CEDO, Marea Cameră, cauza Cooper c. Regatului Unit, hotărârea din 16 decembrie 2003, cererea nr. 48843/99
Situația de fapt
Reclamantul s-a născut ȋn 1968 și locuiește ȋn Birmingham. La epoca faptelor, activa ca membru al Forţelor Aeriene ale Regatului Unit (RAF).
La data de 18 februarie 1998, reclamantul, ȋmpreună cu ceilalţi inculpaţi, a fost găsit vinovat de un tribunal militar (conform art. 70(1) din Legea forţelor aeriene din 1955) pentru acte de furt, contrare actului normativ din 1968 care reglementează infracţiunea de furt. A fost condamnat la 56 de zile de ȋnchisoare, la destituirea din funcţie, precum și la degradare. Tribunalul militar din cazul reclamantului a fost compus dintr-un președinte permanent, doi ofiţeri de rang inferior și un consilier al tribunalului militar.
Reprezentantul legal al reclamantului a fost informat printr-o scrisoare din partea autorităţii de control, din 3 aprilie 1998, că nici constatările, nici hotărârea instanţei militare nu vor putea fi schimbate. Autoritatea de control fusese îndrumată ȋn privinţa acestui aspect de consilierul tribunalului militar. Reclamantul a contestat decizia la Curtea de Apel, apelul fiindu-i respins la data de 5 februarie 1999.
Asupra art. 6 par. 1 din Convenţie
Reclamantul a susţinut că tribunalul militar, compus conform Actului din 1966, a fost lipsit de independenţă și imparţialitate ȋn judecarea acuzaţiilor aduse ȋmpotriva sa și că, pe cale de consecinţă, procesul nu a fost echitabil.
Cu privire la admisibilitate
Exceptând argumentul privind caracterul vădit nefondat al cererii, reprezentanții Guvernului nu au formulat nicio altă obiecţie legată de admisibilitatea acesteia.
Faptul că hotărârea definitivă, pronunțată la nivel național la 5 februarie 1999, a aparţinut Curţii de Apel nu este contestat. De asemenea, nu există dubii nici în ceea ce privește plângerea introdusă la data de 8 iunie 1999, ȋn termenul de șase luni prevăzut de art. 34 din Convenţie. Mai mult decât atât, ţinând cont de natura acuzaţiilor aduse reclamantului, precum și de natura pedepsei impuse, Curtea consideră că hotărârea tribunalului militar a soluționat o plângere penală ȋmpotriva reclamantului (a se vedea Engel și alţii, pp. 34-35, par. 82-83, Ezeh și Connors c. Regatului Unit, cererile nr. 39665/98 și 40086/98, par. 69-130).
Constatând gravitatea celor susţinute de reclamant ȋn privinţa legii aplicate situaţiei sale, Curtea a decis să examineze cererea pe fond, ȋn concordanţă cu art.29 par. 3 din Convenţie.
Referitor la fondul pretinsei încălcări
Curtea, analizȃnd independenţa și imparţialitatea tribunalului militar din cauza reclamantului, a avut ȋn vedere argumentele părţilor privind concluziile Marii Camere din cazul Morris, pentru a putea determina dacă o hotărâre diferită de cea din cazul menţionat ar fi întemeiată (a se vedea Christine Goodwin c. Regatului Unit, cererea nr. 28957/95, par. 74).
Tribunalele militare și art. 6 din Convenţie
Curtea reiterează faptul că independenţa și imparţialitatea tribunalelor militare au fost examinate atât ȋn cauzele Engel și alţii și Findlay, cât și ȋn hotărârile ulterioare acestora (Coyne c. Regatului Unit, hotărârea din data de 24 septembrie 1997, Hood c. Regatului Unit, cererea nr. 27267/95, și Cable și alţii c. Regatului Unit, cererea nr. 24436/94, 18 februarie 1999). Ȋn cazurile amintite, deși Curtea a efectuat o analiză amănunţită a structurii și funcţionării tribunalelor militare, nu a ridicat problema fundamentală a competenţei acestor instanţe de a se pronunța, ȋn temeiul art.6 par. 1 din Convenţie, ȋn cadrul unei proceduri penale ȋmpotriva persoanelor aflate ȋn serviciu militar. Marea Cameră din prezentul caz aderă la constatările celei din cauza Morris (par. 59), potrivit cărora nu exista nicio prevedere ȋn art.6 care ar putea exclude amintita competenţă a tribunalelor militare. Problema ce trebuie adresată este aceea dacă ȋndoielile unui individ asupra independenţei și imparţialităţii unei astfel de instanţe poate fi justificată ȋn mod obiectiv și, ȋn particular, dacă au existat suficiente garanţii pentru ca o ȋndoială legitimă să fie ȋnlăturată.
Autoritatea Superioară, Parchetul și CAO
Ȋn timp ce Autoritatea Superioară decide ȋn baza unor considerente militare dacă o acuzaţie trebuie adusă ȋnaintea Parchetului, acesta din urmă hotărăște dacă procedurile penale vor fi efectuate de către tribunalul militar. Actul din 1996 nu face precizări ȋn acest sens ȋn ceea ce privește Autoritatea Superioară și nu există nicio altă dovadă că aceasta ar ȋndeplini alte atribuţii ȋn sfera procedurilor penale conexe tribunalului militar. Având ȋn vedere faptul că decizia ca tribunalul militar să efectueze urmărirea penală aparţine exclusiv Parchetului, existenţa unei ierarhii ȋntre Autoritatea Superioară și CAO nu este relevantă pentru independența desfășurării procesului aflat ȋn sarcina tribunalului militar.
Membrii Parchetului, calificaţi ȋn domeniul juridic, sunt numiţi de Regină și ȋndeplinesc exclusiv ȋndatoririle funcţiei deţinute. Decizia de a declanșa procedura de urmărire penală este luată conform unor criterii similare celor aplicate de Parchetul Coroanei și ȋn acord cu principiile deontologice corespunzătoare profesiei. Ȋntrucât nu există o ierarhie a funcţiilor ȋntre Autoritatea Superioară și Parchet, o vechime mai mare ȋn serviciu nu constituie o bază suficientă pentru a concluziona că membrii Parchetului sunt predispuși la influenţa celei dintâi autorităţi.
Membrii CAO sunt ofiţeri RAF numiţi de către Consiliul de Apărare al Țării, care operează independent de Autoritatea Superioară și de Parchet – după cum a fost concluzionat și ȋn Morris (par. 61 și 66). Mai mult decât atât, atribuţiile CAO sunt de natură administrativă ȋn cea mai mare parte. Ȋn ceea ce privește selecţia membrilor tribunalului militar, CAO este ȋndrituit la un proces riguros și transparent. Ȋn plus, criteriile de selecţie exclud în mod expres din componenţa tribunalului militar orice ofiţer care a fost implicat ȋn investigaţia sau procedura de urmărire penală efectuată de un astfel de tribunal.
Având ȋn vedere aceste consideraţii, susţinerile reclamantului privind aceste trei autorităţi nu alimentează ȋndoieli raportate la concluziile Marii Camere din cauza Morris (par. 61-62).
Membrii tribunalelor militare
Consilierul tribunalului militar
Consilierul tribunalului militar este un jurist civil numit ȋn cadrul personalului Consilierului General al instanţelor militare (de asemenea, un civil) de Lordul Cancelar și de acolo, la fiecare tribunal militar. Independența consilierilor tribunalelor militare din cadrul forţelor aeriene nu este pusă la îndoială nici de reclamant, nici de Curte. Mai mult decât atât, un consilier al tribunalului militar are un rol central în cadrul procedurii respectivei instanţe pe care, asemenea domnului Rodger în R. c. Boyd și alții, Marea Cameră o compară cu cea a unui judecător la Curtea de Justiţie Militară. Consilierul tribunalelor militare este responsabil pentru desfășurarea corectă și legală a procedurilor instanţei militare și hotărârile sale cu privire la probele prezentate și asupra tuturor problemelor de drept sunt obligatorii și trebuie să fie judecate în ședință publică.
De asemenea, consilierul tribunalului militar nu se pronunţă prin vot asupra verdictului și, prin urmare, nu se retrage cu alți membri ai acelei instanţe militare pentru a delibera. Cu toate acestea, acesta adună probele, oferă ȋndrumări, ȋn prealabil deliberării, celorlalţi membri ai tribunalului și poate refuza să accepte un verdict în cazul în care consideră că este „contrar legii” – ipoteză în care dă președintelui și membrilor obișnuiți ȋndrumări suplimentare în ședință publică, ȋn urma cărora aceștia se retrag din nou pentru a reconsidera hotărârea.
Mai mult decât atât, ȋn acord cu opinia exprimată de Lord Rodger, nu există dovezi care să sugereze că membrii unei instanţe militare (președintele permanent și membrii obișnuiți) ar da dovadă de mai puţină diligenţă decât juriṣtii civili în aplicarea hotărârilor obligatorii și a ȋndrumărilor asupra problemelor de drept intrate ȋn atenţia lor.
În astfel de circumstanțe, Curtea constată că prezența unui civil ȋn corpul unei instanţe militare însărcinat cu asemenea competenţe constituie una dintre cele mai importante garanții ale independenței instanţei militare, acesta jucȃnd un rol crucial în buna desfășurare a procedurilor.
Președintele permanent
Marea Cameră, asemenea celei din cazul Morris (par.68-69), consideră că anumiți factori sunt reprezentativi atât pentru independența președintelui permanent, cât și pentru peremptoria contribuție pe care această funcţie o are la independența unui tribunal ad-hoc.
Mai mult decât atât, Curtea observă că acesta funcţie cu normă ȋntreagă ocupată de un ofițer de rang superior, ȋnrolat pentru un număr de ani anteriori pensionării sale, nu oferea „o perspectivă de promovare” (în viziunea Bingham, par.66). Astfel de factori au fost consideraţi ilustrativi pentru independența cadrelor înrolate care au activat în instanța militară din cazul Engel și alții (par. 30 și 89).
Curtea nu acceptă sugestia reclamantului în legătură cu faptul că natura postului de președinte permanent cu normă ȋntreagă subminează obiectivitatea judecății respectivului ofițer. Din moment ce acțiunile președintelui permanent au fost dictate de hotărârile legale și ȋndrumările consilierului instanţei militare, lipsa calificărilor juridice ale președintelui nu au subminat independența sau garanția de independență prevăzută de funcţia deţinută. Chiar dacă acesta ar fi deţinut un grad superior gradului membrilor obisnuiţi, acesta nu i-ar fi putut instructa în absența consilierului instanţei militare și, mai mult decȃt atȃt, deși a deliberat asupra soluției procesului ȋmpreună cu membrii obișnuiți, atributul principal al consilierului este de a exercita un control ferm asupra deliberărilor, atât înainte cât și după ce acestea au avut loc.
Deși este adevărat că, spre deosebire de armată, exista posibilitatea întocmirii unor rapoarte de evaluare privind președinții permanenţi în RAF, iar Curtea ar putea adera la preocupările exprimate de lorzii Bingham și Rodger în acest sens, punctul esențial pentru prezenta cauză este faptul că nici un raport de evaluare nu a fost întocmit asupra președintelui permanent ȋn discuţie din luna august a anului 1997 și, mai important, aceste rapoarte nu ar fi putut face referire la activitatea decizională a unui ofițer judiciar. Așa cum domnul Bingham a evidenţiat, președinții permanenţi nu răspundeau ȋn faţa nimănui în timpul exercitării funcției lor la tribunalul militar. Este, de asemenea, adevărat că nu există nicio dispoziție expresă privind inamovibilitatea lor, ȋntrucât o prevedere internă asupra securității mandatului este în general considerată a fi un corolar al independenței judecătorilor. Cu toate acestea, lipsa unei astfel de dispoziții poate fi acoperită dacă inamovibilitatea este recunoscută în fapt și dacă alte garanții necesare sunt prezente (Campbell și Fell c. Regatului Unit, hotărârea din 28 iunie 1984, par. 80, și Morris, citat mai sus, par. 68). În această privință, Curtea ia act de constatarea domnului Bingham, conform căreia un președinte permanent nu are „nicio teamă efectivă de demitere din funcţie”, precum si de faptul că un președinte permanent nu a fost niciodată îndepărtat din funcție.
Membrii obisnuiţi
Având în vedere aspectele prezentate mai sus, Curtea consideră că este clar că nu a existat nici un motiv de ȋndoială asupra independenței membrilor obisnuiţi ȋn ceea ce privește funcţia acestora și rolul jucat de CAO ȋn această materie, sau asupra manierei ȋn care CAO i-a numit. Marea Cameră a remarcat caracterul ad-hoc de numire a acestora (aceștia se vor întoarce la serviciu militar obișnuit imediat după ȋndeplinirea atribuţiilor la tribunalul militar) și gradul lor relativ inferior (aceṣtia au fost inferiori în grad faţă de președintele permanent și puteau să fi fost inferiori ȋn grad faţă de alți participanți în procesul instanţei militare, inclusiv faţă de autorităţile Parchetului). În timp ce o astfel de funcţie și un astfel de grad nu pot, în sine, submina independența lor, se consideră, așa cum a fost în cauza Morris (par. 70), că acești factori subliniază necesitatea luării unor măsuri de protecție deosebit de convingătoare împotriva presiunii din afară adusă asupra membrilor obiṣnuiți. Cu toate acestea, Camera a concluzionat în Morris că aceste garanții nu au fost suficiente pentru a exclude riscul ca presiuni exterioare să fie exercitate asupra membrilor obiṣnuiti din pricina a trei factori: acei ofiţeri nu aveau nicio pregătire juridică, nu au existat reglementări legale sau de altă natură privind predispoziţia lor la influențe externe, și au rămas sub rezerva disciplinei armatei și a rapoartelor acesteia (par. 71-72). Așadar, Marea Cameră este de părere că observațiile și materialele aflate in posesia sa cu privire la prezenta speță sunt de natură să permită o alienare de la concluzia din cauza Morris.
În primul rȃnd, în ceea ce privește lipsa de calificare juridică a membrilor obisnuiţi, Curtea reiterează că participarea asesorilor la activitatea tribunalelor nu este, ca atare, contrară art. 6: principiile stabilite în jurisprudență privind independența și imparțialitatea trebuie aplicate pentru configurarea acestor magistraţi ca judecători profesioniști (a se vedea Langborger c. Suediei, hotărârea din 22 iunie 1989, par. 32; Fey c. Austriei, hotărârea din 24 februarie 1993, par. 27, 28 și 30; și Holm c. Suediei, hotărârea din 25 noiembrie 1993, par. 30). Curtea nu consideră deosebit de relevant faptul că membrii obișnuiți participanți la procedurile tribunalului militar din cazul reclamantului au urmat anumite cursuri de drept. Cu toate acestea, ia act de notele de informare furnizate membrilor obișnuiți de unitatea de administrare a tribunalului militar (RAF). De asemenea, Curtea se referă la rolul-cheie al consilierului instanţei militare calificat din punct de vedere legal și cu experiență juridică, ale cărui ȋndrumări trebuie respectate de către membrii obișnuiți. În astfel de circumstanțe, Curtea consideră că independența membrilor obișnuiţi nu este subminată de lipsa lor de calificare legală.
În al doilea rȃnd, reprezentanții Guvernului s-au bazat pe notele de informare ale unităţii de administrare a instanţei militare (RAF) distribuite tuturor membrilor tribunalului din cazul reclamantului. Desigur, instrucțiunile efectiv aplicabile la acea dată nu au putut fi localizate de reprezentanții Guvernului, care s-au limitat să afirme că cele menţionate au fost similare în toate aspectele de fond cu elementele de fapt distribuite membrilor tribunalului disputat. Cu toate acestea, în absența oricărui contraargument precis și întemeiat pentru această afirmație, Curtea nu vede nici un motiv să se îndoiască de faptul că notele prezentate în această cauză au fost similare în toate aspectele materiale cu cele distribuite membrilor tribunalului din cazul reclamantului în februarie 1998. Mai mult, Curtea consideră că aceste note sunt instrucțiuni reale, ȋn adevăratul sens al cuvântului, pentru membrii instanţei militare – de la care se aștepta să acţioneze ȋn conformitatea lor. Notele au oferit un ghid detaliat pentru membrii obișnuiţi ȋn privinţa procedurilor ce trebuie urmate ȋn cadrul unei instanţe militare. Ele au constituit, de asemenea, un manual cuprinzător privind natura și limitele pe care rolul lor în aceste proceduri ȋl presupune și, mai important, privind funcțiile precise ale consilierului tribunalului militar și ale președintelui permanent. Prin urmare, Curtea consideră că notele au furnizat informații și îndrumări esenţiale pentru ofițerii numiți ȋn baza unui proces ad-hoc la un tribunal militar, cu relativ puțină experiență ȋntr-o astfel de instanţă ṣi care nu aveau calificări juridice; de asemenea, consideră că aceste instrucțiuni au servit nu numai pentru a delimita importanța vitală a independenței acestor membri, ci, de asemenea, pentru a constitui un impediment semnificativ pentru orice presiune necorespunzătoare la care aceștia ar fi supuși.
În consecință, Marea Cameră este de părere că distribuția și conținutul acestor note informative a constituit o garanție în plus a independenței membrilor obișnuiți, garanţie care nu a fost adusă la cunoștinţa Camerei atunci când a examinat cauza Morris.
În al treilea rând, Curtea acordă importanţă semnificativă clarificării reprezentanților statului pârât ȋn această cauză, conform cărora membrilor obișnuiți ai unui tribunal militar nu li se puteau ȋntocmi rapoarte cu privire la luarea deciziilor judiciare. Așa cum Domnul Bingham a subliniat în R. c. Boyd și Alții, interdicţia impusă membrilor privind dezvăluirea oricărei opinii expuse sau oricărui vot exprimat în cursul procedurilor judiciare a constituit un obstacol practic pentru o astfel de raportare. De asemenea, Curtea notează că probele prezentate de reclamanţi și de Ministerul Apărării la Camera Lorzilor nu au constituit un exemplu de raportare cu privire la luarea deciziilor de către membrii instanţei militare.
Pentru aceste motive, Curtea constată că au existat suficiente garanții ale independenței membrilor obișnuiți implicați în activitatea judiciară a instanţei militare contestată ȋn cazul reclamantului.
Autoritatea de control
Reprezentanții statului au atacat constatarea din cauza Morris cu privire la rolul autorităţii de control: au evidențiat că o astfel de revizuire ar putea funcționa doar în beneficiul persoanei condamnate și că această persoană ar putea păstra ulterior accesul deplin la Curtea de Apel Militară. Reclamantul a invocat Findlay (par. 77 și 79) și Morris (par. 73-77), citate mai sus. Acesta din urmă a subliniat că, în orice caz, astfel de comentarii nu operează întotdeauna în favoarea acuzatului.
În opinia Curții, hotărârile Van de Hurk c. Olandei (19 aprilie 1994, par. 45 și par. 50) și Findlay (par. 77 și par. 52), clarifică faptul că este ȋn atribuția unei autorități nejudiciare să realizeze o ingerință în deciziile unei instanţe militare, pentru care Legea din 1996 prevede că acestea urmează să fie examinate de Curte, indiferent dacă această putere a fost exercitată sau ar fi putut sa fie exercitată numai în favoarea reclamantului.
În sistemul posterior anului 1996, o instanţă militară a ajuns la un verdict și a decis asupra sentinţei după cum urmează. Indiferent dacă o persoană s-a adresat sau nu autorităţii de control, aceasta din urmă ar urma sa revizuiască în mod automat atât verdictul cât și pedeapsa. Ulterior, individul putea face apel împotriva verdictului și a pedepsei la Curtea de Apel a tribunalului militar. În consecință, autoritatea de control a făcut parte dintr-un proces ȋn urma căruia verdictul și sentința rămâneau definitive. Prin urmare, Curtea este de acord cu reprezentanții Guvernului că acest lucru poate fi contrar cu poziția exprimată în Brumărescu, în care reclamantul a fost privat de beneficiul securităţii juridice a unei hotărâri judecătorești care devenise deja definitivă și astfel având putere de lucru judecat (res judicata). Curtea consideră, la fel ca lorzii Bingham și Rodger în Camera Lorzilor, că autoritatea de control este o caracteristică anormală actualului sistem al instanţelor militare și își exprimă îngrijorarea cu privire la o procedură penală care împuternicește o autoritate nejudiciară cu posibilitatea de a interveni în constatările judiciare. Cu toate acestea, Curtea apreciază că hotărârea definitivă în cadrul procedurilor judiciare ale unei instanţe militare va fi mereu supusă revizuirii Curţii de Apel Militare. Acesta este cazul ṣi în ipoteza în care o autoritate de control anulează un verdict și autorizează o nouă procedură de judecată: chiar dacă Procuratura decide să declanșeze o nouă urmărire penală și chiar dacă o instanţă militară refuză să suspende această nouă procedură, evaluarea finală a oricărei noi condamnări și sentințe revenea Curţii de Apel Militare. În Van de Hurk, citată mai sus, Curtea nu a exclus posibilitatea ca Autoritatea Coroanei să anuleze parţial sau ȋn totalitate hotărârea unei instanțe de efectul său sau ca acesta sa fie remediat printr-o revizuire ulterioară de către un organ judiciar care să ofere toate garanțiile prevăzute la art. 6, deși o astfel de reexaminare nu a fost constatată în acest caz. Recursul formulat la Curtea de Apel Militară nu a fost considerat suficient în Findlay, deoarece reclamantul a pledat vinovat în primă instanță.
Curtea consideră nefondată afirmația reclamantului că instanţa militară hotărăște ȋn anticiparea evaluării autorității de control. Mai mult decât atât, nu consideră convingătoare prezentarea acestuia conform căreia Curtea de Apel Militară ar fi influențată în mod nejustificat de decizia autorității de control: factorul esențial este că instanţa de apel nu este în niciun fel legată de ȋndrumările sau deciziile autorităţii de control. Într-adevăr, ȋntr-una dintre cauzele interne pe care reclamantul a invocat-o (R. c. Ball și R. V. Rugg), constatările Curţii de Apel a instanţei militare au răsturnat hotărârea autorităţii de control.
În consecință, Curtea constată că rolul autorităţii de control, în împrejurările din speța prezentă, nu încalcă principiul prezentat mai sus și, în special, nu subminează independența sau imparțialitatea tribunalului militar.
Concluzie
Având ȋn vedere toate circumstanțele discutate, Curtea concluzionează că îndoielile reclamantului cu privire la independența și imparțialitatea instanţei militare care a decis asupra sa, convocată în conformitate cu Legea din 1996, nu au fost obiectiv justificate și că procedurile instanţei militare nu pot fi considerate a fi fost inechitabile.
Nu a existat, prin urmare, o încălcare a art. 6 par. 1 din Convenție.
No related posts.