CEDO, cauza Maestri c. Italiei, hotărârea din 17 februarie 2004, cererea nr. 39748/98
Situația de fapt
Reclamantul s-a născut în anul 1944, locuiește în Viareggio, provincia Lucca, și deține funcția de judecător.
În momentul în care a depus cererea în fața Curții, avea calitatea de președinte al Tribunalului din Spezia. La 23 noiembrie 1993, în urma unei anchete a Inspectoratului General al Ministerul Justiției, Ministrul Justiției a inițiat proceduri disciplinare împotriva reclamantului pe motivul apartenenței acestuia la o organizație francmasonă afiliată la Grande Oriente d’ Italia di Palazzo Giustiniani. Ministrul l-a acuzat că ar fi fost un francmason încă din anul 1981 până în martie 1993 și că a încălcat astfel art.18 din Decretul regal nr. 511 din 31 mai 1946.
Într-o decizie din 10 octombrie 1995, a comisiei disciplinare de pe lângă Consiliului Național al Magistraturii, s-a constatat că reclamantul a comis infracțiunile de care era acuzat și i s-a aplicat un avertisment. Secțiunea disciplinară a adăugat că directivele emise de Consiliul Național al Magistraturii la 22 martie 1990 și 14 iulie 1993 au subliniat conflictul substanțial dintre calitatea de membru al francmasoneriei și calitatea de membru al sistemului judiciar, calități care urmau să fie privite din contexte opuse. Prin alte decizii, s-a statuat că este contrar normelor disciplinare ca un judecător să fie francmason, din următoarele motive: incompatibilitatea dintre masonerie și jurămintele judiciare, relația ierarhică între francmasoni,”respingerea” justiției de stat în favoarea „justitiei masoneriei” și, în cele din urmă, natura indisolubilă a legăturii dintre francmasoni.
Secția disciplinară a Consiliului Național al Magistraturii a declarat că un astfel de comportament a fost caracterizat printr-o lipsă de diligență, prudență și înțelepciune, situație ce a reprezentat o amenințare pentru valorile protejate de către legislația în vigoare.
La 5 ianuarie 1996, reclamantul a declarat recurs la Curtea de Casație, cele trei motive de recurs fiind: încălcarea art. 18 din Constituție, contestând argumentele potrivit cărora funcția de judecător este incompatibilă cu calitatea de membru al asociațiilor francmasonice. În recurs, s-a plâns de faptul că nu au fost aduse motive suficiente pentru a se concluziona că un judecător trebuie discreditat din cauza apartenenței sale la francmasonerie.
La 2 februarie 1996, reclamantul a formulat recurs, iar Curtea de Casație, printr-o hotărâre din 20 decembrie 1996, l-a respins.
Această respingere a avut loc, în primul rând, întrucât aplicarea art.18 din Constituție a fost limitată de principiile constituționale ale imparțialității și independenței justiției, principii care ar trebui să prevaleze asupra dreptului la libertatea de asociere. Curtea de Casație a considerat că secția disciplinară a Consiliului Național al Magistraturii și-a întemeiat decizia în principal pe directiva din 14 iulie 1993, în care Consiliul a subliniat faptul că funcția de judecător este incompatibilă cu calitatea de membru al asociațiilor francmasone.
Reclamantul susține că și cariera sa era într-o situație de impas, deoarece prin respectiva decizie disciplinară a fost declarat ca fiind nepotrivit pentru un post de judecător al Curții de Casație, de asemenea, Consiliul judiciar din districtul său a declarat că, din cauza avertismentului, s-a aflat în imposibilitatea de a-i emite un aviz cu privire la aptitudinile sale de a accede la un post de președinte al unui tribunal districtual. Reclamantul afirmă și că a fost transferat în Sicilia.
Asupra art. 9, 10 și 11 din Convenție
Pretențiile reclamantului
Invocând art. 9, 10 și 11 din Convenție, reclamantul a pretins încălcarea dreptului său la libertatea de gândire, de conștiință și de religie, dreptul la libertatea de exprimare și dreptul la libertatea de întrunire și de asociere pașnică.
Curtea consideră că pretențiile reclamantului se încadrează în mod normal în sfera de aplicare a art. 11 din Convenție. În consecință, le va lua în considerare în temeiul acelei dispoziții.
Referitor la pretinsa încălcare a art.11 din Convenție
Reclamantul s-a plâns că decizia Consiliului Național al Magistraturii (menținută de Curtea de Casație), de a-i impune o sancțiune disciplinară sub forma unui avertisment pentru apartenența sa la francmasonerie, i-a încălcat dreptul la libertatea de întrunire și de asociere. Acesta a afirmat că nu au existat legi în Italia care să interzică judecătorilor să fie membri ai asociațiilor francmasoneriei, ai unui partid politic, unui sindicat sau ai unei biserici. A considerat că sensul art.i 18 din Decretul -lege nr. 511 din 1946 este desuet și are un scop pur formal prin faptul că nu s-au precizat tipurile de comportament și acțiuni care au fost interzise pentru judecători, ci doar a conferit putere Consiliului Național al Magistraturii pentru a determina tipurile de comportamente și acțiuni. A mai susținut că doar asociațiile secrete interzise de Constituția italiană au fost cele care au urmărit scopuri politice prin intermediul organizațiilor militare. Francmasoneria nu era o asociație secretă, ci mai degrabă o asociație privată, ca și alte asociații italiene, cum ar fi partide politice și sindicate, a căror liste de membri „nu au fost făcute publice”, spre deosebire de practica adoptată de francmasoni. Mai mult decât atât, Francmasoneria nu era o organizație paramilitară, ci a urmărit strict obiective culturale, umanitare și filantropice.
Invocând hotărârea Curții din cauza N.F. c. Italiei (nr. 37119/97, par.14-19 și 27), Guvernul a observat că s-a constatat deja într-un caz similar din dreptul intern, o bază legală suficientă și accesibilă pentru ingerința litigioasă, și anume art.18 din Decretul 1946. Revenind la calitatea legii, Guvernul a susținut că, în ceea ce privește starea de previzibilitate, toate regulile existente în dreptul italian, și anume dispozițiile relevante ale Constituției, art.18 din Decretul 1946 și cele două directive emise de Consiliul Național al Magistraturii au constituit un cadru legislativ clar cu efect previzibil, în special pe seama „statutului personal” al celor cărora le-au fost adresate și a domeniul acoperit.
Aprecierile Curții
Curtea reține că a avut deja ocazia să se pronunțe cu privire la punerea în aplicare a unei sancțiuni disciplinare unui judecător în temeiul art. 18 al Decretului din anul 1946, pentru apartenența la francmasonerie, prin urmare există compatibilitate cu art. 11 al Convenției (N.F. c. Italiei, citată mai sus). În această hotărâre, Curtea a constatat că sancțiunea disciplinară a avut o bază legală în dreptul italian și că „legea” pe care s-a întemeiat a fost accesibilă, însă cu toate acestea a considerat că nu a fost îndeplinită condiția de previzibilitate.
Curtea reiterează că expresiile „prevăzută de lege” și „în conformitate cu legea” din art. 8 și 11 din Convenție cer nu numai ca măsura contestată să aibă o bază în dreptul intern, dar să aibă și calitate de lege. Prin urmare, legea ar trebui să fie accesibilă persoanelor în cauză și formulată cu suficientă precizie pentru a le permite în caz de necesitate, cu o consultare adecvată, să prevadă, într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele cauzei, consecințele pe care o anumită acțiune le poate implica (a se vedea Sunday Times c. Regatului Unit, hotărârea din 26 aprilie 1979, par.49; Larissis și alții c. Greciei, hotărârea din 24 februarie 1998, par.40; Hashman și Harrup c. Regatului Unit, nr. 25594/94, par. 31 și Mitropolia Basarabiei și alții c. Moldovei, nr.45701/99).
Pentru ca dreptul intern să poată răspunde acestor cerințe, trebuie să ofere o anumită protecție împotriva ingerințelor arbitrare ale autorităților publice în drepturile garantate de Convenție. Prin urmare, legea trebuie să indice cu suficientă claritate domeniul de aplicare al acestei puteri discreționare și modul de exercitare (a se vedea Hasan și Chaush c. Bulgariei [MC], nr. 30985/96, par. 84, și NF c. Italiei, citată mai sus, par. 29).
În speță, Curtea reține că art. 18 din Decretul din 1946, interpretat în lumina Legii nr. 17 din 1982 și a Directivei din 1990, era prevederea legală folosită drept temei pentru sancțiunea impusă reclamantului. Prin urmare, concluzionează că măsura disciplinară a avut o bază în dreptul intern.
Curtea trebuie să stabilească în ceea ce urmează dacă, în funcție de circumstanțele particulare ale cazului, condiția referitoare la calitatea de lege, dacă a fost accesibilă și previzibilă a efectelor sale.
În ceea ce privește accesibilitatea, Curtea observă că art. 18 al Decretului din anul 1946 îndeplinește această condiție, deoarece a fost publicat și ușor accesibil pentru reclamant datorită profesiei sale. Faptul că atât secția disciplinară a Consiliului Național al Magistraturii, cât și Curtea de Casație au menționat în motivarea lor directiva din anul 1993, este irelevant, deoarece art. 18 și prima directivă adoptată de Consiliul Național al Magistraturii au constituit prevederi care au îndeplinit condiția de accesibilitate (a se vedea, mutatis mutandis, Autronic AG c. Elveției, hotărârea din 22 mai 1990, par. 5).
În ceea ce privește previzibilitatea, Curtea trebuie să stabilească dacă legislația națională a stabilit cu suficientă precizie condițiile în care un judecător trebuie să se abțină de la aderarea la un grup al francmasoneriei, în acest sens, ar trebui sa existe cerințe expres prevăzute în regulamentele disciplinare.
Curtea constată, în primul rând, că art. 18 din Decretul din anul 1946 nu definește dacă și cum un judecător îsi poate exercita libertatea de asociere. Mai mult, în timp, ceea ce ține de art. 18 a fost compatibil cu Constituția italiană, Curtea Constituțională a constatat că această dispoziție era de aplicabilitate generală.
Curtea consideră că, în cazul reclamantului, trebuie să se facă o distincție între două perioade: perioada din 1981, când a intrat în francmasonerie, până la data de 22 martie 1990, atunci când Consiliul Național al Magistraturii a adoptat prima directivă, și cea de-a doua perioadă: de la data de 22 martie 1990 și martie 1993, când reclamantul a părăsit francmasoneria. Directiva adoptată de Consiliul Național al Magistraturii în 1990, declara că aderarea unui judecător de asociații legale care, la fel ca francmasonii, au fost guvernate de norme specifice de conduită ar putea fi problematice. În ceea ce privește prima perioadă, Curtea consideră că art.18 din Decret, nu conține informații suficiente pentru a satisface condiția de previzibilitate. Faptul că Italia a adoptat o lege încă din 1982, privind dreptul de asociere, și a interzis posibilitatea de a fi membru al asociațiilor secrete, nu ar fi putut permite reclamantului să prevadă că aderarea la un grup masonic i-ar putea da naștere la probleme disciplinare. În ceea ce privește a doua perioadă, Curtea trebuie să stabilească dacă art. 18, combinat cu directiva din 1990, susține afirmația că sancțiunea în cauză ar fi fost previzibilă. Se observă în această privință, că directiva în cauză a fost emisă în contextul examinării unei probleme specifice, cea a judecătorilor membri în francmasonerie. Mai mult, titlul raportului a fost clar: „Raport privind incompatibilitatea funcției judiciare cu calitatea de membru francmason.”
Cu toate acestea, deși titlul era lipsit de ambiguitate, directiva era în directă legatură cu calitatea de membru al asociațiilor francmasone. Dezbaterea a avut loc la 22 martie 1990 în fața Consiliului Național al Magistraturii, care a demonstrat faptul că directiva a fost adoptată după o dezbatere majoră în Italia. În plus, directiva a statuat clar că:” Membrilor sistemului judiciar le este interzisă prin lege aderarea la asociații interzise de Legea nr. 17 din 1982″. Cu privire la alte asociații, directiva conține următorul pasaj: „Consiliul Național al Magistraturii consideră că este necesar să propună Ministrului Justiției să ia în considerare oportunitatea de a propune restricții privind libertatea de asociere a judecătorilor.”
În sfârșit, Curtea consideră că este important să sublinieze faptul că dezbaterea din 22 martie 1990 nu a avut loc în contextul supravegherii disciplinare a judecătorilor, cum a fost cazul Directivei din 14 iulie 1993, ci în contextul carierei lor. Prin urmare, este clar că o examinare de ansamblu a dezbaterii pe care Consiliul Național al Magistraturii a facut-o, a lăsat sub semnul întrebării situația dacă era recomandabil ca un judecător să fie francmason sau nu, ori dacă acestă calitate ar fi constituit o abatere disciplinară.
Prin urmare, modul de redactare al Directivei din 22 martie 1990 nu era suficient de clar pentru a-i permite reclamantului, care, fiind judecător, era totuși informat, pentru a realiza și chiar întelege în lumina dezbaterii precedente din 1982 – că aderarea sa la o lojă masonică ar putea conduce la sancțiuni disciplinare.
Aprecierea Curții este confirmată de faptul că și Consiliul Național al Magistraturii a simțit nevoia de a reveni asupra chestiunii la 14 iulie 1993, când a stabilit în termeni clari că exercitarea funcțiilor judiciare este incompatibilă cu calitatea de membru al asociațiilor francmasone.
În aceste condiții, Curtea conchide că starea de previzibilitate nu a fost îndeplinită în ceea ce privește perioada de după martie 1990, iar, pe cale de consecință, ingerința nu a fost prevăzută de lege.
Prin urmare nu există o încălcare a art. 11 din Convenție.
După ce a ajuns la concluzia că ingerința nu a fost prevăzută de lege, Curtea nu consideră necesar să verifice dacă celelalte condiții prevăzute de art. 11 par. 2 din Convenție au fost respectate în cauza de față, respectiv dacă ingerința a urmărit un scop legitim și dacă a fost necesară într-o societate democratică.
Notă: Textul face parte din lucrarea Magistratii si instantele judecatoresti in jurisprudenţa Curtii Europene a Drepturilor Omului. Hotarari relevante, coordonator Dragoș Călin. Colectiv: Luminita Gabura, Iulia Diana David, Diana Chibulcutean, Ioana Alexandra Precup, Augustina Rodica Moldovan, Oana – Maria Stefănescu, Dan Alexandru Sipos, Dumitru Cazac, Editura Universitara, Bucureşti, 2013, ISBN 978-606-591-850-4
No related posts.