obiectivelor şi măsurilor din strategie şi a surselor de verificare, a inventarului măsurilor de transparență instituțională şi de prevenire a corupției, a indicatorilor de evaluare, precum şi a standardelor de publicare a informațiilor de interes public, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 644/23.08.2016.

Adoptată în temeiul art. 108 din Constituția României republicată, al art. 11 lit. f) din Legea nr. 90/2001, precum şi al art. 5 din Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, ratificată prin Legea nr. 365/2004, H.G. nr. 583/2016 aprobă: la art. 1 Strategia națională anticorupție pe perioada 2016 – 2020, prevăzută în anexa nr. 1; la art. 2 seturile de indicatori de performanță, riscurile asociate obiectivelor şi măsurilor din strategie şi sursele de verificare, prevăzute în anexa nr. 2; la art. 3 inventarul măsurilor de transparență instituțională şi de prevenire a corupției, precum şi indicatorii de evaluare, prevăzuți în anexa nr. 3; la art. 4 standardul general de publicare a informațiilor de interes public, prevăzut în anexa nr. 4; la art. 5 standardul de publicare a informațiilor de interes public privind întreprinderile publice, prevăzut în anexa nr. 5.

Prin art. 6 din H.G. nr. 583/2016 se prevede că „(1) În termen de trei luni de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri, toate instituțiile şi autoritățile publice centrale şi locale, inclusiv cele subordonate, coordonate, aflate sub autoritate, precum şi întreprinderile publice îndeplinesc procedurile de aderare la strategie, iar în termen de șase luni de la aceeaşi dată elaborează şi transmit Ministerului Justiției planurile de integritate aferente.    (2) Planurile de integritate se aprobă prin ordin sau decizie a conducerii instituțiilor şi autorităților prevăzute la alin. (1). (3) Prin actul prevăzut la alin. (2) se desemnează coordonatorul implementării planului de integritate, la nivel de funcție de conducere, precum şi persoanele de contact, la nivel de funcție de execuție. Atribuțiile persoanelor astfel desemnate se detaliază prin ordin, decizie sau fișa postului, după caz.”, iar la art. 7 că „Ministerul Justiției prezintă Guvernului României, în iulie 2018, un raport intermediar de progrese şi, după caz, propuneri de actualizare a strategiei.”.

Din conținutul H.G. nr. 583/2016 fac parte şi anexele nr. 1-5 menționate în textele anterioare ale acestui act administrativ unilateral.

Sub aspectul excepțiilor lipsei calității procesuale active şi a lipsei de interes:

Acțiunea civilă, ca ansamblu de mijloace procesuale prevăzute de lege pentru protecția dreptului subiectiv pretins de către una dintre părți sau a unei alte situații juridice, precum şi pentru asigurarea apărării părților din proces (art. 29 NCPC), implică întrunirea cumulativă a patru condiții generale, respectiv formularea unei pretenții, interesul, capacitatea procesuală şi calitatea procesuală (art.32 NCPC), după cum presupune existența a trei elemente, adică părțile, obiectul şi cauza.

Potrivit art. 36 NCPC (Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată) „Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor şi a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond”.

Una dintre condițiile cerute deci pentru ca o persoană să fie parte în proces este calitatea procesuală (legitimatio ad causam) care contribuie la desemnarea titularului de a acționa şi, în acelaşi timp, a persoanei împotriva căreia se poate exercita acțiunea. Calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății (calitatea procesuală activă) şi, pe de altă parte, existența unei identități între persoana pârâtului şi cel obligat în acelaşi raport juridic (calitate procesuală pasivă).

În ce priveşte condiția interesului, art. 33 NCPC prevede că „Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut şi actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara.”.

Deşi nedefinit în mod formal de noul Cod de procedură civilă, totuşi, din interpretarea dispozițiilor acestuia, doctrina relevantă de drept procesual civil şi jurisprudența constantă în materie înțeleg interesul ca fiind acel folos practic, material sau moral, urmărit de cel care a pus în mişcare acțiunea civilă, indiferent de forma concretă de manifestare a acesteia. Condiția interesului de a fi determinat implică existența unui folos practic concret, apreciabil la speță, iar nu de un interes de principiu. Pentru ca interesul să fie legitim şi personal, este necesar ca el să nu vină în conflict cu legea, iar folosul practic să îl vizeze pe cel care recurge la forma procesuală. În sfârşit, interesul este născut şi actual atunci când, dacă cel interesat nu ar recurge la acțiune în momentul respectiv, s-ar expune prin aceasta la un prejudiciu.

Reține Curtea că potrivit art.1 alin.1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.”.

Totodată, art. 2 alin. 1 lit. a), o), p), r şi s) din Legea nr. 554/2004 definesc următoarele noțiuni:

persoana vătămată orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri; în sensul prezentei legi, sunt asimilate persoanei vătămate şi grupul de persoane fizice, fără personalitate juridică, titular al unor drepturi subiective sau interese legitime private, precum şi organismele sociale care invocă vătămarea prin actul administrativ atacat fie a unui interes legitim public, fie a drepturilor şi intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate;

drept vătămat – orice drept prevăzut de Constituție, de lege sau de alt act normativ, căruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ;

interes legitim privat – posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat;

organisme sociale interesate structuri neguvernamentale, sindicate, asociații, fundații şi altele asemenea, care au ca obiect de activitate protecția drepturilor diferitelor categorii de cetățeni sau, după caz, buna funcționare a serviciilor publice administrative.

interes legitim public – interesul care vizează ordinea de drept şi democrația constituțională, garantarea drepturilor, libertăților şi îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenței autorităților publice.

În sfârşit, art. 8 alin. 11 din Legea nr. 554/2004  „Persoanele fizice şi persoanele juridice de drept privat pot formula capete de cerere prin care invocă apărarea unui interes legitim public numai în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat.”.

Intenția de circumscriere strictă a posibilității de atacare în fața instanței a unui act se justifică prin necesitatea de a fi asigurată securitatea circuitului juridic, inclusiv sub aspectul posibilității acordate de contestare a actelor administrative unilaterale şi al evitării acțiunii judiciare de către terți care nu pot invoca niciun drept sau interes legitim privat şi cărora legea nu le recunoaște dreptul de a invoca exclusiv un interes legitim public.

În procesul de față, reclamantul A.B.C. a susținut că H.G. nr. 583/2016 «vatămă un interes legitim al reclamantului, astfel, reclamantul exercită profesia liberală de avocat, atât în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, cât şi a instanțelor naționale, de multe ori în cauze ce privesc fapte de corupție; el are în principal interesul legitim privat să exercite profesia de avocat (de pe urma căreia realizează venituri) în condiții care să permită clienților să aibă încredere în autoritățile judiciare şi în rolul apărării (în caz contrar clienții nemaiavând interesul să angajeze şi să plătească apărători aleşi) şi, pe cale de consecință şi în subsidiar, interesul legitim public privind ordinea de drept, democrația constituțională, independența justiției şi dreptul la un proces echitabil, grav violate de autoritățile pârâte;», respectiv că «justifică un interes privat personal de a acționa în justiția de contencios administrativ, fiind avocat, încasând onorarii de la clienții săi şi având interesul ca aceștia să aibă încredere injustiție, în independența şi imparțialitatea instanțelor judecătoreşti prin raportare la acuzare (la Ministerul Public), în caz contrar nemaiavând interesul să-şi angajeze apărător ales (apărarea ar fi inutilă dacă instanța este părtinitoare şi favorabilă aprioric acuzării), cu consecința diminuării clientelei avocațiale a reclamantului şi a veniturilor sale. Or, Declarația comună şi HG nr. 583/2016 au potențialul manifest de a submina încrederea justițiabililor în independența şi imparțialitatea instanțelor judecătoreşti penale, determinându-i să renunțe să-şi angajeze apărători aleşi, ceea ce îl poate afecta patrimonial direct pe reclamant. (…)».

Deşi reclamantul susține o situație personală în legătură cu procesul, anume în esență o pretinsă neîncredere a justițiabililor în actul de justiție urmată de afectarea propriei activități în calitate de avocat, cu reducerea potențială a onorariilor, totuşi împrejurarea expusă este rezultatul unui raționament speculativ, fără ca reclamantul să îi fi demonstrat în vreun fel premisele. Or, potrivit art. 249 NCPC sarcina probei incumbă în primul reclamantului, întrucât „Cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.”.

Altfel spus, în raționamentul de susținere a cererii de chemare în judecată sub aspectul calității procesuale active şi interesului, reclamantul se întemeiază în mod esențial pe un argument nedemonstrat, anume acela că un act administrativ unilateral adoptat la nivelul Guvernului României – H.G. nr. 583/2016 – generează prin conținutul său neîncredere cvasi-generalizată în rândul justițiabililor raportat la independența şi imparțialitatea instanțelor judecătoreşti, îndeosebi a justițiabililor implicați în procedurile penale, cu consecința pretinsă a unei credințe a publicului în sensul inutilității recurgerii la serviciile avocatului.

Într-un astfel de context, reclamantul recurgând la o justificare a interesului său privat şi a calității procesuale active prin afirmații de genul celor detaliate în precedent, Curtea consideră că îi incumba acestuia sarcina cel puțin a unui început de probă vizând aceste pretinse împrejurări de fapt. În caz contrar, instanța ar trebui să plece de la premisa că o autoritate publică exponentă a puterii executive adoptă acte administrative unilaterale contrare principiului instituit de art. 1 alin. 3 din Constituția României revizuită, potrivit căruia „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluției din decembrie 1989, şi sunt garantate.”, ceea ce însă nu poate fi acceptat legal. În plus, Curtea nu îşi însuşeşte vreo pretinsă notorietate a contextului factual expus de reclamant.

Reclamantul nu a indicat sau prezentat nicio probă care să confirme realitatea afirmațiilor la care a recurs în conținutul actelor de procedură depuse la dosar.

Totodată, nici H.G. nr. 583/2016 nu poate fi considerată prima facie ca având prin ea însăşi efectual disuasiv pretins de partea reclamantă.

Astfel, unul dintre temeiurile H.G. nr. 583/2016 îl constituie art. 5 din Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, adoptată la New York la 31 octombrie 2003 şi ratificată de România prin Legea nr. 365/2004 pentru ratificarea Convenției Națiunilor Unite împotriva corupției, textul respectiv instituind obligația statului de a adopta „politici de prevenire a corupției eficiente şi coordonate care favorizează participarea societății şi care reflectă principiile de stat de drept, buna gestiune a problemelor politice şi bunurile publice, de integritate, transparență şi responsabilitate”, respectiv de a se strădui să „evalueze periodic instrumentele juridice şi măsurile administrative pertinente pentru a determina dacă acestea sunt corespunzătoare pentru a preveni şi combate corupția.”. Așadar, premisa de adoptare a H.G. nr. 583/2016 apare ca fiind una generoasă social, câtă vreme se afirmă la nivel internațional „gravitatea problemelor pe care le pune corupția şi … amenințarea pe care aceasta o constituie pentru stabilitatea şi siguranța societăților, subminând instituțiile şi valorile democratice, valorile etice şi justiția şi compromițând dezvoltarea durabilă şi statul de drept”, după cum se arată în preambulul Convenției respective.

Totodată, observând reflectarea Autorității judecătoreşti în conținutul H.G. nr. 583/2016 – Anexa 1, după cum a subliniat şi reclamantul în înscrisurile depuse, Curtea identifică referiri relevante pentru cauza de față la Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte de Casație şi Justiție, respectiv instanțele judecătoreşti, astfel:

Obiectiv specific 3.2 – Creşterea integrității, reducerea vulnerabilităților şi a riscurilor de corupție în sistemul național de educație: (…)   6. înființarea de programe de pregătire universitară şi postuniversitară pe teme de etică şi integritate, organizate în facultăți care dețin expertiză în domeniul eticii organizaționale; (…). Instituții responsabile – MENCS în cooperare cu MP, MJ, CSM şi universități;

Obiectiv specific 3.4 – Creşterea integrității, reducerea vulnerabilităților şi a riscurilor de corupție în sistemul: Acțiuni principale: 1. aprobarea şi implementarea unui plan multianual de acțiune pentru promovarea integrității în sistemul judiciar; 2. completarea Codului de etică al judecătorilor şi procurorilor în aşa manieră încât să ofere îndrumare potrivită în special cu privire la conflictele de interese (e.g. exemple, tipuri), incompatibilități şi activități accesorii, imparțialitate şi alte aspecte relaționate acesteia (incluzând mai ales acceptarea cadourilor şi a altor avantaje, conduita în viața privată) (recomandare GRECO runda a IV-a – paragraful 97) şi să asigure delimitarea aspectelor de etică de cele disciplinare; 3. abordarea riscurilor de integritate ale judecătorilor şi procurorilor, în special prin (i) asumarea de către Consiliul Superior al Magistraturii şi Inspecția Judiciară a unui rol mai activ în materie de analiză, informare şi îndrumare şi (ii) consolidarea rolului şi eficienței titularilor funcțiilor de conducere din fruntea instanțelor şi parchetelor, fără a fi afectată independența judecătorilor şi procurorilor (recomandare GRECO runda a IV-a – paragraful 114); 4. creşterea eforturilor de formare şi conştientizare cu privire la integritate şi componentele preventive ale politicilor anticorupție, inclusiv pentru judecătorii şi procurorii în funcție (recomandare GRECO runda a IV-a – paragraful 119). Instituții responsabile: CSM 2017 – 2010 (pct. 1-3), CSM şi INM (pct. 4);

Obiectiv specific 5.1 – Continuarea progreselor înregistrate în investigarea cu imparțialitate şi în soluționarea de către instanțe a faptelor de mare corupție şi la nivel local (BM 3 şi 4 din MCV): Acțiuni principale: (…) 7. adoptarea de măsuri manageriale pentru judecarea într-un termen rezonabil a dosarelor de mare corupție la nivelul tuturor instanțelor de judecată competente (măsură preluată din SNA 2012 – 2015); (…)  9. transmiterea de către instanțele de judecată în format electronic a hotărârilor de judecată definitive pronunțate în dosarele de competența DNA şi publicarea acestora pe site-ul DNA, cu respectarea cadrului legal privind protecția datelor cu caracter personal (măsură preluată din SNA 2012 – 2015). Instituții responsabile: ÎCCJ, CSM şi Inspecția Judiciară (pct.7), instanțele judecătoreşti (pct.9).

Aşadar, din lectura atentă a textelor menționate din conținutul hotărârii de Guvern litigioase, Curtea observă că în corpul acesteia, referitor la Autoritatea judecătorească, s-au stabilit aspecte privind educația în domeniul universitar şi postuniversitar pe teme de etică şi integritate, aspecte privind creşterea integrității, reducerea vulnerabilităților şi a riscurilor de corupție în sistem, respectiv aspecte privind investigarea cu imparțialitate şi soluționarea de către instanțe a faptelor de mare corupție şi la nivel local.

În acest sens, se identifică referiri la programe de formare profesională a magistraților vizând integritatea şi componentele preventive ale politicilor anticorupție, adaptarea Codului de etică al judecătorilor şi procurorilor, implicarea Consiliului Superior al Magistraturii, a Inspecției Judiciare şi a magistraților având funcții de conducere în activitățile de analiză, informare, îndrumare a magistraților, cu respectarea însă a independenței acestora.

Cât despre activitatea instanțelor judecătoreşti, inclusiv a Înaltei Curți de Casație şi Justiție, s-a făcut vorbire despre măsuri manageriale de judecare într-un termen rezonabil a dosarelor de mare corupție la nivelul tuturor instanțelor de judecată competente, respectiv despre transmiterea în format electronic a hotărârilor judecătoreşti pronunțate în dosarele de competența Direcției Naționale Anticorupție (DNA) şi publicarea acestora pe site-ul Internet al DNA, cu respectarea cadrului legal privind protecția datelor cu caracter personal.

În consecință, lectura H.G. nr. 583/2016 nu denotă – la momentul preliminar al analizei calității procesuale active şi interesului părții reclamante în formularea acțiunii în anulare – aparența credibilității afirmațiilor reclamantului cum că însuşi actul administrativ unilateral ar fi de natură să submineze încrederea publicului în independența şi imparțialitatea instanțelor de judecată, cu consecința pretinsei renunțări la serviciile de avocatură ca nemaifiind utile.

Nu se poate accepta ca fiind concluzia logică şi firească aceea că activitatea unui judecător devine compromisă din perspectiva independenței şi / sau a imparțialității ca urmare a desfăşurării unor activității de formare profesională, respectiv a existenței unui cadru organizațional la nivelul Autorității judecătoreşti de natură a contribui la creşterea integrității, reducerea vulnerabilităților şi a riscurilor de corupție în sistem. Dimpotrivă, prima facie, integritatea şi buna pregătire profesională a magistratului sau promovarea prin educație în mediul universitar şi postuniversitar a valorilor de etică şi integritate a ființei umane sunt premise ale existenței unei societăți întemeiate pe bună-credință şi corectitudine.

În plus, atât Legea nr. 303/2004 privind Statul judecătorilor şi procurorilor republicată, dar şi alte reglementări, de genul Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancționarea corupției, impun obligații de pregătire profesională în sarcina magistraților şi de integritate în exercitarea profesiei.

Curtea subliniază că prin considerentele expuse nu realizează o analiză de legalitate a actului litigios, ci, pornind de la conținutul său concret, verifică măsura în care simpla sa lectură ar putea confirma neîncrederea unei persoane obiective în activitatea instanței de judecată, astfel încât să se nască dubiul asupra independenței şi imparțialității oricărui judecător. Or, instanța de față nu ajunge la o astfel de concluzie defavorabilă în acest stadiu inițial al procesului.

Cât despre comunicarea unor hotărâri judecătoreşti în scop de publicare pe un site Internet, acesta poate fi utilă societății în general şi în special inculpaților implicați în proceduri judiciare vizând dosare de corupție, întrucât permite cunoaşterea stadiului actual al jurisprudenței şi exercitarea optimă a dreptului la apărare, contribuind la valorificarea aspectelor de practică judiciară constantă, dar şi la sublinierea aspectelor de jurisprudență divergentă.

Relativ la „adoptarea de măsuri manageriale pentru judecarea într-un termen rezonabil a dosarelor de mare corupție la nivelul tuturor instanțelor de judecată competente”, după cum reclamantul cunoaşte, atât reglementarea constituțională (art. 21 alin. 3), cât şi Convenția [europeană] pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăților fundamentale impun soluționarea proceselor într-un termen rezonabil, Curtea Europeană a Drepturilor Omului manifestând o exigență superioară în analiza termenului unei proceduri penale. Aşadar, prima facie, adoptarea în plan administrativ de măsuri care să permită soluționarea într-un termen optim şi previzibil a unui proces penal în faza de judecată contribuie la garanțiile specifice procesului echitabil.

Față de cele anterior expuse, Curtea concluzionează că reclamantul nu justifică o calitate procesuală pasivă şi un interes privat în exercitarea acțiunii de față.

Deşi partea reclamantă a făcut referire inclusiv la interesul public, în condițiile art. 8 alin. 11 din Legea nr. 554/2004, pentru ca o persoană de drept privat, inclusiv o persoană fizică, să justifice o calitate procesuală în invocarea interesului legitim public, este necesar ca acesta să fie subsidiar existenței unui interes legitim privat deja justificat.

După cum este cunoscut de părțile cauzei, în mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului afirmă că „dreptul la justiție”, astfel cum este garantat de art. 6 § 1 din Convenția [europeană] privind apărarea drepturilor omului şi a libertăților fundamentale, nu este absolut; el se pretează la limitări pentru că el comandă, chiar prin natura sa, o reglementare din partea Statului, care are alegerea mijloacelor de a se ajunge la atingerea acestui scop (a se vedea cauza Weissman şi alții c. România, hotărârea din 24 mai 2006, par. 34), putând varia în timp şi spațiu în funcție de nevoile şi resursele comunității şi ale indivizilor (a se vedea cauza Bellet c. Franța, hotărârea din 20 noiembrie 1995, paragraful 31, cauza Garcia Manibardo c. Spania, hotărârea din 15 februarie 2000, paragraful 36).

Prin soluția de față, limitarea dreptului la acțiune are caracter legal (condițiile „calității procesuale active” şi a „interesului” având temei în lege), urmăreşte un scop legitim (protecția drepturilor şi a libertăților altora), fiind necesară într-o societate democratică şi bucurându-se de proporționalitate.

În acest din urmă sens, anume analiza de proporționalitate, Curtea observă că, deşi reclamantul pretinde prin formularea acțiunii faptul că ar urmări menținerea contextului de încredere în activitatea Autorității judecătoreşti, totuşi exprimă explicit în finalul cererii de chemare în judecată, dar şi al răspunsului la întâmpinare neîncredere în activitatea judecătorului învestit cu soluționarea procesului sub aspectul independenței şi imparțialității sale, oricare ar fi persoana acestuia, doar în virtutea calității sale; or, cele două abordări ale reclamantului nu se conciliază.

Dată fiind însă această împrejurare – a unei prezumții a reclamantului defavorabilă independenței şi imparțialității oricărui judecător , instanța învestită cu judecata acestui proces indică faptul că în activitatea sa anterioară a pronunțat soluții defavorabile (confirmate definitiv în calea de atac a recursului) atât părții pârâte Consiliului Superior al Magistraturii (dosar nr. 2042/2/2014 – anulare în parte, în limita învestirii, a unei hotărâri emise de CSM), cât şi părții pârâte Înalta Curte de Casație şi Justiție (dosar nr. 5460/2/2015 – respingere în parte a acțiunii exercitate de această autoritate publică, mai puțin în partea confirmată ulterior inclusiv prin pronunțarea unei hotărâri interpretative asupra problemei de drept litigioase).

Cât priveşte referirile reclamantului la Parlamentul României, Autoritatea Electorală Permanentă şi Curtea de Conturi, instanța nu identifică în conținutul cererii de chemare în judecată niciun motiv apt a justifica interesul în formularea acțiunii şi calitatea procesuală activă a domnului avocat şi profesor universitar doctor Corneliu Liviu Popescu, acțiunea prezentând sub acest aspect natura unui contencios obiectiv, iar nu a unuia subiectiv, singurul interes reieşit din lectura cererii de chemare în judecată fiind unul public.

În concluzie, calitățile profesionale indicate de partea reclamantă nu justifică existența unui interes privat, determinat, legitim, personal, născut şi actual, ci doar este afirmat un context eventual, nedemonstrat prin probe.

În consecință, Curtea va admite excepția lipsei calității procesuale active şi excepția lipsei de interes, invocate de pârâtul Guvernul României, respectiv intervenientul voluntar Ministerul Justiției, cu consecința respingerii capătului cererii de chemare în judecată formulate de partea reclamantă A.B.C., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, având ca obiect anularea în parte a H.G. nr. 583/2016, ca privind o persoană lipsită de calitate procesuală activă şi lipsită de interes; totodată, Curtea va admite cererea de intervenție voluntară accesorie formulată de intervenientul voluntar Ministerul Justiției.

Cât priveşte capetele de cerere în anularea declarației comune înregistrate sub nr.16/19614/2016/10.07.2017 şi nr.505/2017/12.07.2017, Curtea va admite excepția inadmisibilității, cu consecința respingerii lor în consecință, respectiv a respingerii  cererii de intervenție voluntară accesorie, formulată de terțul intervenient Asociația Magistraților din România.

Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public” [s.n.].

Reținând prin urmare că situația premisă pentru exercitarea unei acțiuni în contencios administrativ presupune existența unui act administrativ, Curtea are în vedere şi dispozițiile art. 2 alin. 1 lit. (c) din acelaşi act normativ, în conformitate cu care prin act administrativ se înțelege „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ” [s.n.].

Aşadar, actul administrativ unilateral reprezintă forma juridică principală de activitate a administrației publice care constă într-o manifestare de voință expresă, unilaterală şi supusă unui regim de putere publică, precum şi controlului de legalitate al instanțelor judecătoreşti, care emană de la autorități administrative sau de la persoane private autorizate de acestea, prin care se nasc, modifică sau sting drepturi şi obligații corelative. Caracterul expres al manifestării de voință este determinat de regimul de putere publică în care se emit actele administrative, iar de acest regim de putere publică se leagă caracterul obligatoriu al actului administrativ, precum şi executarea lui din oficiu.

Ca şi trăsătură esențială a actului administrativ se impune a sublinia că, la fel ca şi orice alt act juridic, şi actul administrativ produce efecte juridice de o anumită forță, adică dă naştere, modifică sau stinge drepturi şi obligații corelative. Noțiunea de act juridic evocă acele manifestări de voință făcute în scopul de a produce efecte juridice a căror realizare este garantată prin forța de constrângere a statului, în condițiile prevăzute de normele juridice în vigoare, în literatura de specialitate corect subliniindu-se că pentru a fi act juridic trebuie ca manifestarea de voință pe care o exprimă actul administrativ să aibă capacitatea de a produce efecte juridice proprii.

Mai trebuie spus că un act administrativ se bucură de prezumțiile de legalitate, de autenticitate şi de veridicitate, din acestea desprinzându-se concluzia că un astfel de act se impune subiectelor de drept care sunt în egală măsură obligate să-l respecte sau să-l execute. Ca o consecință a forței juridice a actelor administrative şi ca o particularitate a acestora există regula executării din oficiu a actelor (principiul executio ex officio). Pentru a se putea face apel la forța de constrângere a statului, trebuie ca un act juridic să fie executoriu. În cazul actelor administrative nu se impune a parcurge procedura învestirii cu formulă executorie întrucât aceste acte sunt prin sine titluri executorii, ceea ce înseamnă că se poate trece la executarea actului administrativ direct în baza lui.

În concluzie, Curtea subliniază că o dimensiune esențială a actului administrativ este aceea de a naşte, modifica sau stinge raporturi juridice proprii, adică de a naşte, modifica sau stinge drepturi şi obligații.

Prin Declarația comună înregistrată sub nr.16/19614/2016/10.07.2017 şi nr.505/2017/12.07.2017, emanând de la Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte de Casație şi Justiție, respectiv Ministerul Public, s-a prevăzut că «[emitenții] Dorind să reafirme determinarea autorității judecătoreşti în prevenirea şi combaterea corupției, Luând act de adoptarea Strategiei naționale anticorupție 2016-2012 prin Hotărârea Guvernului nr. 583/2016» «1) îşi exprimă în mod ferm angajamentul sistemului judiciar român de continuare şi intensificare a eforturilor de luptă împotriva corupției prin toate mijloacele legale; 2) aderă la valorile fundamentale, principiile şi mecanismul de monitorizare al Strategiei naționale anticorupție 2016 – 2020; 3) îşi asumă îndeplinirea măsurilor specifice ce țin de competența autorității judecătoreşti; 4) participă la îndeplinirea condiționalităților stabilite prin mecanismul de monitorizare al Strategiei naționale anticorupție 2016 – 2020, atât la nivelul Platformei de cooperare a autorităților independente şi a instituțiilor anticorupție, cât şi la nivelul Comisiei de monitorizare a progreselor înregistrate de România în cadrul Mecanismului de Cooperare şi Verificare».

Din lectura atentă a înscrisului litigios, Curtea nu identifică faptul acestui înscris intitulat «Declarație» de a da naştere, modifica sau stinge raporturi juridice proprii, adică de a naşte, modifica sau stinge drepturi şi obligații, de a constitui deci act administrativ unilateral cu caracter individual sau normativ. Dimpotrivă, înscrisul înfățișat instanței prezintă forma şi conținutul a ceea ce indică însăși denumirea sa, anume o «declarație», un act oficial prin care se aduc la cunoștință anumite aspecte, al căror izvor nu îl constituie însă respectivul act, ci în realitate acte normative interne şi internaționale.

În concret, formulările de genul «îşi exprimă în mod ferm angajamentul sistemului judiciar român de continuare şi intensificare a eforturilor de luptă împotriva corupției» sau «aderă la valorile fundamentale, principiile şi mecanismul de monitorizare al Strategiei naționale anticorupție» ori «participă la îndeplinirea condiționalităților stabilite prin mecanismul de monitorizare» nu generează prin ele însele drepturi sau obligații concrete, acestea neidentificându-se în conținutul textelor, nici sub aspectul raportului juridic şi nici al beneficiarului, sensul consemnărilor fiind unul declarativ – informativ.

Cât despre asumarea îndeplinirii «măsurilor specifice ce țin de competența autorității judecătoreşti», doar în aparență aceasta conține o obligație a emitenților, în realitate fiind o simplă afirmare a competenței legale proprii acestora, ce nu îşi găsește izvorul în înscrisul litigios, spre a naşte / modifica / stinge vreun raport juridic.

Altfel spus, o instanță de judecată nu se va considera obligată în contextul art.124 alin.3 din Constituția României să facă aplicarea unui astfel de înscris, aceasta neprezentând caracteristicile „legii” ca act normativ şi neinstituind drepturi şi obligații.

În acelaşi sens a fost şi conduita judecătorului din procesul învederat de reclamant față de afirmațiile unui procuror, instanța neconferind caracter obligatoriu «declarației» şi neconsiderându-se ținută de vreo obligație în considerarea acesteia, respectiv neadmițând existența vreunui drept în favoarea acelui procuror.

Nu revine însă judecătorului de contencios administrativ să analizeze orice „declarații” ar fi emise de Înalta Curte de Casație şi Justiție, respectiv Consiliul Superior al Magistraturii, întrucât sancțiunea anulării priveşte actele juridice.

În plus, pretinsele efecte negative reieșite din fapte juridice stricto sensu, desigur sub rezerva demonstrării prin probe, nu se bucură de imunitate față de cei care le săvârșesc, ci pot face obiect de verificare în planul răspunderii disciplinare proprii magistratului, în cazul îndeplinirii condițiilor legale corespunzătoare, sesizarea sub acest aspect fiind pusă de legiuitor la dispoziția oricărei persoane interesate potrivit Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată.

Cum «declarația» litigioasă nu constituie act administrativ unilateral, dar nici un alt act juridic, instanța va respinge şi cererea formulată în subsidiar de partea reclamantă de disjungere a capetelor de cerere privind anularea declarației comune înregistrate sub nr.16/19614/2016/10.07.2017 şi nr.505/2017/12.07.2017 în scopul declinării competenței materiale de judecată la Tribunalul Bucureşti – Secția civilă.

În sensul Legii nr.287/2009 privind Codul civil, republicată, actul juridic constituie tot o manifestare de voință făcută cu intenția de produce efecte juridice, ceea ce nu s-a reținut privind «declarația» litigioasă.

În plus, nu reiese că reclamantul s-ar fi aflat în eroare cu privire la natura juridică a acțiunii pe care a intenționat să o exercite, aceasta fiind una de contencios administrativ, aspect reieşit cu evidență atât din motivele dezvoltate în conținutul cererii, cât şi din temeiurile de drept indicate.

Față de cele arătate în precedent, Curtea va respinge acțiunea formulată, inclusiv cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată, observând dispozițiile art.451 şi art.453 NCPC, respectiv faptul că reclamantul a pierdut procesul de față.

No related posts.

Lasă un comentariu


nine + 5 =