CEDO, cauza Scalfari c. Italiei, decizia de inadmisibilitate din 6 septembrie 1995, cererea nr. 25007/94 
Situația de fapt
Reclamantul, cetățean italian, s-a născut în 1929 și este domiciliat la Roma.
Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a deținut funcția de președinte al Tribunalului din Paola. În iulie 1992, Consiliul Superior al Magistraturii („Consiglio Superiore della Magistratura” – C.S.M.) a deschis o anchetă disciplinară împotriva reclamantului și a inițiat o procedură de desemnare a acestuia în altă funcție, ca urmare a unei suspiciuni de gestiune netransparentă a unor proceduri de insolvență din postura de președinte al Tribunalului Paola. Reclamantul și-a invocat dreptul de a beneficia de asistența unui avocat ales de el, dar cererea a fost respinsă.
La 26 mai 1993, C.S.M. a decis să îi atribuie reclamantului un alt post în cadrul Curții de Casație din Roma. La 28 ianuarie 1994, C.S.M. a dispus sancționarea disciplinară a reclamantului motivând decizia prin existența unor nereguli în numirea administratorilor pentru anumite proceduri de faliment. Printr-un ordin emis în aceeași zi, C.S.M. a respins cererea reclamantului de a beneficia de asistență din partea unui avocat ales.
Asupra art. 6 par.1 din Convenție
În fața Comisiei, reclamantul s-a plâns de lipsa de imparțialitate a C.S.M., determinată de componența consiliului. Acesta a invocat o încălcare a art. 6 par. 1 din Convenție. De asemenea, reclamantul s-a plâns că, prin deciziile sale, C.S.M. îl privează de dreptul de a fi asistat de un avocat ales. Susține, astfel, existența unei încălcări a art. 6 par. 3 lit. c) din Convenție.
Comisia notează că reclamantul nu a depus un recurs împotriva deciziilor C.S.M. și, prin urmare, nu a epuizat căile de atac prevăzute de legislația italiană. Chiar presupunând că reclamantul ar fi epuizat căile de recurs interne, acțiunea sa trebuie declarată inadmisibilă întrucât este incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenției, pentru următoarele motive.
Pentru a determina dacă art.6 din Convenție se aplică sau nu în cazul de față, este necesar să se verifice dacă procedura pe care o contestă reclamantul se referă la o decizie privind o acuzație penală sau la o dispută cu privire la drepturile sale cu caracter civil. În acest sens, apelând la jurisprudență, Comisia observă că procedurile disciplinare nu conduc, de regulă, la un litigiu privitor la drepturile civile sau la stabilirea unei acuzații penale.
În primul rând, Comisia constată că dispozițiile care definesc acțiunile pentru care reclamantul a fost sancționat și pentru care i s-a atribuit un alt post nu intră sub incidența legii penale în conformitate cu legislația italiană. În ceea ce privește natura acțiunilor de care a fost acuzat reclamantul, Comisia constată că acestea sunt legate de modul în care și-a exercitat competențele ce i-au fost atribuite și, prin urmare, acestea țin de domeniul disciplinar. În consecință, Comisia consideră că procedura contestată nu este una ce ține de desfășurarea unei acuzații penale împotriva reclamantului.
Pe de altă parte, Comisia constată că procedura disciplinară, precum și încadrarea reclamantului pe un alt post constituie un litigiu cu privire la materia funcției publice. În această privință, urmărind jurisprudența Curții, se poate constanta că problemele ce țin de angajarea, de încadrarea sau de revocarea dintr-o funcție publică nu constituie măsuri privitoare la drepturile cu caracter civil în sensul art. 6 par. 1 din Convenție. Deși este adevărat că, în acest caz, procedura disciplinară a afectat în mod indirect reputația reclamantului, Comisia nu consideră că prin aceasta s-a realizat încălcarea unui drept al reclamantului, deoarece problema reputației reclamantului nu a reprezentat punctul crucial. Procedura a analizat din perspectivă disciplinară comportamentul reclamantului fără a se raporta la reputația acestuia.
În consecință, Comisia consideră ca procedura de care s-a plâns reclamantul nu este relevantă pentru art.6 par.1 din Convenție și, prin urmare, acțiunea trebuie respinsă ca incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției, în sensul art. 27 alin. 2.
Din aceste motive, Comisia, cu majoritate, respinge cererea, ca inadmisibilă.
Nota 1: Relativ recent, Curtea a arătat că două condiţii trebuie îndeplinite pentru ca statul pârât să poată invoca statutul de funcţionar al reclamantului în scopul de a exclude aplicabilitatea art. 6 din Convenție. În primul rând, dreptul intern al statului respectiv trebuie să fi exclus explicit accesul la un tribunal pentru posturile sau pentru categoria de salariaţi în cauză. În al doilea rând, această excepţie trebuie fundamentată pe motive obiective, legate de interesele statului, simplul fapt că petentul are legătură cu un sector sau un serviciu care participă la exerciţiul puterii publice nefiind determinant. Așadar, Statul trebuie să facă dovada că obiectul litigiului şi nu funcţionarul însuşi este în legătură cu exerciţiul autorităţii statale sau priveşte o legătură specială de încredere şi de loialitate (CEDO, Vilho Eskelinen şi alţii c. Finlandei, hotărârea din 19 aprilie 2007).
Nota 2: Textul face parte din lucrarea Magistratii si instantele judecatoresti in jurisprudenţa Curtii Europene a Drepturilor Omului. Hotarari relevante, coordonator Dragoș Călin. Colectiv: Luminita Gabura, Iulia Diana David, Diana Chibulcutean, Ioana Alexandra Precup, Augustina Rodica Moldovan, Oana – Maria Stefănescu, Dan Alexandru Sipos, Dumitru Cazac, Editura Universitara, Bucureşti, 2013, ISBN 978-606-591-850-4
No related posts.