Cauza C-606/24, Ministerul Finanţelor. Tribunalul București a sesizat Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu privire la potențialul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 de a afecta independența judecătorilor

Prin încheierea din 12.09.2024, Tribunalul București – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, în temeiul art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, a sesizat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE (cu referire la articolul 2 TUE şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale) trebuie interpretat în sensul că principiul independenţei judecătorilor se opune unei reglementări naţionale care instituie obligaţia completurilor de judecată care soluţionează procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, să solicite Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în toate cauzele pe care le au de decis, pronunţarea unei hotărâri prealabile privind chestiuni de drept nesoluţionate anterior de instanţa supremă, diminuând în acest fel capacitatea judecătorilor învestiţi cu dosarele respective de a soluţiona cauzele în mod autonom exclusiv pe considerentul că practica judiciară neunitară poate avea un impact negativ asupra bugetului general consolidat şi stabilităţii socio-economice a ţării?”.

Litigiul are ca obiect cererea unor reclamanți funcționari publici de a se dispune obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor la recalcularea şi plata, începând cu data de 01.01.2018 pentru viitor, conform principiului nediscriminării, a unei despăgubiri egale cu diferenţa dintre drepturile salariale efectiv încasate şi drepturile salariale cuvenite la nivelul maxim de salarizare pentru funcţii similare aflate în plată din cadrul Ministerului Finanţelor, Agenţiei Naţionale pentru Administrare Fiscală, structurilor subordonate acesteia, precum şi în cadrul Autorităţii Vamale Române, Oficiului Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor, Oficiului Naţional pentru Jocuri de Noroc, pentru aceeaşi funcţie / grad / treaptă / gradaţie, cu luarea în considerare şi includerea în salariul de bază a tuturor majorărilor salariale stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive conform art. 39 alin. (1) şi (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu luarea în considerare a Deciziei CCR nr. 794/2016, în conformitate cu OUG nr. 81/2023 şi ţinând cont de Deciziile Înaltei Curţi de Casație și Justiție nr. 36/2018, nr. 49/2018, nr. 8/2021, sume actualizate cu rata inflaţiei până la data plăţii efective. S-a mai solicitat stabilirea salariului la nivelul maxim în plată pentru funcţii similare, cu efecte ex nunc, prin includerea, în acestea, a drepturilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, care trebuie aplicate în mod direct, egal şi nediscriminatoriu pentru funcţiile publice similare aflate în plată din cadrul Ministerului Finanţelor, Agenţiei Naţionale pentru Administrare Fiscală, structurilor subordonate acesteia, precum şi în cadrul Autorităţii Vamale Române, obligarea la plata dobânzii legale penalizatoare şi plata în tranşă unică, începând cu data aplicabilităţii OUG nr. 57/2015, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, Tribunalul București a reținut că art. 19 alineatul (1) al doilea paragraf din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), prevede că statele membre stabilesc căile de atac necesare pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul uniunii. De asemenea, potrivit art. 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană, Uniunea se întemeiază pe valorile statului de drept, valori care sunt comune statelor membre. Totodată, art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene reglementează dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, orice persoană având dreptul la o cale de atac eficientă în faţa unei instanţe judecătoreşti independente şi imparţiale.

Deși organizarea justiției în statele membre intră în competența acestora, statele membre sunt ținute să respecte obligațiile care decurg din dreptul Uniunii, în special din articolele 2 și 19 TUE. Legea trebuie să fie de calitate și să respecte anumite standarde, iar un stat membru nu își poate modifica legislația astfel încât să determine un regres al protecției valorii statului de drept, valoare care este concretizată printre altele de articolul 19 TUE. Astfel, orice măsură sau practică națională care urmărește evitarea unor divergențe jurisprudențiale sau remedierea acestora și asigurarea în acest mod a securității juridice inerente principiului statului de drept trebuie să fie conformă cu cerințele care decurg din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE. Statele membre sunt, așadar, obligate să asigure evitarea oricărui regres al legislației lor în materie de organizare a justiției, abținându‑se să adopte norme care ar aduce atingere independenței judecătorilor.

Referitor la obligațiile care decurg din articolul 19 TUE, trebuie subliniat că această dispoziție, care concretizează valoarea statului de drept afirmată la articolul 2 TUE, încredințează instanțelor naționale și Curții sarcina de a garanta deplina aplicare a dreptului Uniunii în toate statele membre, precum și protecția jurisdicțională pe care dreptul menționat o conferă justițiabililor.

Adoptarea de Guvernul României a Ordonanţei de urgenţă nr. 62/2024 impune instanței de judecată o analiză din perspectiva incidenței dispozițiilor din tratatele Uniunii Europene, mai sus indicate. Contrar susţinerilor pârâtului Ministerul Finanţelor, cum această analiză presupune punerea în discuție a unui drept garantat de dreptul Uniunii, ce implică interpretarea tratatelor, Tribunalul București constată necesară pronunțarea unei hotărâri de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, potrivit art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), instanța europeană fiind competentă să se pronunţe cu titlu preliminar în astfel de chestiuni.

Raportat la prevederile art. 19 TUE şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care reglementează principiul general al protecției jurisdicționale efective, supremaţia dreptului în UE nu este doar materială, ci şi procedurală, iar în virtutea principiului supremaţiei, dacă procedurile jurisdicţionale ce urmăresc să protejeze drepturile UE sunt reglementate într-un cadru constituţional incompatibil cu drepturile fundamentale recunoscute în cartă, acestea nu pot face parte din ordinea juridică a UE. Statele membre au recunoscut dreptului UE o autoritate care poate fi invocată de către resortisanții lor în fața acestor instanțe, fiind instituită o ordine juridică proprie, integrată în sistemul juridic al statelor membre, în favoarea căreia statele şi-au limitat drepturile suverane, chiar dacă într-un număr limitat de domenii.

Uniunea Europeană regrupează state care au aderat în mod liber și voluntar la valorile comune prevăzute la articolul 2 TUE, care respectă aceste valori și care se angajează să le promoveze. În special, rezultă din articolul 2 TUE că Uniunea se întemeiază pe valori, precum statul de drept, care sunt comune statelor membre într‑o societate caracterizată printre altele prin justiție. În această privință trebuie arătat că încrederea reciprocă dintre statele membre și în special dintre instanțele lor se întemeiază pe premisa fundamentală potrivit căreia statele membre împărtășesc o serie de valori comune pe care se întemeiază Uniunea, după cum se precizează la acest articol. Pe de altă parte, respectarea de către un stat membru a valorilor consacrate la articolul 2 TUE constituie o condiție pentru a beneficia de toate drepturile care decurg din aplicarea tratatelor în privința acestui stat membru.

Astfel cum prevede articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, revine statelor membre sarcina să prevadă un sistem de căi de atac și de proceduri care să le asigure justițiabililor respectarea dreptului lor la protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii. Principiul protecției jurisdicționale efective a drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, la care se referă articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, constituie un principiu general al dreptului Uniunii care decurge din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, care a fost consacrat la articolele 6 și 13 din CEDO și care în prezent este afirmat la articolul 47 din Cartă.

Întrucât articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE impune tuturor statelor membre să stabilească căile de atac necesare pentru a asigura, în domeniile reglementate de dreptul Uniunii, o protecție jurisdicțională efectivă, în special în sensul articolului 47 din Cartă, această din urmă dispoziție trebuie să fie luată în considerare în mod corespunzător în vederea interpretării articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, asemenea jurisprudenței Curții EDO referitoare la articolul 6 paragraful 1 din CEDO. Or, pentru a garanta că instanțele care pot fi chemate să statueze cu privire la chestiuni legate de aplicarea și de interpretarea dreptului Uniunii sunt în măsură să asigure protecția jurisdicțională efectivă impusă de această dispoziție, menținerea independenței acestora este primordială, astfel cum se confirmă la articolul 47 al doilea paragraf din cartă, care menționează accesul la o instanță judecătorească „independentă” printre cerințele legate de dreptul fundamental la o cale de atac efectivă.

În Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (Marea Cameră) din data de 11 iulie 2024, pronunțată în cauza Financijska agencija împotriva Hann-Invest d.o.o. și alții, cauzele conexate C-554/21, C-622/21 și C-727/21, EU:C:2024:594 s-a reținut:

47 (…) orice stat membru trebuie, în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, să se asigure că autoritățile care, în calitate de „instanță” în sensul dreptului Uniunii, sunt chemate să se pronunțe cu privire la chestiuni legate de aplicarea sau de interpretarea acestui drept și care fac parte astfel din sistemul său de căi de atac în domeniile reglementate de dreptul Uniunii îndeplinesc cerințele unei protecții jurisdicționale efective, printre care cea de independență [Hotărârea din 22 februarie 2022, RS (Efectul deciziilor unei curți constituționale), C‑430/21, EU:C:2022:99, punctul 40 și jurisprudența citată].

48 Prin urmare, orice măsură sau practică națională care urmărește evitarea unor divergențe jurisprudențiale sau remedierea acestora și asigurarea în acest mod a securității juridice inerente principiului statului de drept trebuie să fie conformă cu cerințele care decurg din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.

9 În această privință, trebuie amintit, în primul rând, că cerința de independență a instanțelor, care este inerentă activității de judecată, ține de conținutul esențial al dreptului la protecție jurisdicțională efectivă și al dreptului fundamental la un proces echitabil, care au o importanță esențială în calitate de garanții ale protecției ansamblului drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii și ale menținerii valorilor comune ale statelor membre prevăzute la articolul 2 TUE, în special a valorii statului de drept [Hotărârea din 15 iulie 2021, Comisia/Polonia (Regimul disciplinar al judecătorilor), C‑791/19, EU:C:2021:596, punctul 58 și jurisprudența citată].

50 Potrivit unei jurisprudențe constante, această cerință de independență cuprinde două aspecte. Primul aspect, de ordin extern, impune ca autoritatea respectivă să își exercite funcțiile în deplină autonomie, fără a fi supusă niciunei legături ierarhice sau de subordonare față de nimeni și fără să primească dispoziții sau instrucțiuni, indiferent de originea lor, fiind astfel protejată de intervenții sau de presiuni exterioare susceptibile să aducă atingere independenței de judecată a membrilor săi și să le influențeze deciziile [Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența Camerei disciplinare a Curții Supreme), C‑585/18, C‑624/18 și C‑625/18, EU:C:2019:982, punctul 121].

51 Al doilea aspect, de ordin intern, este legat de noțiunea de „imparțialitate” și vizează echidistanța față de părțile în litigiu și de interesele fiecăreia dintre ele din perspectiva obiectului acestuia. Acest aspect impune respectarea obiectivității și lipsa oricărui interes în soluționarea litigiului în afară de stricta aplicare a normei de drept [Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența Camerei disciplinare a Curții Supreme), C‑585/18, C‑624/18 și C‑625/18, EU:C:2019:982, punctul 122].

Instanţa de trimitere constată că nu există jurisprudenţă anterioară a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene referitoare la exact aceeași întrebare sau la întrebări similare, interpretarea nu rezultă dintr-o jurisprudenţă consolidată a Curţii care să fi rezolvat problema de drept menţionată, indiferent care ar fi natura procedurilor care au dus la jurisprudenţa respectivă, iar aplicarea corectă a dreptului Uniunii Europene nu se poate realiza în mod atât de evident încât să nu lase loc de nicio îndoială rezonabilă privind modul de rezolvare a problemei puse (cauza C-283/81, Srl CILFIT şi Lanificio di Gavardo SpA c. Ministerul Sănătăţii).

Fiind un mijloc juridic de apărare, trimiterea preliminară este prezumată a servi intereselor ambelor părţi litigante, deoarece efectul său constă în simpla interpretare a unei norme juridice unionale, nefiind cazul aplicării, în contextul expus, a teoriei „actului clar” şi a principiului din hotărârea CJUE din 09.03.1978, cauza C-106/77 Simmenthal, în sensul recunoaşterii plenitudinii de competenţă a judecătorului național în exercitarea funcției sale de judecător european.

Curtea a statuat în cauza C-110/15, Microsoft Mobile Sales International, fostă Nokia Italia, şi alţii (pct. 59) că: „În această privinţă, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii, interpretarea pe care aceasta din urmă o dă unei norme de drept al Uniunii, în exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 TFUE, lămureşte şi precizează semnificaţia şi domeniul de aplicare ale acestei norme, astfel cum trebuie sau cum ar fi trebuit să fie înţeleasă şi aplicată de la momentul intrării sale în vigoare. Rezultă că norma astfel interpretată poate şi trebuie să fie aplicată de către instanţă chiar şi raporturilor juridice născute şi constituite înainte de hotărârea asupra cererii de interpretare, dacă, pe de altă parte, sunt întrunite condiţiile care permit sesizarea instanţelor competente cu un litigiu referitor la aplicarea normei respective”.

Astfel cum a reţinut Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 70/2023 – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1112 din 11 decembrie 2023, referitor la procedura reglementată de art. 519 din Codul de procedură, la care face implicit trimitere și Ordonanța de urgență nr. 62/2024 (pronunţarea unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată): „în procesul de interpretare şi aplicare a normelor legale de a căror lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rămâne unul excepţional şi subsecvent, el putând fi îngăduit numai atunci când, în mod real, o chestiune de drept determinantă pentru soluţionarea pe fond a cauzei nu apare ca fiind, prin raportare la dispoziţiile legale din care aceasta derivă sau în care este conţinută, îndeajuns de clară, generând dificultăţi veritabile de înţelegere a ei şi, din acest motiv, având vocaţia de a conduce la o jurisprudenţă neunitară” (paragraful 51).

Instanţa supremă nu are prerogativa de a se substitui judecătorilor cauzei în dezlegarea tuturor problemelor de drept cu care se confruntă, câtă vreme acestea nu sunt caracterizate de o dificultate reală.

Mai mult, prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă instituie o procedură facultativă, care dă libertatea judecătorului cauzei de a aprecia asupra dificultăţii problemei de drept şi a gestiona procesul în funcţie de situaţia de fapt concretă.

Dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă dispun că doar ultima instanță învestită cu soluționarea unei pricini poate sesiza Înalta Curte de Casație și Justiție în cazul evidențierii unei chestiuni de drept, care este nouă, care nu face obiectul unui recurs în interesul legii și de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, iar aceste dispoziții sunt aplicabile tuturor persoanelor.

Ordonanța de urgență în discuție transformă o procedură facultativă într-o procedură obligatorie doar în cazul anumitor proceduri judiciare și nu este aplicabilă tuturor persoanelor care sesizează instanțele judecătorești. Potrivit Codului de procedură civilă, nu este obligatorie sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile decât atunci când instanța învestită ultima cu soluționarea pricinii apreciază că este necesar, existând nelămuriri cu privire la prevederi emise de o altă autoritate. Dispozițiile contestate obligă însă instanța sesizată, chiar dacă nu ar exista nelămuriri cu privire la fondul pricinii, să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție, care va fi obligată să îi spună cum să procedeze în acel litigiu în care s-a făcut sesizarea.

Prin adoptarea Ordonanței de urgență nr. 62/2024 se intervine şi asupra noţiunii juridice de „chestiune de drept” la care se referă art. 519 din Codul de procedură civilă, care nefiind definită de lege, a fost necesar să fie clarificată pe cale jurisprudenţială, pentru a se putea asigura o delimitare riguroasă între, pe de o parte, analiza şi interpretarea de principiu care pot fi date unor reglementări legale în cadrul mecanismului de unificare a practicii judiciare şi, pe de altă parte, judecata concretă şi punctuală care trebuie făcută de instanţele judecătoreşti – potrivit competenţelor lor legale, între care se numără interpretarea şi aplicarea legii – care au a se pronunţa în mod inerent şi asupra chestiunilor de drept care au legătură cu situaţiile litigioase care le sunt deduse spre soluţionare. Utilitatea şi necesitatea unei astfel de delimitări rezidă chiar din scopul procedurii reglementate prin art. 519 din Codul de procedură civilă, anume acela de a fi un mecanism judiciar ce trebuie utilizat drept instrument juridic de unificare a jurispudenţei, iar nu ca un instrument care să permită instanţelor delegarea atribuţiilor privind interpretarea şi aplicarea legii către Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

De asemenea, prin instituirea obligativității completului de judecată de a sesiza Înalta Curte de Casație și Justiție şi de a se dispune suspendarea tuturor cauzelor aflate pe rolul instanţelor din ţară, nu se lasă posibilitatea judecătorului de a trece prin filtrul propriei gândiri modalitatea de rezolvare a problemei de drept și adaptarea acesteia cauzei cu care a fost învestit. Or, în Hotărârea Curții (Marea Cameră) din data de 11 iulie 2024, citată mai sus, EU:C:2024:594 s-a reținut la paragraful 57: ^O „instanță constituită prin lege” se caracterizează prin rolul său jurisdicțional, și anume acela de a soluționa, pe baza unor norme de drept și în urma unei proceduri organizate, orice chestiune care intră în competența sa. Aceasta trebuie, așadar, pe lângă independența și imparțialitatea membrilor săi, să îndeplinească și alte condiții, în special pe cea referitoare la existența unor garanții oferite de procedura urmată în fața sa (a se vedea în acest sens Curtea EDO, 22 iunie 2000, Coëme și alții împotriva Belgiei, CE:ECHR:2000:0622JUD003249296, §99).

În Decizia nr. 59/2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, paragr. 39-42, s-a reţinut că: „Totodată, pentru a evita transformarea mecanismului procedural reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă într-o cauză nejustificată de prelungire a procedurii judiciare şi pentru a nu se deturna această procedură de la scopul său firesc, acela al unificării practicii judiciare prin rezolvarea de către instanţa supremă a unei chestiuni de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei, instanţa de trimitere trebuie să arate în încheierea de sesizare care este problema de drept punctuală care necesită cu pregnanţă a fi lămurită şi în ce constă dificultatea de interpretare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept.”

În jurisprudenţa instanţei supreme s-a mai reţinut că „Simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru iniţierea acestui mecanism de unificare jurisprudenţială, considerându-se imperios necesar ca punctul de vedere al instanţei de trimitere să cuprindă o argumentare temeinică asupra admisibilităţii sesizării, nu numai sub aspectul condiţiilor de procedură, cât mai ales asupra circumstanţierii condiţiei privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei”. (decizia nr. 20 din 22 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 5 august 2015; decizia nr. 31 din 19 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 918 din 11 decembrie 2015; decizia nr. 21 din 13 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 774 din 4 octombrie 2016)”.

De asemenea, s-a reţinut în jurisprudenţă că: „Procedura sesizării instanţei supreme cu dezlegarea unei chestiuni de drept se circumscrie unui incident procedural ivit în cursul unui proces aflat în desfăşurare, al cărui obiect presupune interpretarea unor norme de drept îndoielnice, lacunare sau neclare care sunt determinante pentru soluţionarea pe fond a cauzei, iar finalitatea acestui demers constă în împiedicarea apariţiei unei jurisprudenţe neunitare, iar nu în înseşi interpretarea şi aplicarea legii în scopul soluţionării respectivei cauze, atribut ce intră şi trebuie să rămână în sfera de competenţă a instanţei de judecată. Pentru a fi vorba de o veritabilă problemă de drept, trebuie ca norma disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. În consecinţă, chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una serioasă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare (decizia nr. 71/2018, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 936 din 06 noiembrie 2018).

În aceste condiții, Tribunalul București a reținut că toate aceste dezlegări ale instanţei supreme asupra admisibilităţii unei atare sesizări rămân fără obiect în situaţia în care judecătorul este obligat ca în orice situaţie în care întâlneşte o problemă de drept conform Ordonanţei de urgenţă nr. 62/2024 să sesizeze Înalta Curte de Casație și Justiție şi să suspende cauza până la rezolvarea acesteia.

Ordonanța de urgență încalcă principiile referitoare la valorile statului de drept și principiul separației puterilor în stat, dispozițiile ordonanței de urgență reprezentând un mod inadmisibil de ingerință a puterii executive în actul de justiție.

Prin neindicarea vreunui motiv suficient și obiectiv pentru care doar în cazul anumitor proceduri judiciare s-ar impune modificările preconizate, fără impunerea unor condiții sau termene clare și precis, în care dispozițiile ordonanței de urgență s-ar aplica, legiuitorul constituie în fapt o instanță specială la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție doar în cazul anumitor proceduri judiciare, cu trimitere evidentă la drepturile salariale solicitate în instanță de o largă categorie de bugetari, inclusiv magistrați și personal auxiliar. Într-un stat de drept consolidat, o astfel de reglementare excepțională, aplicabilă doar unor litigii, nu trebuie să existe, fiind inadmisibilă, reglementarea excepției fiind contrară principiilor statului de drept și separației puterilor în stat.

Pentru asigurarea echilibrului între puterea judecătorească și cea legislativă, legile adoptate nu trebuie să împiedice ori să temporizeze înfăptuirea actului de justiție, ci dimpotrivă, trebuie să-i asigure judecătorului independența aplicării dreptului în fiecare dosar cu care este investit, luându-se în considerare că autoritatea judecătorească se exercită printr-un sistem de instanțe a căror organizare este prevăzută prin lege, fiindu-le delimitate în mod riguros competențele pentru a li se asigura astfel autonomia funcțională, iar independența depinde și de posibilitatea funcționării acestor instanţe într-un mod autonom.

Din preambulul ordonanței de urgență reiese cu suficientă claritate că puterea legislativă afectează independența autorității judecătorești, implicându-se în administrarea și chiar soluționarea cauzelor. Justificarea adoptării unui act normativ pe considerentul că practica judiciară neunitară poate avea un impact negativ asupra bugetului general consolidat și stabilității socio-economice sugerează dorința autorului ordonanței de urgență ca procedura preconizată de unificare a practicii judiciare să aibă rezultate favorabile bugetului de stat. Astfel, presupunerea că soluțiile de unificare a practicii vor fi favorabile bugetului de stat demonstrează că legiuitorul are o anumită așteptare cu privire la rezultatele procedurii de unificare, ceea ce denotă și faptul că înțelege și recunoaște implicit drepturile pe care le au categoriile profesionale indicate în cuprinsul ordonanței de urgență.

În această privinţă, inclusiv în comunicarea publică a prim-ministrului României, respectiv în cadrul emisiunii TV „Punctul culminant”, din data de 03.09.2024, (https://www.youtube.com/watch?v=MF52LQnDHAs, minutele 15:50 – 17:30), s-a afirmat că „toate spețele care privesc salarizarea s-au mutat la Înalta Curte”, catalogând celelalte instanțe ca „tribunal sătesc”, ignorându-se principiile de organizare şi competenţele instanţelor de judecată stabilite prin lege şi Constituţia României, concluzia reţinută fiind aceea că, ulterior adoptării Ordonanţei de urgenţă nr. 62/2024, „judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție nu îşi permit să facă aşa ceva”.

Ordonanța de urgență este de natură a nesocoti independența justiției deoarece conține în chiar argumentarea adoptării ei imperativul ca hotărârile judecătorești de unificare a practicii judiciare să fie aliniate cu interesele financiare ale statului. În sine, aceasta este o prevedere suplimentară față de dispozițiile legale în materie de salarizare, care presupune o cenzură a soluției judecătorești din perspectiva unei părți a procesului, respectiv o instituție sau autoritate ce administrează fonduri publice.

În același timp, normele internaționale stipulează că judecătorii trebuie să fie liberi de orice influență nejustificată, directă sau indirectă, iar orice obligativitate impusă de puterea legislativă sau executivă în procesele judiciare constituie o încălcare a acestor principii.

Art. 2 din „Principiile fundamentale ale independenței sistemului judiciar”, redactate de Organizaţia Naţiunilor Unite în 1985, stipulează că „sistemul judiciar va decide în problemele care îi sunt înaintate imparțial, pe baza faptelor și în conformitate cu legea, fără vreo restricție, influență incorectă, sugestie, presiune, amenințare sau interferență, directă sau indirectă, din orice parte sau pentru orice motiv”. De asemenea, conform art. 8, judecătorii „se vor comporta întotdeauna de așa măsură încât să păstreze prestanța postului lor și imparțialitatea și independența sistemului judiciar”. Totodată, în Recomandarea nr. R (94) 12 privind independența, eficiența și rolul judecătorilor (Principiul I.2.d), Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a stabilit ca „Judecătorii trebuie să aibă libertate neîngrădită pentru a lua hotărârile imparțial, în conformitate cu conștiința lor și cu interpretarea pe care o dau faptelor, respectând regulile relevante stabilite de lege”.

Prin extinderea sferelor de competență numai asupra unor categorii de litigii, așa cum dispune ordonanța de urgență, se deschide calea către o aparentă influențare politică a sistemului judiciar pentru că doar în cazul unor litigii în care instanțele judecătorești competente au constatat grave incoerențe legislative se reglementează o soluție excepțională. În acest fel, instanțele judecătorești vor fi percepute ca fiind sub influența puterii executive/legislative sau ca fiind supuse directivelor politice, iar încrederea publicului în justiție este grav afectată, ceea ce are consecințe negative asupra statului de drept și a democrației în ansamblu. Or, este esențial ca puterile legislativă, executivă și judecătorească să rămână separate și să își respecte reciproc independența și autonomia, pentru a asigura buna funcționare a sistemului democratic și pentru a proteja drepturile și libertățile fundamentale ale tuturor persoanelor.

În cadrul unui sistem democratic, puterea legislativă este responsabilă cu elaborarea și adoptarea legilor, în timp ce puterea judiciară are rolul de a interpreta și aplica aceste legi în soluționarea litigiilor și în administrarea justiției. Odată ce puterea legislativă își depășește atribuțiile și se implică direct în procesul de soluționare a unor tipuri de litigii sau în administrarea sistemului judiciar, se creează un dezechilibru periculos care subminează independența și imparțialitatea justiției.

Interferența puterii legislative în domeniul judiciar este una dintre cele mai grave încălcări ale principiului separației puterilor în stat. Acest principiu, fundamental pentru funcționarea unei democrații, presupune că fiecare ramură a statului democratic trebuie să aibă propriile sale responsabilități și să fie independentă de celelalte două ramuri, pentru a asigura echilibrul și contrabalansarea puterilor.

Obligativitatea completurilor de judecată de a solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțarea unei hotărâri prealabile privind chestiuni de drept nesoluționate anterior, doar în cazul anumitor litigii, încalcă principiul independenței judecătorilor, deoarece limitează capacitatea instanței competente de a soluționa cauzele în mod autonom.

Judecătorii trebuie să aibă libertatea de a interpreta și aplica legea fără interferențe exterioare, iar impunerea unei proceduri obligatorii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție subminează această independență.

De asemenea, art.2 alin.(3) impune o suspendare automată a cauzelor similare, ceea ce interferează direct cu independența judecătorilor de a gestiona propriile dosare. Aceștia sunt obligați să suspende cauzele, indiferent de specificul fiecărei situații, ceea ce contravine principiului independenței.

Tribunalul București a mai reținut că actul normativ are efecte negative și în privința echității procesului, din perspectiva art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și art. 47 din Cartă. Justițiabilii ar putea percepe aceste măsuri ca fiind prezumate a fi soluționate în favoarea administrației și ca un indiciu că judecătorii de instanță inferioară nu pot beneficia de încrederea publică necesară pentru a lua decizii pe cont propriu, ceea ce subminează încrederea publicului în sistemul judiciar. În plus, se creează un precedent periculos de centralizare excesivă a jurisprudenței și uniformizare forțată a interpretării legii în anumite categorii de litigii. Însă orice încercare de a standardiza forțat interpretarea juridică în cazul unor anumite tipuri de litigii, prin mijloace legislative excepționale, constituie o interferență nepermisă în activitatea judiciară. Instituirea unor mecanisme destinate să asigure coerența jurisprudenței nu poate fi realizată cu încălcarea accesului la o instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită prin lege.

Mai mult, suspendarea automată a unui număr mare de cauze similare duce la acumularea unui stoc de dosare considerabil în instanțe, complicând și mai mult gestionarea eficientă a dosarelor și prelungind durata procedurilor judiciare. Acest lucru contravine scopului declarat de eficientizare a actului de justiție. Art. 2 alin. (2) din ordonanța de urgență prevede că încheierea de sesizare trebuie comunicată și celorlalte instanțe competente, care trebuie să informeze judecătorii din secțiile corespunzătoare, iar această dispoziție implică măsuri administrative suplimentare care creează presiuni asupra instanțelor inferioare.

Existenţa unor divergențe de jurisprudență nu este un motiv rezonabil pentru adoptarea ordonanței de urgență și nu se poate confunda numărul mare al dosarelor aflate pe rolul instanțelor, cu existența unor divergențe de jurisprudență. Divergențele de jurisprudență sunt inerente oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având competență teritorială. Acest aspect a fost reținut de Curtea EDO în cauza Teodor împotriva României (cererea nr. 46878/06, paragraf 52), când s-a subliniat și faptul că astfel de divergenţe pot apărea, de asemenea, în cadrul aceleiaşi instanţe și nu se poate considera că acest lucru în sine este contrar Convenţiei.

În această privință, legislația din România cuprinde suficiente mecanisme de unificare a practicii judiciare, prevăzute de Codul de procedură civilă sau penală, unde sunt reglementate dispoziţii generale care prevăd sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu rezolvarea unor probleme de drept (hotărâre prealabilă) sau unificarea practicii judiciare în cazul pronunţării unor hotărâri contradictorii (recurs în interesul legii) numai după ce se constată că problema pusă în discuţie este dificilă, nouă şi doar dacă îndeplineşte anumite condiţii de admisibilitate, iar suspendarea cauzelor similare aflare pe rolul instanţelor este facultativă.

În Raportul privind independenţa sistemului judiciar – Partea I: Independenţa judecătorilor, adoptat de Comisia de la Veneţia în cadrul celei de-a 82-a sesiuni plenare (Veneţia, 12 – 13 martie 2010) se arată următoarele:

”68. Tema independenţei interne în cadrul puterii judecătoreşti a primit mai puţină atenţie în textele internaţionale decât cea a independenţei externe. Cu toate acestea, pare la fel de importantă. În anumite constituţii se statuează că „judecătorii se supun numai legii”. Acest principiu îi protejează pe judecători în primul rând de influenţe externe nepotrivite. În acelaşi timp, principiul este aplicabil şi în interiorul puterii judecătoreşti. Organizarea ierarhică a justiţiei, în sensul unei subordonări a judecătorilor faţă de preşedinţii de instanţe sau faţă de instanţele superioare în procesul de soluţionare a cauzelor, ar fi o încălcare evidentă a acestui principiu.

  1. Considerentele de bază sunt clar stabilite de CCJE:

„64. Ideea fundamentală este aceea că judecătorul, în exercitarea atribuţiilor sale, nu este angajatul nimănui; acesta este deţinătorul unei funcţii de stat. El este astfel în slujba legii şi este răspunzător numai în faţa acesteia. Este axiomatic faptul că în soluţionarea unei cauze, un judecător nu acţionează la ordinele sau instrucţiunile nici unui terţ din interiorul sau din exteriorul sistemului judiciar.

  1. CCJE subliniază riscul potenţial pe care ierarhia judiciară internă îl poate avea asupra independenţei judecătorilor. Acesta afirmă că independenţa puterii judecătoreşti presupune nu doar libertatea faţă de influenţele externe nepotrivite, ci şi libertatea faţă de influenţele nepotrivite care ar putea rezulta în anumite situaţii din atitudinea altor judecători. „Judecătorii trebuie să beneficieze de libertate neîngrădită pentru a soluţiona cauzele imparţial, potrivit convingerilor lor şi a propriului mod de interpretare a faptelor şi în conformitate cu prevederile legale în vigoare.” (Recomandarea nr. R (94) 12, Principiul I (2)(d)). Aceasta se referă la judecători individual. Ceea ce nu exclud doctrinele precum cea a precedentului juridic existentă în ţările cu sistem de common-law (este vorba de obligaţia unui judecător de la o jurisdicţie de grad inferior de a respecta o hotărâre anterioară a unei instanţe de grad superior în ceea ce priveşte interpretarea legii incidente în cauza ulterioară).”
  2. Adoptarea de către instanţa supremă sau alte instanţe superioare a unor ghiduri de practică obligatorii pentru jurisdicţiile inferioare, situaţia întâlnită în câteva ţări post-sovietice, ridică probleme în această privinţă.
  3. Comisia de la Veneţia a susţinut continuu principiul independenţei individuale a fiecărui judecător:

 „În cele din urmă, învestirea Curţii Supreme cu competenţa de a exercita atribuţia de supraveghere a activităţilor instanţelor de drept comun (articolul 51, paragraful 1) ar părea să fie contrară principiului independenţei acestor din urmă. Deşi Curtea Supremă trebuie să aibă puterea de a anula sau modifica hotărârile instanţelor de rang inferior, aceasta nu trebuie să le supravegheze activitatea.” (CDL-INF(1997)6 la art. 6).

„Într-un sistem care are la bază independenţa judiciară, instanţele superioare asigură coerenţa jurisprudenţei pe întreg teritoriul ţării prin hotărârile pronunţate de acestea în cauze individuale. Instanţele inferioare, fără a fi ţinute în mod formal să respecte precedentele judiciare în ţările cu sistem de drept continental, spre deosebire de situaţia din ţările cu sistem common-law, tind să se conformeze la principiile enunţate în cuprinsul deciziilor instanţelor superioare pentru a evita ca hotărârile lor să fie anulate în căile de atac. Mai mult, norme procedurale speciale pot asigura coerenţa dintre diferitele nivele ale sistemului de instanţe. Proiectul de faţă se distanţează fundamental faţă de acest principiu. Acesta acordă Curţii Supreme (art. 51.2.6 şi 7) şi, în condiţii mai restrictive, Plenului Curţilor Supreme Specializate (art. 50.1) posibilitatea de a adresa instanţelor de rang inferior „recomandări/explicaţii” în probleme de aplicare a legislaţiei. Acest sistem nu este de natură să favorizeze apariţia unei puteri judecătoreşti cu adevărat independente în Ucraina, ba mai mult implică riscul ca judecătorii să se comporte ca funcţionarii publici, care primesc ordine de la superiorii lor. Un alt exemplu al abordării ierarhice în proiect îl reprezintă puterile extinse ale Şefului Curţii Supreme (art. 59). Acesta pare că exercită aceste atribuţii extrem de importante în mod individual, fără să consulte Plenul sau Colegiul de conducere.” (CDL-INF(2000)5 secţiunea intitulată „Înfiinţarea unui sistem de instanţe strict ierarhizat”).

„Independenţa judiciară înseamnă nu numai independenţa puterii judecătoreşti în ansamblul său faţă de celelalte puteri ale statului, dar priveşte şi aspectul „intern”. Fiecare judecător, indiferent care este poziţia sa în sistem, exercită aceeaşi autoritate de judecată. Prin urmare, în soluţionarea unei cauze, acesta trebuie să fie independent şi faţă de ceilalţi judecători, şi de preşedintele de instanţă sau de celelalte instanţe (cum sunt, de pildă, instanţele de apel sau celelalte instanţe superioare). Se discută, de altfel, din ce în ce mai mult despre independenţa „internă” a sistemului judiciar. Cea mai bună garanţie pentru independenţa puterii judecătoreşti, atât cea „internă” cât şi cea „externă”, poate fi oferită de un Consiliu Judiciar, astfel cum statuează cele mai importante documente internaţionale pe tema independenţei judiciare.” (CDL(2007)003 la art. 61).

  1. Rezumând, Comisia de la Veneţia subliniază că în virtutea principiului independenţei judiciare interne, independenţa individuală a fiecărui judecător este incompatibilă cu o relaţie de subordonare a judecătorilor în exercitarea activităţilor jurisdicţionale.”

De asemenea, prin Opinia nr.1050/2021 privind modificarea legii privind organizarea și administrația instanțărilor și legii privind statutul juridic și remunerarea judecătorilor adoptată de Parlamentul Ungariei, CDL-AD(2021)036, Comisia de la Veneția a stabilit următoarele:

”În acest sens, Comisia de la Veneția consideră că nici cerința ca instanțele ordinare să respecte hotărârile de tip anterioare ale Curiei și să își justifice decizia de a nu urma aceste hotărâri, nu pune nicio problemă.

  1. Acestea fiind spuse, este important de subliniat că orice competență unificatoare a Curiei trebuie să respecte principiile fundamentale ale separației puterilor. Cu siguranță nu ar trebui să fie de competența exclusivă a președintelui unei instanțe să selecteze domeniile în care jurisprudența ar trebui unificată într-un mod autorizat. În plus, chiar și după decizia de unificare a Curiei, toate instanțele și judecătorii trebuie să rămână competente/competenți să-și evalueze cazurile în mod independent și imparțial și să distingă cazurile noi de interpretarea anterioară unificată a Curiei. Cu alte cuvinte, dacă cauzele ulterioare sunt suficient de diferite, judecătorii trebuie să poată decide în mod diferit, independent și imparțial.
  2. Comisia de la Veneția salută modificările în măsura în care înlătură posibilitatea publicării hotărârilor și deciziilor principale și interzic publicarea rezoluțiilor privind interpretarea legii, în numele organelor judiciare sau a reuniunilor funcționarilor sau judecătorilor judiciari. Cu toate acestea, Comisia constată, după cum a confirmat Curia în cadrul ședințelor online, că persistă posibilitatea adoptării unor decizii de uniformizare în chestiuni de principiu în scopul aprofundării interpretării legii. Aceste hotărâri, care sunt obligatorii pentru toate instanțele, nu sunt legate de un anumit caz și pot fi inițiate de președinții instanțelor de judecată sau de conducătorii colegiului curții de apel și ai instanței generale, care au îndatorirea de a controla și supraveghează instanțele și interpretarea lor a legii.
  3. Din motivele prezentate mai sus, Comisia de la Veneția recomandă eliminarea posibilității de a adopta astfel de decizii de uniformitate autorizate.”

„[…] Independența judiciară internă impune ca judecătorii să fie liberi de instrucțiuni sau presiuni din partea colegilor lor judecători și față de superiorii lor judiciari. Solicitarea de instrucțiuni în cauze individuale de la judecătorii de la instanța superioară, care ar hotărî în calea de atac, privează părțile de un control independent asupra hotărârii, încălcându-le dreptul de acces la instanță […]. O astfel de practică (inclusiv darea de instrucțiuni) nu este doar ineficientă (un nivel de jurisdicție este, de facto, eliminat), ci încalcă și drepturile omului. Această practică, dacă va continua, ar trebui abordată prin mijloace disciplinare împotriva judecătorilor care iau parte.” CDL-AD(2014)007, Avizul comun privind proiectul de lege de modificare și completare a codului judiciar (sistemul de evaluare pentru judecători) din Armenia, §§15 și 18; a se vedea și CDL-AD(2018)032, Avizul privind documentul conceptual privind reforma Înaltului Consiliu Judiciar din Kazahstan, §89; CDL-AD(2010)004, Raportul privind independența sistemului judiciar Partea I: Independența judecătorilor, §72; CDL-AD(2005)003, Avizul comun al Comisiei de la Veneția și OSCE/ODIHR privind o propunere de lege constituțională privind modificările Constituției Georgiei, §101

„[…] [Î]n timp ce o autoritate judiciară supremă, cum ar fi Curtea Supremă, joacă în general un rol cheie într-o țară, asigurând, printre altele, securitate juridică, previzibilitate și uniformitate în interpretarea și aplicarea legii, aceasta nu ar trebui să supravegheze instanțele inferioare și nici să emită orientări, directive sau explicații sau rezoluții obligatorii pentru judecători. Prin urmare, articolul 96 alin. 2, astfel cum a fost modificat, permițând Curții Supreme să ofere «explicații» obligatorii, ar trebui eliminat.

În același timp, acest lucru nu înseamnă că judecătorii din instanțele inferioare pot pur și simplu să ignore hotărârile Curții Supreme. Prin intermediul căilor de atac, Curtea Supremă se va asigura că interpretarea pe care a dat-o legii prevalează. Cu toate acestea, judecătorii din instanțele inferioare ar trebui să aibă posibilitatea să distingă cauzele lor de cauzele anterioare și să fie în măsură să prezinte noi argumente, care apoi să fie evaluate în judecarea căii de atac.” – CDL-AD(2016)025, Avizul comun aprobat privind proiectul de lege de „Introducere a amendamentelor și modificărilor la Constituție” al Republicii Kârghistan, §§68-69. A se vedea și CDL-AD(2019)004, Avizul privind legea instanțelor administrative și legea de intrare în vigoare a legii instanțelor administrative și a anumitor norme tranzitorii ale Ungariei, §§102-105; CDL-AD(2018)011, Avizul privind proiectele de amendamente la dispozițiile constituționale privind sistemul judiciar din Serbia, §§34 și 35; CDL-AD(2017)019, Avizul privind proiectul Codului judiciar al Armeniei, §§22 și 30; CDL-AD(2017)002, Opinia Amicus Curiae pentru Curtea Constituțională a Republicii Moldova privind răspunderea penală a judecătorilor, §32; CDL-AD (2015) 014, Avizul comun privind proiectul de lege de „introducere a modificărilor și modificărilor la Constituție” al Republicii Kârghistan, §72; CDL-AD(2014)038, Avizul privind proiectele de lege privind instanțele și drepturile și îndatoririle judecătorilor și Consiliul Judiciar din Muntenegru, §22; CDL-AD(2014)030, Avizul comun al Comisiei de la Veneția și al Direcției drepturilor omului (DHR) din Direcția drepturile omului și statul de drept (DGI) a Consiliului Europei, privind proiectele de lege care modifică Codurile civil, penal și administrativ din Georgia, §§33, 34; CDL-INF(2000)005, Avizul privind proiectul de lege al Ucrainei privind sistemul judiciar, p. 4

Ordonanța de urgență nr. 62/2024 a fost adoptată domeniul organizării judiciare, deși prin Hotărârea Curţii Constituţionale a României nr. 2 din 27 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.803 din 3 octombrie 2019, au fost confirmate rezultatele referendumului naţional din data de 26 mai 2019, poporul exprimându-se, printre altele, în sensul că este de acord cu interzicerea adoptării de către Guvern a ordonanţelor de urgenţă în domeniul organizării judiciare. Chiar dacă efectele unui referendum consultativ sunt de natură politică, nu juridică, [par.48], iar „rezultatul referendumului consultativ oferă doar o orientare politică în privinţa problemelor de interes naţional care au format obiectul consultării. […] referendumul consultativ […] indiferent de întrebările supuse poporului şi tematica acestuia, rămâne o consultare cu efecte politice” [par.52], declanşarea referendumului consultativ, întrebările adresate poporului de către Preşedinte, valorificarea răspunsurilor primite de către autorităţile publice sunt subsumate unui efect politic care, la rândul său, produce consecinţe în planul răspunderii politice a actorilor instituţionali implicaţi, iar nu în planul răspunderii juridice a acestora [par.73], totuși, Guvernul trebuia să se limiteze exclusiv la obligația de loialitate constituțională și, cel mult, să propună Parlamentului un astfel de act normativ.

Ordonanța de urgență nr. 62/2024 are efecte negative asupra desfășurării proceselor într-un termen rezonabil, în condițiile în care art. 2 alin. (3) din ordonanța de urgență prevede obligația suspendării de drept a tuturor cauzelor similare, aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept, fără nicio excepție, indiferent de specificul fiecărei situații.

În ceea ce privește impactul actului normativ asupra sistemului de justiție, suspendarea automată a unui număr mare de cauze similare duce la acumularea unui stoc de dosare considerabil în instanțe, complicând și mai mult gestionarea eficientă a dosarelor și prelungind durata procedurilor judiciare, ceea ce contravine scopului declarat de eficientizare a actului de justiție. În această privință, art. 2 alin. (2) din ordonanța de urgență dispune că încheierea de sesizare trebuie comunicată și celorlalte instanțe competente, care trebuie să informeze judecătorii din secțiile corespunzătoare, dispoziția implicând măsuri administrative suplimentare care creează presiuni asupra instanțelor inferioare.

Totodată, la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție există riscul îngreunării sau chiar blocării activității din cauza numeroaselor sesizări care trebuie să fie făcute de instanțele competente, având în vedere specificul fiecărei cereri de chemare în judecată și al capetelor de cerere formulate, precum şi dinamica schimbărilor legislative, care ar putea impune pronunțarea unei soluții asupra unei chestiuni de drept în condițiile art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență nr. 62/2024.

Prin urmare, Tribunalul București a considerat necesară aplicarea dispoziţiilor referitoare la procedura preliminară accelerată, prevăzute de articolul 23a din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și articolul 133 din Regulamentul de procedură al Curții, deoarece este vorba de stabilirea unor drepturi salariale, litigii care sunt în general judecate de urgență și cu precădere. Prin urmare, perioada necesară parcurgerii mecanismului trimiterii preliminare prevăzut la articolul 267 TFUE nu trebuie să fie privită de părţi, la nivelul aparenţei, drept o cauză de incertitudine cu privire la eficienţa sau efectivitatea remediului judiciar pe care îl urmăresc. De asemenea, problema de drept este una importantă, deoarece întrebările vizează chestiuni ce ţin de organizarea şi funcţionarea unui sistem judiciar, având relevanţă în privinţa oricărui stat membru.

No related posts.

Lasă un comentariu


+ 4 = twelve