CEDO, cauza N.F. c. Italiei, hotărârea din 12 noiembrie 2001, cererea nr. 37119/97
Situația de fapt
Reclamantul, născut în 1942, este judecător. În anul 1990 a devenit membru al Grande Oriente d’Italia di Palazzo Giustiniani, organizație francmasonă, iar la 5 martie 1991 membru al Casa Adriano Lemmi din Milano.
În timpul verii anului 1992 reclamantul a citit în presa națională că anumiți procurori, în special procurorul din Palmi (Reggio di Calabria), au inițiat acuzații, legate de membrii Grande Oriente d’Italia di Palazzo Giustiniani. Prin urmare, în octombrie 1992, reclamantul a solicitat să îi fie aprobată retragerea din organizație, iar de la 5 noiembrie 1992 a devenit ”membru inactiv”.
Procuratura Palmi a trimis Consiliului Superior al Magistraturii o listă a judecătorilor francmasoni. Ulterior, Consiliul Superior al Magistraturii a trimis informația Ministrului Justiției și Consilierului Principal de Stat de la Curtea de Casație, care inițiază procedurile judiciare împotriva judecătorilor. Mai târziu lista a fost făcută publică, cel puțin în parte, de presă.
În iulie 1993, după ce o anchetă a fost inițiată, reclamantul a fost interogat de un inspector al Inspectoratului General al Ministerului Justiției. Ulterior, în februarie 1994, a fost interogat de Consilierul Principal de Stat de la Curtea de Casație.
În iunie 1994, acesta a fost citat să se prezinte în fața Secției disciplinare a Consiliului Superior al Magistraturii. El a fost acuzat că a subminat prestigiul justiției prin comiterea unei încălcări grave a obligațiilor sale și astfel fiind nedemn de încrederea care ar trebui să existe într-un judecător.
În discursul său, avocatul reclamantului a făcut referire la o decizie, dată cu 10 ani în urmă, care a atras o distincție între asociațiile secrete – unde judecătorilor le este interzis să fie membri – și asociațiile discrete. Avocatul reclamantului, de asemenea, a menționat că liniile directoare ale Consiliului Superior al Magistraturii, care a statuat că funcția de judecător este incompatibilă cu calitatea de membru al francmasonilor, au fost adoptate în vara anului 1993, la un an după ce reclamantul a părăsit organizația din proprie voință.
La sfârșitul procedurilor, Secția disciplinară a stabilit că reclamantul a încălcat art. 18 al Decretului Legislativ Regal nr. 511 din 31 mai 1946 (”Decretul din 1946”) și i-a aplicat acestuia un avertisment.
Reclamantul a depus un recurs în casație la Curtea de Casație, care a examinat cauza în plen la data de 13 iunie 1996. Curtea a respins cererea, printr-o hotărâre din 10 decembrie 1996.
Asupra art. 11 din Convenție
Reclamantul a susținut că sancțiunea disciplinară în cauză a constituit o ingerință în dreptul său la libertatea de asociere.
Curtea consideră, și guvernul nu contestă aceasta, că a existat o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea libertății de asociere.
Pentru a fi compatibilă cu art. 11, o asemenea ingerință trebuie să îndeplinească trei condiții. Aceasta trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească unul sau mai mutle scopuri legitime prevăzut de par. 2 al acestui articol și trebuie să fie necesară într-o societate democratică pentru a atinge asemenea obiective.
Reclamantul a subliniat că sancțiunea disciplinară a fost aplicată conform art. 18 din Decretul din 1946. Această prevedere a fost criticată ca fiind de aplicare generală și constuționalitatea acesteia a fost contestată în fața Curții Constituționale. În consecință, reclamantul a susținut că aceasta nu a reprezentat o lege în sensul art. 11 par. 2 și, prin urmare, ingerința nu a fost prevăzută de lege. În plus, bazându-se pe legislația în vigoare și pe jurisprudența prezentă în legătură cu art. 18 reclamantul a fost îndreptățit să creadă că apartenența lui la francmasoni nu era contrară legii.
La rândul lor, Guvernul consideră că ingerința în cauză a fost justificată conform art. 18 al Decretului din 1946. Ei au subliniat că aceste prevederi implică art. 54 par. 2, 98 par. 1 și 111 din Constituția Italiei, care stabilesc o obligație de loialitate a judecătorilor față de Republică.
Curtea reiterează jurisprudența sa, conform căreia cuvintele ”prevăzută de lege” nu numai că presupune ce măsura contestată că ar trebui să aibă o bază în dreptul intern, dar, de asemenea, se referă și la calitatea legii în cauză, astfel că ar trebui să fie accesibilă persoanei și efectele sale să fie previzibile (a se vedea Rekvényi c. Ungariei [MC], nr. 25390/94).
În prezenta cauză, Curtea constată că art.18 al Decretului din 1946 prevede posibilitatea penalizării oricărui judecător care nu își îndeplinește obligațiile. Astfel, Curtea poate concluziona că sancțiunea discplinară își are un temei în dreptul italian.
În ceea ce privește condiția de accesibilitate, Curtea consideră că această cerință este satisfăcută, deoarece legea a fost publică și accesibilă reclamantului.
În legătură cu cerința previzibilității, Curtea reiterează că legea este previzibilă dacă este formulată cu o suficientă precizie pentru a permite individului – în caz de necesitate cu un o consultare adecvată – să își regleze conduita sa (a se vedea Hasan și Chaush v. Bulgaria, [MC], nr. 30985/96, par. 84).
Prin urmare, trebuie să se determine în special dacă legislația națională a stabilit cu o suficientă precizie condițiile în care un judecător ar trebui să se abțină de la aderarea la organizațiile francmasone.
În primul rând, Curtea a constatat că art. 18 al Decretului 1946 nu definește dacă și cum un judecător își poate exercita dreptul de asociere. Mai mult, Curtea Constituțională a constatat că aceste prevederi sunt de natură generală. Astfel, liniile directoare emise de Consiliul Superior al Magistraturii în 1990 au declarat că aderarea unui judecător la asociații legale care, precum francmasonii, erau guvernate de norme specifice de conduită ar putea fi problematice pentru aceștia. Curtea trebuie să determine dacă art. 18, combinat cu liniile directoare menționate anterior, susține ideea că sancțiunea în cauză a fost previzibilă. În această privință, Curtea a constatat că liniile directoare au fost adoptate în contextul examinării problemei calității de membru al judecătorilor în asociații ale francmasonilor și a faptului că, Consiliul Superior al Magistraturii, organul responsabil pentru supravegherea disciplinei și a independenței judecătorilor, are puterea de a adopta astfel de dispoziții.
Cu toate acestea, chiar dacă liniile directoare s-au referit la calitatea de membru al francmasonilor, formularea folosită pentru a se referi la aceasta (”calitatea de membru creează probleme delicate”) a fost ambiguă și ar putea lăsa impresia că nu toate asociațiile francmasonilor au fost luate în considerare, mai ales că aceste linii directoare au fost adoptate după o dezbatere din Italia cu privire la nelegalitatea caselor secrete; într-adevăr, liniile directoare prevăd că ”în mod natural, membrilor sistemului judiciar în mod natural le este interzis prin lege să facă parte din asociații interzise prin Legea nr. 17 din 1982”. În ceea ce privește ale asociații, liniile directoare conțin următorul pasaj: ”Consiliul Superior al Magistraturii consideră necesar să sugereze Ministerului Justiției că ar fi recomandabil să includă printre restricțiile privind drepturile judecătorilor dreptul de a deveni membru al oricărei asociații care – prin organizarea și scopurile ei – impune obligații deosebit de puternice ale ierarhiei și solidarității membrilor.”
În conformitate cu formularea liniilor directoare din 22 martie 1990, acestea nu erau suficient de clare pentru a permite utilizatorilor, care fiind judecători, erau informați și cunoșteau bine dreptul, să realizeze – chiar dacă în lumina dezbaterilor precedente – că obținerea calității de membru a unei asociații francmasone ar putea conduce la aplicarea unor sancțiuni.
Susținerea Curții este confirmată de faptul că și Consiliul Superior al Magistraturii a simțit nevoia de a reveni la această problemă la data de 14 iulie 1993 și a stabilit în termeni clari că exercitarea funcțiilor judiciare este incompabitilă cu calitatea de membru al organizațiilor francmasone.
În aceste circumstanțe Curtea stabilește faptul că și condiția de previzibilitate nu a fost îndeplinită, respectiv, această ingerință nu a fost prevăzută de lege.
Ajungând la această concluzie, Curtea nu trebuie să mai analizeze respectarea celorlalte cerințe (scop legitim, necesitatea ingerinței și limitele speciale pentru anumite categorii).
Așadar, art. 11 din Convenție a fost încălcat.
Asupra art. 8, 9 și 10 din Convenție, luate separat sau coroborate cu art. 14, și a art. 11, separat sau coroborat cu art. 14 din Convenție
Reclamantul, de asemenea, a invocat încălcarea art. 8, 9 și 10 din Convenție, luate separat sau coroborate cu art. 14, precum și încălcarea art. 11 coroborat cu art. 14.
În ceea ce privește art. 8, reclamantul s-a plâns de o încălcare continuă întemeindu-se pe divulgarea în presă – după comunicarea listei membrilor de către Procuratura de stat din Palmi la Consiliul Superior al Magistraturii – a calității sale de membru al francmasonilor.
Reclamantul a susținut că această dezvăluire trebuie să fie considerată ca o încălcare a dreptului la viață privată, indiferent dacă statutul de membru al francmasonilor este legal (astfel cum a crezut) sau nu; într-adevăr, în opinia sa, orice ”condiție privind sfera personalității unui individ tinde să fie rezervată sferei individului”.
Guvernul, la rândul său, a susținut că această plângere se referea mai mult la limitele privind libertatea de a divulga informații, garantată de art.10 din Convenție.
Curtea observă că, potrivit jurisprudenței sale, ”viață privată cuprinde integritatea psihică și fizică a persoanei, garanția oferită de art. 8 din Convenție are destinație principală să asigure dezvoltarea, fără o ingerință, a personalității fiecărui individ în relațiile sale cu celelalte persoane” (Botta c. Italiei, hotărârea din 24 februarie 1998, par. 32). În prezenta cauză, reclamantul nu a demonstrat că dezvăluirea de presă a calității sale de membru al francmasonilor i-a cauzat vreun prejudiciu în această privință. Cu toate acestea, a recunoscut că ”oricine ar putea vedea cine este membru, prin consultarea registrului de membri.”
În consecință, nu a existat o încălcare a Convenției. În lumina concluziei la care a ajuns cu privire la încălcarea art. 11, Curtea nu a considerat necesar să examineze separat plângerea în temeiul art. 8 sau în baza celorlalte articole invocate.
Notă: Textul face parte din lucrarea Magistratii si instantele judecatoresti in jurisprudenţa Curtii Europene a Drepturilor Omului. Hotarari relevante, coordonator Dragoș Călin. Colectiv: Luminita Gabura, Iulia Diana David, Diana Chibulcutean, Ioana Alexandra Precup, Augustina Rodica Moldovan, Oana – Maria Stefănescu, Dan Alexandru Sipos, Dumitru Cazac, Editura Universitara, Bucureşti, 2013, ISBN 978-606-591-850-4
No related posts.